GREŞEALA CARE NE-A COSTAT AŞA DE MULT

Publicat de Ion Coja

Greșeala cea fatală a prea iubitului tovarăș…

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă!

Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!

Acum, după 1990, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul săptămânii patimilor şi va ajunge la cititori în zilele săptămânii luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertând greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Iisus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La mulţi ani!

*

— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

— Este, într-adevăr, un text deosebit.

— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.

— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

— Am aflat! Nu există!

— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.

– De ce anume aveţi nevoie?

— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

— Adică?

— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

— Adică să verifici afirmaţiile mele?

— Vă supără?

— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

— Am discutat cu o persoană foarte informată, general SRI, despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Iar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

— În ce fel?

— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…

– Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Păcat că n-am știut toate astea înainte de 22 decembrie 1989. Nici eu, nici dumneata, nici poporul român… N-ar mai fi existat niciun 22 decembrie!

Cine-i de vină?

Cred că principalii vinovați sunt la secția de propagandă a CC al PCR!

Vorbiți serios?

Mai serios ca oricând!

A consemnat Petre Burlacu în 1988

SURSA: http://www.ioncoja.ro

GHEORGHE BUZATU: PUTEREA DE A JUDECA PENTRU ISTORIE

2006 – Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală.

Mărturia Profesorului Gheorghe Buzatu în calitate de martor al apărării, prezentată la acţiunea de revizuire a procesului din anul 1946. Acţiunea a fost deschisă de domnul Şerban Alexianu fiul profesorului Gheorghe Alexianu,. Preşedinte al completului de judecată – magistrat Viorel Adrian Podar. Deşi în primă fază dreptatea a avut firave şanse de câştig de cauză, presiunile – interne, dar mai ales externe – au pus cătuşe Justiţiei, lasând adevărul în întuneric. (Ion Măldărescu)

D-le Preşedinte!

În atenţia noastră se află o problemă majoră a istoriei noastre contemporane – evoluţia României în epoca celui de-Al Doilea Război Mondial, rolul şi locul unor personalităţi, în speţă activitatea celor patru aşa-zişi criminali de război, „judecaţi” şi condamnaţi la moarte în 17 mai 1946, executaţi la 1 iunie 1946 – Mareşalul Ion Antonescu, Profesorii Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin Z. Vasiliu. Se impune a fi menţionat, de la bun început, că nu a fost vorba de o execuţie, ci de un măcel, ordonat de la Kremlin şi înfăptuit de uneltele lor de la Bucureşti. Ulterior, faptele au fost ocultate, dar – pentru un istoric, mai ales care a studiat integral materialele odiosului „proces” din 6-17 mai 1946 desfăşurat sub egida „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (în total 148 volume, aflate spre păstrare la C.N.S.A.S.) – aflarea şi expunerea adevărului nu constituie o dificultate,de nici un fel!

Am debutat cu aceste precizări – nu pentru a flata pe cineva, ci pentru a demonstra amploarea si seriozitatea problemelor in atenţie, ce se pun graţie Domniei Sale – Şerban Alexianu, care, după cum este bine ştiut, solicitând Reanalizarea cazului tatălui domniei sale, excelentul profesor şi om politic, care a fost şi rămâne Gheorghe Alexianu, ne îndeamnă pe toţi la luciditate şi dreptate un pentru un caz anume, ci, mult mai important, Pentru Istorie.

Vă rog să admiteţi că vă vorbeşte un istoric. Iar nimeni altul decât inegalabilul N. Iorga, a precizat în faimosul său discurs de recepţie la Academia Romană din 17 mai 1911, că specialistul trebuie ascultat din vreme ce (citez din memorie): „Istoricul e un bătrân prin excelenţă al naţiei sale; dacă nu-l întreabă nimeni, el e dator să vorbească”. Da, chiar aşa, un istoric e dator să vorbească. Mai ales că resping punctul de vedere leninist-stalinist în scrierea şi interpretarea istoriei, şi anume: cel mai imprevizibil în societatea contemporană este Trecutul, nicidecum Viitorul!

Vă rog să aveţi în vedere următoarele:

Subsemnatul nu mă aflu printre cei care neaga holocaustul, în genere. Dar faptul că nu sunt negaţionist, nu mă împiedică să recomand că, în continuare, problema trebuie socotită închisă, că tot ce era de demonstrat s-a spus! De altfel, nici n-a fost posibil, data fiind „cariera” relativ scurta a capitolului însuşi al holocaustului în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial: doar 25 de ani! De la „descoperirea” lui de către echipa propagandistică a lui Elie Wiesel & Co.

În ce-i priveşte pe Mareşalul Antonescu, pe Profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, pe generalul C. Z. Vasiliu, le-am consacrat deja mai multe volume şi studii, culegeri de documente, ca rezultat al cercetărilor mele în arhivele interne, dar şi din Germania, S.U.A., Franţa, Anglia şi Rusia.

În anul 2002 am demonstrat, în cadrul dezbaterilor din Senatul României, inutilitatea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002. Nu mă refer atât la faptul ca, printr-o O.U.G. se corecta Codul Penal, dar trebuie afirmat că:

– O.U.G. 31/2002 vine în contradicţie cu acele prevederi ale Constituţiei care privesc libertatea de opinie;

– O.U.G. 31/2002 încălcă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (dec. 1948), art. 19;

– O.U.G. 31/2002 încălca însăşi Constituţia, de vreme ce, potrivit pactului fundamental (art. 114), O.U.G. sunt adoptate numai în cazuri excepţionale…

În fine, de ce mai era nevoie de O.U.G. 31/2002 cât timp Constituţia (art. 30) condamnă defăimarea Ţării şi îndemnul la război de agresiune, la ură naţională sau religioasă, discriminare şi separatism teritorial, iar Legea 51/1991 privind siguranţa naţională – într-un cadru mult mai vast – încriminează: (art. 3) „iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară, sau de orice natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol, sub orice formă, unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”.

Domnule Preşedinte!

În ultima vreme, se pare, că noi, românii, am câştigat o noua specialitate: la Istorie, ca şi la Fotbal, ne pricepem cu toţii. Aşa, acum, ne place să ne jucăm cu „fascismul”! În acest joc, Mareşalul Antonescu, care, el însuşi a zdrobit rebeliunea legionară în ianuarie 1941, a devenit… „fascist”! La fel şi profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, generalul C. Z. Vasiliu! Este prea puţin, în raport cu faptul că, nu demult, la Paris, au devenit „fascişti” Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, după ce fuseseră catalogaţi ca atare şi Eminescu, şi Iorga, şi Blaga. Norocul nostru, al civilizaţiei române, a fost că au scăpat „curaţi” D. Th. Neculuţă şi Al. Sahia!

Am mai spus că Ion Antonescu şi colaboratorii lui aparţin Istoriei şi istoricilor. Politicienilor, care n-au ştiut face altceva cu ei decât să-i asasineze, în nici un caz! Antonescu a fost autorul unei clipe astrale ale istoriei naţionale: 22 iunie 1941! Cine are interesul să neglijăm o pagină de istorie scrisă?

„Azi-noapte, la Prut,/ Războiul a-nceput…/ Românii trec dincolo iară/ Să ia prin arme şi scut/ Moşia răpită astă-vară! ”

Domnule Preşedinte!

Sunt atâtea documente oficiale şi acte al politicienilor de azi care nu doar îngăduie, ci chiar încurajează confuzia. Distincţia care se face între „holocaustul brun” şi „holocaustul roşu” este regretabilă, contraproductivă, plină de consecinţe. La atâţia ani după evenimente, problemele puteau fi abordate global. Da, mai cu seamă, nu se putea ignora „holocaustul roşu”, dezastruos şi efectiv la noi, pe când „holocaustul brun” a fost pus în seama Mareşalului şi a Prof. Gh. Alexianu!? Deşi „holocaustul brun” n-a bântuit în România. Aici s-a scris atât de mult şi de contradictoriu încât am ajuns să ne confruntam cu tot atâtea situaţii paradoxale. Aşa, de exemplu, „Oxford Dictionary of History”, (1993) înseriază 750.000 de victime, adică tot atâţia cât număra comunitatea evreiască din România, la Recensământul din 29 decembrie 1930! De ce să nu-l ascultăm pe dr. Wilhelm Filderman, fostul şef al comunităţii evreieşti din România, care, îndată după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a scris: „…În nici o ţara dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa mare proporţie a populaţiei evreieşti (ca în România)!”

De ce să ignorăm că au fost demolate toate busturile Mareşalului Antonescu, toate ridicate, după decembrie 1989, cu aprobările forurilor competente? De asemenea, unele străzi şi bulevarde purtând numele Mareşalului au fost rebotezate.

… Pe de alta parte, am putea neglija ce s-a petrecut la Leţcani-Iaşi? Unde bustul Mareşalului fusese situat într-un cimitir, purtându-i numele, şi între ai săi: luptătorii Diviziei 3 Piteşti, pe care Antonescu o comandase cândva, iar componenţii unităţii s-au prăpădit, după 23 august 1944, în încleştarea cu invadatorii sovietici! In bătălia pe ascuns pentru demolare, bustul Mareşalului a fost desfigurat. Este un exemplu de ce pot face graba şi ignoranţa: Bustul şi întregul complex s-au ridicat prin contribuţia veteranilor de război, adică a celor care l-au însoţit în campanie, pe Frontul de Est. Fiind situat în cimitir, s-a violat art. 319 din Codul Penal, care prevede: „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”. Oare unde se ascund acum sau ce vor face profanatorii de la Leţcani-Iaşi?

Aşijderea, îmi îngădui să observ că, din moment ce pentru Antonescu nu s-a aflat un loc într-unul din cimitirele Ţării, pentru Soldatul Sovietic Eliberator din Dealul Copoului din Iaşi, s-a găsit un spaţiu adecvat la cimitirul „Eternitatea” din oraş. Iată unde am ajuns: demolam, demolam!, iar pe invadatorii noştri din ’44 îi plantăm la locuri de cinste! Avem şi de ce, întrucât, după cum a observat Păstorel, raţiunea noastră funcţionează indefectibil: „Soldat rus, soldat rus,/ Ce te-au pus atât de sus?/ Te iubesc popoarele…/Ori iţi put picioarele?!”

Şi încă nu-i totul. Devălmăşeala faptelor survine la doar zece ani după ce Marele Hural din Ulan Bator a decis să-l reabiliteze (repet: să-l reabiliteze!) pe însuşi… Ginghis Han. Toate-s bune, nu-i aşa? Sigur că da, dacă teribilul invadator care a speriat Asia şi o parte din Europa a fost proclamat erou naţional al Mongoliei, în vreme ce noi, care ne pretindem europeni, nu găsim loc pentru bustul unui fost Mareşal al României într-un biet cimitir sătesc! Orice alte comentarii fiind inutile, mă opresc aici… Poate mă face cineva să înţeleg: în fond, ce se petrece?

… Şi ceea ce s-a petrecut la Iaşi nu-i nimic în comparaţie ce se poate întâmpla la biserica „Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti, lăcaş ctitorit de Antonescu şi şotia sa. Oare şi de acolo bustul va fi ridicat şi depus – contrar dogmei creştine – în biserică, în vreun colţ. Ne vom închina la chip cioplit? Ori vom fi în situaţia să comparăm energiile noastre demolatoare cu ceea ce n-au făcut turcii ori invadatorii comunişti cu mormintele voievozilor noştri? Şi aceasta când: la doar câtiva ani dupa execuţia lui Nicolae Ceausescu!

Într-un asemenea context, Dv. trebuie să-l judecaţi acum, în mod concret, să-l reabilităţi pe marele Profesor care a fost Gh. Alexianu. Este prea mult dacă vă recomand să dovediţi Curaj? La atâţia ani după terminarea Războiului Mondial din 1939-1945, se promovează – şi Dv. trebuie să anulaţi – o altă eroare: sentinţele dictate prin 1945-1947 de către „tribunalele” comuniste, de excepţie şi de ocupaţie, pe care nimeni nu le mai acceptă ca atare, cel puţin moral! În cazul faimosului şi nenorocitului „Tribunal al Poporului” de la Bucureşti din 1945-1947, care a funcţionat potrivit legislaţiei specifice stării de război (atenţie!), a convins el pe cineva ca acei condamnaţi în serie (unii executaţi!) au fost realmente vinovaţi de… „crime” de război, împotriva omenirii etc. etc.? Nu cumva chiar cei care au dictat sentinţele erau ei înşişi criminali?

Domnule Preşedinte,

Istoricii, de regula, nu-şi îngăduie profeţii. Lor le incumba studiul Trecutului… Totuşi, voi cuteza o prezicere: Solicitarea Prof. Şerban Alexianu vă depăşeşte. Dacă nu Dv., alte foruri „superioare” se vor strădui să răstoarne decizia Dv., care va fi – trebuie să fie – una dreaptă!

După ce v-am plictisit suficient de mult, nu pot încheia decât cu acest îndemn: Să decideţi potrivit propriei conştiinţe! Făra a pierde, evident, din vedere această Lege a lui Murphy: „Nu există o limită pentru cât de rău pot merge lucrurile!” Nu neglijaţi, aşadar, că nu decideţi pentru Dl. Prof. Şerban Alexianu sau pentru familia D-sale, care, de la 1 iunie 1946, a rămas profund întristată, în lipsa celui mai iubit părinte, asasinat în condiţii oribile şi total nedrepte!

Voi încheia: Nu neglijaţi că dvs. aveţi puterea de a judeca pentru Istorie! Ceea ce un este nici puţin, nici mult – este enorm, pentru conştiinţa Dv. şi pentru acest Neam!

Vă mulţumesc!

Gheorghe Buzatu

 Grafica – Ion Măldărescu

Sursa: http://www.art-emis.ro

CINE L-A UCIS PE EMINESCU ?

VASILE ŞOIMARU: ROMÂNIA SE MAI AFLĂ ÎNCĂ ÎN RĂZBOI ?

România se mai află încă în război?

Conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, Chişinău

„Războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat!” (Cugetare militară)Chiar dacă în 2015 lumea va aniversa 70 de ani de la terminarea oficială a celei mai mari conflagraţii planetare, România se mai află încă în război, fiii ei fiind uitaţi de Statul Român, la mii de kilometri de ţară. În ultimii cinci ani am întreprins câteva expediţii dificile în căutarea urmelor ostaşilor români din cel de Al Doilea Război Mondial, la Odesa, în Crimeea şi Caucazul de Nord, la Harkov, Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, devenind adevărate pelerinaje pline de descoperiri neaşteptate şi de dezvăluiri ale unor adevăruri mult prea durute. În rezultatul acestor expediţii am reuşit tipăresc o carte în două ediţii: „Cotul Donului – 1942. Eroism, jertfă, trădare”. Dar speranţa cea mare consta în posibilitatea de a aprinde o lumânare în locurile gravelor bătălii, pe teritoriile unor posibile Memoriale sau Cimitire de onoare sau, pur şi simplu, lângă nişte simple cruci din două scânduri, în memoria zecilor de mii de ostaşi români trimişi la moarte aproape sigură şi căzuţi acolo la datorie. Dar „surpriza” cea mare, inimaginabil de mare, a fost că n-am găsit, practic, niciun  semn de recunoştinţă pentru jertfa eroilor români, din partea Statului Român, postdecembrist, autodeclarat în decembrie 1989, anticomunist! Ce rost mai are să vorbim despre atitudinea guvernelor româneşti kominterniste de după cel de Al Doilea Război Mondial sau chiar a celor comuniste, mai naţionale, mai patriotice, de mai încoace, faţă de aceşti eroi, prăpădiţi pe veci în imensitatea estică, ale căror rămăşiţe pământeşti şi azi mai sunt întoarse în brazde de plugurile ruseşti. Autoritățile noastre, postdecembriste, n-au făcut nimic pentru a inaugura măcar o troiţă maramureşeană în locurile unde zac zeci de mii de ostaşi români trimişi acolo tot de Statul Român, începând cu anul 1941. În cel mai bun caz au fost dezvelite câteva plăcuţe în memoria unor prizonieri români, pe unele uitând să sculpteze cel puţin semnul crucii, ca să nu vorbim de listele celor înhumaţi în acele gropi comune. Pentru comparaţie am căutat şi locurile unde au fost înmormântați reprezentanţii armatelor celorlalte popoare, participante în acea conflagraţie mondială pe teritoriul U.R.S.S.: nemţii, ungurii, italienii etc. şi m-a cuprins invidia constatând că guvernele, şi ele de după 1989, au construit şi inaugurat pe teritoriul Rusiei adevărate complexe memoriale ale eroilor lor, căzuţi în locurile de maxim tragism pentru armatele lor. Memorialul german, de exemplu, unul de toată frumuseţea – nimic asemănător nu văzusem până atunci şi nici nu ştiu de mai există aşa ceva în lume – a fost inaugurat pe 15 mai 1999, după o perioadă de doi ani de negocieri dintre guvernele Germaniei şi cel al Federaţiei Ruse, urmată de încă cinci ani de muncă asiduă pentru construcţia lui, dar şi pentru restabilirea sau renovarea satelor din jur, inclusiv a satului Rossoşki, construcţia unui drum asfaltat, de 30 km, de la autostrada M6 ce leagă Volgogradul de Moscova, până la Rossoşka, a unui pod peste calea ferată, în localitatea Gumrak etc. Acest memorial constă din cimitirul vechi, amenajat în 1942, dar reconstruit totalmente în zilele noastre, şi cel nou, din 1999, reprezentând un grandios mormânt comun înconjurat de un zid de granit de formă cilindrică cu un diametru de 150 de metri şi 3-5 metri înalţime, unde au fost reînhumaţi circa 240 de mii de ostaşi germani, căzuţi la Stalingrad, numele cărora au fost dăltuite în zidul de granit şi pe cele 107 cuburi memoriale de alături.                                                   Într-un colţ al cimitirului vechi, în anul 2000, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 625 de ostaşi români, descoperite în raionul Serafimovici, în extrema nordică a Cotului Donului, lângă fostele poziţii ale unităţilor italiene. În 2003 a avut loc şi ceremonia de înhumare şi inaugurare a acestui colţ memorial, fiind instalată o plăcuţă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat doar următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de Al Doilea Război Mondial”. Creatorii acestui micromonument românesc uitând să încrusteze pe el şi semnul crucii, de parcă în acel pământ nu creştini au fost înmormântaţi ci musulmani sau iudei. Şi la Rossoşki germanii au fost foarte generoşi, omenoşi şi „ospitalieri” ca şi în cazul Cimitirului german din Odesa. Acolo odihnesc de veci circa 900 de prizonieri români, nemţii oferind un mic teren pentru reînhumarea ostaşilor noştri, cu toate că la 23 august 1944 Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor germani, ca după victoria din mai 1945, România să ajungă în rândul ţărilor învinse cu toate consecinţele economice care au sărăcit ţara, după ce a pierdut întreaga Basarabie, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Despre eforturile italienilor care au mers pe urmele alpinilor până la Don, m-am ducumentat din cartea patriotului italian, Giorgio Ferraris, despre tragedia italiană de la Don, intitulată, Alpinii din Tanaro la Don (2009). Volumul conţine foarte multe informaţii şi imagini din perioada acelei tragedii, de parcă fiecare unitate militară italiană avea un fotograf, pe când eu am putut găsi doar câteva zeci de imagini româneşti de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Şi, curios lucru, la vreo săptămână de la lansarea celei de a doua ediţii a cărţii am avut parte de o adevărată surpriză bibliografică: am primit de la autorul italian, Giorgio Ferraris, o nouă carte semnată de el cu noi şi bogate informaţii despre participarea alpinilor italieni la bătălia de la Don: La prima linea a Nowo Postojalowka. (La campgna di Russia di Giacomo Alberti – Alpino della Guneense). Araba Fenice, Boves 2013. Într-unul din volumele de istorie a Ungariei, este un compartiment special, intitulat Tragedia de la Voronej, în care este descrisă cu lux de amănunte bătălia de la Don, aşa-zisa operaţie Ostrogojsk-Rossoşani, de pe teritoriul regiunii Voronej, şi sunt arătate pierderile armatei ungare în acea operaţie, alcătuind o jumătate din toate forţele armate maghiare, sovieticii lichidând practic, şapte divizii, sau 140 de mii de ostaşi, inclusiv 80 de mii de morţi şi 60 de mii de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici.                                                                Am putea să ne „bucurăm” (cu durere şi ruşine!) doar pentru o parte din ostaşii de etnie română căzuţi la Don, care s-au învrednicit de morminte îngrijite acolo. Este vorba de cei 100 de mii de combatanţi de etnie română, ardeleni, mobilizaţi în forţele armate maghiare, care s-au prăpădit pe malul drept al Donului, şi care şi-au găsit locul de veci fiind reînhumaţi în memorialele de la Rudkino (cel mai grandios memorial unguresc din Europa) şi Boldârevka, ambele construite de către administraţia ungară. Printre aceştia pot fi, probabil, şi următorii soldaţi pieriţi la Don, ale căror nume sunt încrustate pe plăcile memorialului de la Rudkino: Oprea Agoston, Simon Istvan, Todorin Laszlo, Juras Istvan, Jurasko Lajos, Jurasco Mihaly, JusanJanos, Barna Sandor, Barna Istvan, Vajda Gabor, Balmos Tivadar şi câţi alţii. Numele ostaşilor unguri căzuţi la Don au fost incrustate doar la începuturile construcţiei şi inaugurării acestui cimitir, pentru că în ultimii ani nu se mai face acest lucru, posibil şi pentru ca să nu mai apară pe plăci alte nume româneşti, nemaghiarizate. Memorialul de la Rudkino, cel mai grandios memorial unguresc, este iluminat nopţile în şir, vară şi iarnă, iar „focul memoriei” nu se mai stinge niciodată, pentru că a fost construită şi-o conductă specială de gaz de zeci de kilometri. Invidia locuitorilor din jur nu are margini pentru că în satele lor încă n-a ajuns conducta de gaze, iar cu energie electrică sunt asiguraţi cu întreruperi. Totodată la cimitirile lor militare, ruseşti, doar de ziua victoriei, la 9 mai, se aprinde pentru o zi „focul veşnic” de la o butelie de gaz, fiind adusă în localitate pe 8 mai şi care dispare din localitate pe 10 mai. Să parcurgi circa două mii de kilometri din capitala celui de al doilea stat românesc, Chişinău, până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a mai bine de 600 de mii de ostași români îngropați pe întinsurile Estului și să nu găsești nici un cimitir-memorial de onoare al eroilor români trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică. Ce gânduri ar mai putea să-ți vină decât un pesimism total cu privire la prezentul, dar, posibil, şi la perspectivele acestui popor? Comportamentul politicienilor de pe Dâmboviţa te pune serios pe gânduri dacă mai există români printre ei, suspectând de nu se vrea cumva, promovând totala uitare faţă de jertfa eroilor români, ca să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul. Să nu caute politicienii şi diplomaţii români posibilităţi să se înțeleagă cu rușii pentru inaugurarea unor cimitire de onoare?! Doar în România toate cimitirele rusești sunt întregi, îngrijite, pe când românii n-au nici unul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Numai în orașul Odesa există unul, dar și acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german. Drept este că în Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan, la Karaganda (le-am văzut pe toate), au fost inaugurate cimitire sau monumente de onoare. Numai că în aceste locuri este altă situație, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia și în Ucraina? Doar pe Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de ostaşi români. După lansarea ediţiei I-a a cărţii Cotul Donului 1942, la 19 noiembrie 2012, în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la începutul tragediei de la Cotul Donului şi când a avut loc comemorarea la Chişinău a celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad, în noiembrie 1942 – ianuarie 1943, am continuat aceste prezentări-comemorări în mai multe oraşe şi judeţe ale României: Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Argeş, Vâlcea, Braşov, Harghita, Cluj, Alba, Timiş, Prahova etc., cu un scop bine determinat: sensibilizarea opiniei publice pentru iniţierea construcţiei la Cotul Donului a unui Cimitir de Onoare ostăşească. Şi iată că „rezultatul” acestei acţiuni n-a întârziat prea mult: la 10 iunie 2012 am observat pe blogul de ştiri a superpopularei yahoo.com un titlu surprizător: „Monument în cinstea eroilor români, în Rusia”[1], care insera o informaţie, semnalizând inaugurarea pe teritoriul fostului lagăr-spital numărul 3.604 din localitatea Sapogovo, regiunea Kursk, a unui modest monument dedicat celor 22 de prizonieri-militari din Armata Română decedaţi acolo în perioada prizonieratului. Ceremonia a fost organizată de Ambasada României la Moscova în contextul manifestărilor dedicate Zilei Eroilor României, sărbătorită anual de Ziua Înălţării Domnului. Importante mi s-au părut două din cele 29 de comentarii la această ştire: 1. „Dumnezeu să-i odihnească pe toţi ai noştri: bunici, unchi, fraţi care au murit apărându-şi ţara pentru ca nepoţii lor de azi să o vândă la străini pe câteva parale. Cinste lor – ruşine nouă!” 2. „Iar praf în ochii fraierilor”. Cum s-ar zice azi: No comment! Au mai trecut cinci luni şi, la 25 octombrie 2013, am avut o nouă surpriză. Am descoperit pe site-ul Ambasadei României la Moscova o ştire cu următorul titlu: „Comemorarea eroilor români căzuţi pe teritoriul Federaţiei Ruse”, din care am desprins, informaţia că, la 25 octombrie 2013, cu ocazia Zilei Armatei Române, Ambasada României în Federaţia Rusă a organizat la Cimitirul „Liublino” din Moscova o ceremonie de comemorare a eroilor români căzuţi pe teritoriul Federaţiei Ruse în cadrul căreia a fost exprimată încrederea că, „în cel mai scurt timp, vor începe lucrările pentru reconstrucţia primului cimitir de campanie românesc în zona Stalingrad-Cotul Donului-Stepa Calmucă”[2].     Aşadar, nu ne rămâne decât să sperăm cu bucurie că de la 25 octombrie 2013, a început numărătoarea inversă a zilelor, lunilor, anilor, până la inaugurarea, în sfârşit, a unui Cimitir de Onoare în cel mai tragic loc al istoriei militare româneşti. Şi ce bine ar fi ca această promisiune a politicienilor şi diplomaţilor români să nu rămână ca ecou acolo la Liublino, la 0 („zero”) km de marea metropolă rusă, Moscova, unde au răsunat cuvintele atât de promiţătoare. Pentru că, cu doi ani în urmă (pe 26 octombrie 2011), mai fusese făcută această promisiune de către alţi diplomaţi români din capitala rusă, dând asigurări că „partea română va depune toate eforturile pentru ca, la anul (în 2012! – n.a.) să înceapă lucrările de reconstrucţie (? – n.a.) a cel puţin unui cimitir românesc de campanie în zona Stalingrad(azi Volgograd), la cotul Donului…”. Dacă n-am cunoaşte năravul politicienilor de pe Dâmboviţa ar trebui să credem în promisiunile de mai sus făcute recent de către oficiali, care au mai iniţiat cu ani în urmă un astfel de proiect la Kurgan, lângă Odesa, reuşind să monteze acolo o cruce monumentală şi să înfigă doar 12 piloni de gard, din cei 100 necesari, în solul „Triunghiului Bermudelor” dintre Vigoda, Dalnik şi Suhoi Liman, unde au căzut în vara-toamna anului 1941 peste 10 mii de ostaşi români, piloni care astăzi nu se mai văd din pădurea de cucută, pălămidă şi urzici. Nouă, românilor, muritorilor de rând, ar trebui să ne dea de gândit ce scop au activităţile patriotice de anvergură întreprinse de guvernele ţărilor participante cândva în războiul împotriva sovietelor, ce vor să arate conaţionalilor lor în viaţă administraţiile germane, italiene sau ungureşti, prin aceste activităţi, dar şi ce vrea să obţină de la români administraţia românească postdecembristă, prin inactivitatea ei în domeniul dat? Una nu poate fi pusă la îndoială: vor asta ori nu, dar conducătorii Germaniei, ai Italiei sau ai Ungariei, prin activitatea lor în acest domeniu educă sentimentul patriotic al conaţionalilor lor care-şi vor apăra Ţara oricând, pentru că au încredere că fapta lor nu va fi uitată de naţiune şi corpurile lor neînsufleţite de pe eventualele câmpuri de luptă nu vor rămâne neînhumate, în bătaia vânturilor şi a ploilor, sau în arşiţă de soare. Vrea ori nu vrea asta, dar conducerea României moderne, prin inactivitatea ei demoralizatoare pentru populaţia românească, educă în ea indiferenţa, făcând-o mai pasivă şi nepatriotică, populaţie care, în caz de necesitate, nu se va ridica să-şi apere Ţara şi Neamul de posibilii duşmani, care nu-s puţini deloc. România şi azi face parte din strategiile geopolitice ale structurilor secrete din lume, înfometate de subsolul ei încă bogat. E suficient de menţionat aici doar intenţiile „occidentalilor”, privitor la cele două proiecte de avengură de „cianurizare” şi de „şistizare”, care nu înseamnă altceva decât atac direct la sănătatea şi integritatea României şi a Neamului românesc.                                                                                                                                        Ce bine le-ar sta oficialilor români să convină cu administraţia regiunii Volgograd şi cea a raionului Kletski, unde zac cei mai mulţi români, ca la anul, pe 4 septembrie 2014, să participe la aniversarea a 400 de ani de la prima menţionare documentară a acestei staniţe şi la comemorarea celor 40 de ani de la moartea tragică a marelui scriitor şi cineast rus al sec. al XX-lea, Vasili Şukşin (1929-1974), care s-a stins din viaţă în locul unde şi azi mai zac mii de ostaşi români, în hutorul Melologovski de lângă staniţa Kletskaia, în timpul turnării filmului „Ei au luptat pentru Patrie”. Ce bine le-ar sta oficialilor români să le propună ruşilor, aşa cum au procedat germanii, italienii, ungurii, ca pe lângă memorialul necesar să construiască un drum asfaltat până la Gromki, acolo unde azi nu există niciun fel de drum, să restabilească în acest hutor casele şi ulicioarele lui, sfânta biserică ortodoxă, toate distruse la 19 noiembrie 1942 şi multe altele… În memoria cazacilor de pe Don s-au mai şters tragicele amintiri ale acelei bătălii şi s-ar bucura de această atenţie din partea unui stat care a venit cu armata sa în 1942 să le cucerească sărăcia, de care nici azi nu pot scăpa, deşi au ieşit victorioşi din acel război. Pe data de 10 decembrie 2012, la ultima prezentare a prmei ediţii a cărţii mele „Cotul Donului 1942” în Liceul „Dante Aligheri” din Chişinău, liceenii de acolo au iniţiat un Apel către conducerea României pentru inaugurarea la Cotul Donului a unui Memorial de onoare al eroilor români căzuţi la datorie pe Frontul de Est în cel de Al Doilea Război Mondial, începând colectarea de semnături ale liceenilor români de pretutindeni. Poate măcar cu ajutorul liceenilor, reprezentanţi ai Şcolii Basarabene, vom pune pe jar politicienii de pe Dâmboviţa, ca să-şi amintească de jertfa eroilor români de pe Frontul de Est şi astfel, măcar în ceasul al doisprezecilea, vom scăpa de ruşinea în faţa lumii. O cugetare militară spune că „războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat”. Dacă ar fi să luăm în serios această cugetare, atunci, România se mai află în plin război mondial chiar dacă în 2015 lumea va aniversa 70 de ani de la terminarea lui. Vom reuşi, noi, românii, să arătăm că ne-am înmormântat toţi ostaşii şi, astfel să ieşim din acel război până la pomenita aniversare? Fotografii – Vasile Şoimaru Grafica – Ion Măldărescu SURSA: art-emis.ro ––––––––––––––- [1]  http://ro.stiri.yahoo.com/monument-%C3%AEn-cinstea-eroilor-rom%C3%A2ni-%C3%AEn-rusia-113606419.html [2]http://moscova.mae.ro/local-news/826

MIHAI EMINESCU DESPRE VÂNZAREA PĂMÂNTURILOR ŢĂRII ŞI ÎNDATORAREA ROMÂNIEI

Despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României

Mihai Eminescu

„Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles”. (Mihai Eminescu) „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.[1] „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.[2] „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.[3] „Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.[4] „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă,în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.[5] „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.[6] „Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc”.[7] „Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.)în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.[8] „La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.[9] „Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.[10] „Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiate mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânselie. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. […] Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc”.[11] –––––––––––––––– [1] Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică fondată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232. [2] Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234. [3] Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303. [4] Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31. [5] Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354. [6] Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229. [7] Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87. [8] Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239. [9] Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286. [10] Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93. [11] Mihai Eminescu, Scrieri politice SURSA: http://www.ART-EMIS.RO