ULTIMA SOLUȚIE- RENAȚIONALIZARE!

Anunțuri

Serviciile secrete ca parte a Istoriei

Marian-V-Ureche__Istoria-serviciilor-secrete-romanesti-pana-la-1944-vol-I-De-la-Burebista-la-Stefan-cel-mare__606-665-082-3-785334284314Semnalăm un eveniment editorial cu valoare de unicat, apariția, la Editura „PACO”, a primelor două volume, din seria de zece a unui proiect de mare cuprindere „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″, autor Marian V. Ureche. Autorul care s-a încumetat la acest demers, deopotrivă ambițios, laborios, dificil și temerar este, ceea ce se poate afirma, puternic accentuat, un profesionist din elita lumii informațiilor secrete, format într-un contact direct și neîntrerupt, pe parcursul unui sfert de secol, cu realitățile mediilor academice, ale justiției și administrației României, de la apogeul epocii „Nicolae Ceaușescu” și până la scoaterea sa violentă din scena puterii. Nu și din istorie! Volumele semnalate acoperă, primul, perioada de la strămoșii geto-daci, până la încheierea domniei lui Ștefan cel Mare, iar, al doilea, continuă identificarea și descifrarea resorturilor secrete ale istoriei până la realizarea, de către Mihai Viteazul, a primei încercări de unire a principatelor românesti. In devenirea Țărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Țara Românescă, peste 50 în Moldova și peste 100 în Transilvania. Puține, chiar rarisime transferuri ale puterii au fost în limitele firescului. Autorul deschide o perspectivă extraordinară de înțelegere și chiar rescriere a trecutului prin aducerea în lumina cunoașterii științifice a confruntărilor secrete, angajate cu mijloacele spionajului, contraspionajului, dezinformării, ale corupției, trădării, conspirațiilor și atentatelor, ca fapte generatoare de evenimente istorice. Poate exista istoria făra descoperirea adevărurilor ascunse, fără cunoaşterea celeilalte faţete a diplomaţiei, realizate prin activităţile clandestine ale serviciilor secrete? Până în prezent nimic nu a dovedit contrariul, iar perspectiva omenirii nu anunţă altceva. Lumea are mai mulţi spioni, decât diplomaţi, iar evenimentele majore care ne bulversează prezentul, la nivel mondial, nu sunt, nici pe departe, opera diplomaţilor.

Este constatată obstinația cercetătorilor domeniului de a data nașterea serviciilor secrete românesti în epoca domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. Una este atestarea oficială a primei structurii militare de informații, dublată în „zona civilă” de practicile oficioase, dar și aventurist-conspiraționiste, ale inspectorului general al telegrafelor și poștei, maiorul inginer Cezar Librecht și, de departe, cu totul altceva sunt misiunile secrete de culegere de informații și ingerințe clandestine ale regilor daco-geți la Roma și prin ținuturile potențialilor vrăjmași, ori vremelnici aliați, de mai aproape, ori mai de departe. Din primele momente ale individualizării lingvistice și etnoculturale pe teritoriul dintre Nistru, de la desprinderea din marea familie a popoarelor tracice, geto-dacii s-au confruntat cu pericole existențiale, iar uniunea statală realizată de Burebista, pe fondul amenințărilor celților și romanilor, nu a fost posibilă fără ceea ce azi numim activități de informații și contraiformații. Componenta contrainformativă a fost, însă, deficitară, deoarece marele rege a fost victim unui complot care a provocat mari tulburări și transformări,regatul fiind dezmembrat în cinci state. Un rezultat convenabil vrăjmașilor deranjați de puterea și influența în epocă a lui Burebista.

Lectura volumelor este, în multe din paginile lor, de-a dreptul fascinantă, chiar dacă faptele nu sunt toate dintre cele mai agreabile. Istoria înaintaşilor e plină de pilde rele, de trădări şi asasinate politice, de nedreptăţi şi împilări a celor mulţi. După lungi perioade întunecate, lumina devine orbitoare şi răul nu mai este văzut. O istorie ca un blestem?! Când lucrurile par a se fi aşezat, tot nu-i vreme de ctitorit. Străinilor, mai cu seamă vecinilor li se aprind poftele şi dau năvală. Un alt fel de hoarde. Unele vin sub semnul semilunii, altele sub semnul crucii. Dar şi cetele barbare mai trec, iar ca să nu se aşeze locului, locul este pârjolit. Când să ne fi apucat de ctitorit? In pămânul răscolit de copite ne-au fost îngropate de câteva ori identitatea. O istorie ca un blestem?! Merită să acordăm o atenție notabilă operațiunilor secrete pe fronturile războaielor secrete deschise cu ungurii, polonezii, venețienii, otomanii, dar și cu Biserica Catolică. Așa de exemplu, „ pentru a îndruma întoarcerea (n.n. de la credința ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulți, ci de 1000-1200 de scuzi pe an, care să slujească ascultarea către Scaunul Apostolic „, avea să raporteze nunțiul papal din Polonia, după ce domnitorul Petre Șchiopul (1574-1577) a fost convertit la catolicism. Dregătorii loiali țării s-au aflat în permament pericol, fiind victimele atentatelor comandate de cancelariile străine incomodate în politica lor expansionistă. Mai mult chiar, Mircea Ciobanul, un domnior al Țării Românești, numit direct de către Poartă, a regizat o aprigă campanie de lichidare a multor dregători. Cronicile vorbesc de trădări , vicleșuguri și conspirații, dar adevărul era altul. Un domn trădător se dispensa de boierii și dregătorii care nu se conformau intereselor străine. Nu este rostul acestei prezentări să facem abuz de exemple. Nu putem, însă, a nu observa că au existat perioade, în care o activitate secretă bine făcută, atât în planul informațiilor, cât și al mijloacelor diplomatice, a făcut posibilă rezistența antiotomană.

Secolul al XVI-lea îl percepem ca unul în care serviciile străine au realizat o cucerire de adâncime a spațiului principatelor românești și insinuarea în deciziile statale . Autorul numește această perioadă ca fiind una a „îndelungatei diversiuni otomane”, în care, prin manopere subversive, a fost profund viciat mediul politic. Consecinţele imediate au fost o cucerire fără luptă, devalizarea visteriilor statelor, o perpetuă instabilitate a domniilor. În acelaşi timp, slăbirea reacţiilor de apărare faţă de corupţia generatoare de mari trădări a deschis porţile şi statornicilor vrăjmaşi europeni. Nu au lipsit nici momentele faste. In anii îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare, Moldova a fost o placă turnantă a spionajului şi contrainformaţiilor, combinate cu tactici diplomatice. Împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor se aflau printre beneficiarii privilegiaţi ai serviciilor de mare taină ale domnitorului Moldovei. Numeroasele scurtări de capete arată, însă, semnele unei accentuări a ingerinţelor străine, dar şi caracteristicile de gravitate şi iminenţă a pericolelor. Investigarea perioadei dintre cea mai îndelungată şi până la cea mai glorioasă domnie pământeană, se bazează pe mai multe izvoare documentare , fapt ce permite o mai completă abordare analitică.

În secolul de istorie de la Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazul are loc o puternică penetrare a curţilor domneşti cu o puzderie de agenţi ai cancelariilor europene, „acoperiţi” sub cele mai diverse îndeletniciri indispensabile domnitorilor şi marilor dregători – sfetnici, secretari, medici, gărzi personale, prezicători, curtezane… Practici vechi de când lumea şi, de aceea, la mare preţ şi în zilele noastre. Nou este doar ambalajul şi mult mai subtil ascunse scopurile înşelătoare. In rest, cum se spune, mai nimic nou sub soare. De la Burebista la Mihai Viteazul toţi domnii pământeni au folosit spionajul ca armă de apărare, după cum şi ei, la rândul lor au fost spionaţi, pentru a fi împiedicaţi să deţină o putere suverană şi să fie liberi în marile decizii politice. Pe ansamblul lucrării sunt scoase în evidenţă intercondiţionările dintre activitatea secretă de informaţii şi diplomaţie. Marile succese diplomatice au fost posibile numai când acţiunile de politică externă au fost precedate de o cunoaştere secretă cuprinzătoare, cu adâncimea şi nuanţele proprii fiecărui potenţial aliat. La rândul ei, activitatea secretă de informaţii nu putea ajunge prea departe fără vehicolul diplomatic.

Demersul enciclopedic al generalului (informaţii) Marian V. Ureche se adresează şi publicului larg, dar nuanţele şi sublinierile, aluziile şi avertismentele sunt pentru clasa politică, diplomaţii, conducătorii şi apărătorii României de azi, de măîne şi cât viitor ne vom îngriji să avem. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria, nu există. Fără trecut nu-ţi poţi explica prezentul, dar nici proiecta viitorul. Ca un făcut, Istoria României, ca disciplină de studiu, a fost trimisă în derizoriu. Nu mai există! Prin planuri de învăţământ antinaţionale, girate de mai toţi miniştrii educaţiei, învăţământului, culturii şi cultelor, sau cum s-or mai fi numit ei, s-a implementat o degringoladă a valorilor perene ale neamului, al cărei scop nu poate fi ascuns după faldurile stindardului Uniunii Europene. Dacă viitorul Europei va exclude naţiunile, Europa nu va mai fi !

Nota bene: Cele 1037 de pagini ale volumelor abundă în nume, ceea ce ar fi justificat realizarea indexului numelor de persoane şi localităţi din fiecare volum, un neajuns ce poate fi complinit şi care, cu siguraţă, va exprima valoarea documentar ştiinţifică a operei.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan  

SURSA: www. art-emis.ro

UN ASASINAT ODIOS

Iorga a ridicat istoria şi cultura românească în registrul valoric al istoriei şi culturii universale

iorga-nicolae-art-emis-1Trupul neînsufleţit ce zăcea, în noaptea de 27-28 noiembrie 1940, pe marginea unui şanţ în preajma localităţii Stejnic, în apropierea Ploieştiului, străpuns de gloanţe, descărcate de o „echipă a morţii” aparţinând Gărzii de Fier era al celui ce fusese mintea cea mai luminată a ţării sale, savantul Nicolae Iorga (1871-1940)[1]. La 75 de ani de la trecerea în veşnicie a reputatului istoric, Nicolae Iorga, când conştiinţa istorică ne cheamă şi ne îndeamnă să ne plecăm frunţile în memoria acestui român de geniu, trebuie să recunoaştem că se scrie prea puţin despre cel care şi-a iubit ca nimeni altul ţara, despre savantul care deţine recordul poligrafic absolut în cultura românească. Se constată că există o teamă nevrednică de a se aborda cu responsabilitate adevărurile trecutului şi ale prezentului dureros şi fără perspectivă, tocmai spre a nu deranja pe cei ignoranţi şi indiferenţi, care ne conduc. Tocmai de aceea micii „specialişti” din interior, stimulaţi cu o perseverenţă diabolică de forţe oculte din afară, deveniţi peste noapte „justiţiari” în numele integrării europene, nu fac altceva decât să colporteze la slăbirea şi pierderea identităţii naţionale. Urmăresc şi se manifestă fară jenă, cu un cinism condamnabil, trecerea în uitare sau marginalizarea personalităţilor celebre – adevărate repere şi modele pentru conştiinţa naţională. Aşa, de pildă, ei nu văd în savantul român – pe care-l comemorăm în aceste zile – decât un mărunt istoric „naţionalist”, un animator al unui „naţionalism antisemit”. Este acuzat că „a încurajat sentimentele naţionaliste ale tineretului”, iar mai nou, i se reproşează că aportul său „nu a contat în viaţa politică a ţării” şi de aceea amintirea sa, în curgerea anilor, s-a stins repede în conştiinţa generaţiilor care i-au urmat[2]. Un fals de neiertat şi condamnabil.

Aportul inconfundabil la cercetarea istoriei universale şi vastitatea operei îl situează pe Nicolae Iorga printre cei mai mari istorici ai lumii

Parcă pentru a-şi anula şi postum detractorii, tocmai acest „naţionalist” este autorul unei uriaşe încercări de sinteză a istoriei umanităţii. Prin întreaga sa operă şi activitate istoricul Nicolae Iorga nu s-a refugiat într-un naţionalism mărunt, revendicativ, suficient sieşi. Nu există popor european care să nu-i fi căzut, istoriceşte vorbind, sub raza privirii scrutătoare. Mărturie stau scrierile sale care au ajuns la cifra fabuloasă de 1359 de volume şi broşuri şi peste 25.000 de studii şi articole. Performanţa este enciclopedică şi e normal să inhibe într-o cultură în care simţul măsurii reglează până şi ritmul editorial. Opera savantului român e un discurs neîntrerupt, un fluviu oratoric uriaş al cărui volum zdrobeşte şi acum flota efemeră a tuturor „pigmeilor” ce nu-i recunosc capacităţile intelectuale şi creative excepţionale şi uriaşa sa personalitate[3]. Este ştiut că Nicolae Iorga a fost un savant recunoscut pe întregul mapamond, a fost om politic, ideolog, gazetar, scriitor, în toate fecund şi năvalnic, cu o capacitate de muncă fantastică şi aproape înspăimântătoare, dar, în acelaşi timp, inegal şi contradictoriu. Alături şi în consens spiritual cu Xenopol şi Pârvan, Iorga a ridicat istoria şi cultura românească în registrul valoric al istoriei şi culturii universale. Aportul inconfundabil la cercetarea istoriei universale ca şi vastitatea operei îl situează pe Nicolae Iorga printre cei mai mari istorici ai lumii, fiind unul dintre membrii fondatori ai Institutului Sud-Est European (1913) şi organizatorul primului congres de bizantologie (1922). Ilustrul savant a editat şi condus numeroase ziare şi reviste între care „Neamul Românesc”, „Revista istorică”, „Revista istorică din S-E Europei”, a întocmit numeroase volume de izvoare, documente, studii care au îmbogăţit gândirea istorică românească şi universală cu o nouă viziune întemeiată pe unele coordonate permanente ale dezvoltării istorice dominate de factorul spiritual. Marele istoric a elaborat monografii şi sinteze de autentică valoare ştiinţifică printre care: „Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria armatei române”, „Istoria învăţământului românesc”, „Istoria românilor”(10 volume), „Istoria comerţului” etc.

Cel mai vast proiect conceput vreodată de o minte omenească

Nicolae Iorga a pregătit prin cultură unitatea politică a poporului român, a fost unul dintre cei mai activi fondatori ai României Mari din anul 1918, când la Vechiul Regat s-au alăturat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Profesorul a avut fericirea de a prezida şedinţa Adunării Deputaţilor din 29 decembrie 1918, când s-au votat legile de ratificare a actelor Marii Uniri[4]. A militat apoi, în toată perioada interbelică, pentru consolidarea României, împotriva forţelor revizioniste şi revanşarde. A luat atitudine fermă în numeroase articole şi discursuri împotriva politicii agresive de revanşă permanentă a Germaniei hitleriste; s-a manifestat energic dezaprobând politica legionară care preconiza lichidarea regimului democratic din România şi instaurarea unui regim totalitar. Aflându-se la guvern, Iorga a stăruit pentru dizolvarea Mişcării Legionare (Garda de Fier), în martie 1932, fapt ce i-a atras ura membrilor acestei organizaţii. Ameninţat cu moartea în repetate rânduri, N. Iorga nu a renunţat la poziţia sa incriminând fapta monstruoasă de la 21 septembrie 1939, când legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armand Călinescu. În astfel de împrejurări critice pentru ţară, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice şi a scăpat ca prin minune de atentatul pus la cale de legionari, care au tras cu mitraliera asupra trenului cu care fostul suveran părăsea România. Devenind conducătorul Statului generalul Ion Antonescu, la 14 septembrie 1940, a format un guvern bazat pe Mişcarea Legionară. Propaganda şi întreaga presă a noului regim a declanşat o campanie extrem de violentă împotriva lui Nicolae Iorga şi a tuturor celor care, de-a lungul anilor, luaseră atitudine împotriva legionarilor[5]. Urmare a unei atitudini ferme, patriotice, împotriva celor care atentau la suveranitatea şi existenţa statului român, marele savant a fost înlăturat din Universitate, la 9 octombrie 1940, sub motiv că depăşise vârsta pensionării. El se retrage la Vălenii de Munte şi apoi la Sinaia, unde îşi propusese să scrie o operă impresionantă „Istoriografia umană”. Această lucrare, prin dimensiuni şi idei, a rămas cel mai vast proiect conceput vreodată de o minte omenească. N-a apucat însă decât să-i schiţeze planul deoarece a fost smuls de la masa de lucru, de la Sinaia, unde medita asupra destinului nostru şi al întregii umanităţi, pentru a fi asasinat în mod barbar, în noaptea de 27-28 noiembrie 1940. Din studii şi cercetări arhivistice recente rezultă că generalul Ion Antonescu n-a ştiut ce-i pregătesc legionarii marelui istoric, iar numeroasele asasinate din noiembrie 1940 au contribuit la ruptura generalului Ion Antonescu de Legiune. Cercul atât de larg al preocupărilor lui Iorga, care pornind de la interesele propriului popor, îmbrăţişa deopotrivă interesele altor popoare ameninţate şi, în general, valorile aflate în primejdie, a făcut din istoricul român o figură proeminentă a rezistenţei europene împotriva hitlerismului.

In urmă cu 75 de ani, drapelele a 47 de universităţi de peste hotare s-au aplecat în bernă pentru a saluta pe savantul român

Cel mai mare istoric al ţării şi unul dintre cei mai mari fii ai lumii a plătit cu viaţa curajul de a fi respins, în numele conştiinţei umane, pretenţiile la dominaţia mondială ale unor forţe întunecate. Tragicul său sfârşit a zguduit întreaga ţară, a indignat popoare întregi. La teribila veste a asasinării istoricului Nicolae Iorga, veste care a făcut înconjurul globului în urmă cu 75 de ani, drapelele a 47 de universităţi de peste hotare s-au aplecat în bernă pentru a saluta pe savantul român, membru activ de onoare al acestor înalte instituţii de ştiinţă şi învăţământ, pentru a fi în acelaşi timp semn de neclintită condamnare a barbariei criminale[6]. Excepţie la această cuvenită şi pioasă recunoştinţă a făcut-o numai Universitatea Bucureşti, unde rectorul legionar a refuzat să accepte arborarea, pe clădire, a drapelului în bernă, iar în afara comunicatului lapidar al Consiliului de Miniştri, presa – aflată sub o drastică cenzură legionară – nu a publicat un cuvânt despre marele dispărut[7].

La umbra democratismului european, „pigmeii emancipaţi” îl contestă pe Iorga, pentru a-l scoate din Istoria Neamului şi a-l trece în uitare

Personalitate enciclopedică, savantul român şi-a depăşit cu mult epoca în care a trăit rămânând un celebru vizionar. A fost o fire vulcanică şi a luminat ca un meteor puternic şi strălucitor toată viaţa, românismul, iubindu-şi cu fervoare patria, dar nu a trecut cu vederea nimicnicia unora dintre compatrioţii săi. De aceea a fost urât de „pigmeii” acelor timpuri. Astăzi, alţi „pigmei emancipaţi”, la umbra democratismului european, îl contestă deschis sau voalat pentru a-l scoate din Istoria Neamului şi a-l trece în uitare. Iorga însă, va rămâne în veci în conştiinţa naţională, ca un mare om între oameni, fiind un „fenomen al naturii” de care trebuie să fim mândri noi, cei de astăzi, dar şi generaţiile viitoare.

Prof.dr.GHEORGHE DUMITRAŞCU

SURSA: http://www.art-emis.ro
––––––––––––-
[1] Ion Bulei, Nicolae Iorga văzut de contemporani, în „Magazin istoric”, noiembrie 2010, p. 7.
[2] „Centenar” – Nicolae Iorga, Omul şi opera, Editura Junimea, Bucureşti, 1971, p. 81; Ioan Aurel Pop, Istorie, adevăr şi mituri (note de lectură), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 73-74, 83, 198, 232, 261, 303.
[3] „Centenar”, op. cit., p. 10-37; Cătălin Pruteanu, Nicolae Iorga o viaţă de om la Vălenii de Munte, în „Jurnalul Naţional” special, joi, 6 august 2009, p. 6.
[4] Cătălin Pruteanu, op. cit., p. 7.
[5] Valeriu Râpeanu, 27-28 noiembrie 1940, una din nopţile tragice ale istoriei naţionale: asasinarea lui Nicolae Iorga, în „Opinia naţională”, nr. 156, 25 noiembrie 1998, p. 8.
[6] Valeriu Râpeanu, Incomodul Nicolae Iorga, în revista „Clipa” magazinul actualităţii culturale româneşti, anul III, nr. 20, noiembrie 2010, p. 8.
[7] Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. 1-2, ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, 2009, p. 13-26; Ioan Scurtu, Nicolae Iorga, să ne plecăm frunţile în memoria acestui român de geniu, în „Opinia naţională”, nr. 378-379 din 15 decembrie 2003, pag. 6 şi 13.

Grafica – Ion Măldărescu