GĂŞTILE CATILINARE…

Găştile catilinare…

 

Parlamentul României s-a transformat într-un infractor de rînd, care face legi în perioada cînd nu stă la închisoare pentru vreo crimă de drept comun. Cu mici modificări, Mark Twain a afirmat aceasta şi se potriveşte la mustaţă Comisiei deputaţilor pentru muncă şi protecţie socială, care a avizat hoţeşte proiectul de lege numit eufemistic și dubios „parteneriatul civil indiferent de sexe”, care urmează să intre la vot în plenul Camerei Deputaţilor. Legea va fi un real pericol pentru unele categorii de tineri, lobotomizate de fascinaţia libertăţii şi distanţate prin manipulări agresive de sentimentul fiinţei creştine, care vor înghiţi frivolitatea tîrgului satanic ca pe o şaorma, tîrg mascat de cuvîntul „parteneriat”. Îşi vor pîngări sufletele şi existenţa şi vor purta toată viaţa cicatricea dureroasă a unui cancer care, altfel, poate fi evitat.

De cînd s-au înmulţit medicamentele şi ne-au inundat farmaciile, cam toţi politicienii au luat-o pe arătură şi sînt o ruşine pentru România. Un exemplu cras este hominidul Remus Cernea, cel care a ratat intrarea în P.E., candidatura sa fiind respinsă de B.E.C. pe motiv că nu şi-a numerotat listele cu semnături. Bruxelles-ul fiind salvat, astfel, de invazia unui măscărici, în permanenţă în miezul scandalurilor, înaintînd în Senat, în repetate rînduri, printre neroziile sale, proiectul de lege privind căsătoria civilă indiferent de sexe, scoaterea religiei din şcoli… Curat antiromânesc păgînismul său, manifestat în declaraţii publice oribile precum: „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. Un astfel de politician n-ar mai trebui tolerat sub nicio formă şi sub niciun motiv în politica poporului român creştin. Aprobînd proiectul unei legi satanice, Comisia deputaţilor a deschis uşa unui curent de totală decădere morală – o decădere din firea creştină a următoarelor noastre generaţii.

Este tot mai evidentă şi alarmantă o crudă realitate mondială: Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.) agresează ostentativ şi discriminează (paradoxal!) o majoritate normală, indulgentă şi paşnică, pentru obţinerea unor recunoaşteri şi privilegii anormale, care să le înlesnească comiterea unor abuzuri şi eludarea legilor statului sub protecţia unor legi aberante, votate pe scara de incendiu. Aceştia şi-au găsit aliaţi în păgînii democraţiei, nimeni alţii decît politicienii şi partidele demagogice – adică cei/cele din afara gîndirii şi acţiunii raţionale. Adaptarea la o societate profund bolnavă este un simptom evident de deteriorare mintală.   Iată ce îmi trimite Contraamiralul de flotilă (r) Marian Ioan: „Eu ştiam că parteneriatul este o chestiune specifică domeniului business, care mai de care mai profitabile sau mai păguboase, unde nu se pune problema unei delimitări în funcţie de sex. Căci, nu-i aşa, parteneriatele alea nu sunt constituite pentru … partide de sex, chiar dacă sub umbrela lor, uneori, se desfăşoară şi asemenea acţiuni filantropice. Am întrebat în stânga şi-n dreapta ce e cu parteneriatul ăla civil indiferent de sex, de pe masa Senatului. Aşa am aflat că urmează să se legifereze, sub masca acestei denumiri de-a dreptul tâmpite, căsătoria între fiinţe umane de acelaşi sex. Atunci m-am lămurit că nu e vorba de niciun business, ci este o bişniţă ordinară.

O bişniţă cu tineri atraşi spre homosexualitate/lesbianism, bişniţă care urmează să primească umbrela apărătoare a legii. De ce? Ca să nu mai procreeze. Iar dacă doresc să aibă şi ei copii, îi pot înfia. Copiii înfiaţi pot fi mult mai uşor vânduţi pentru organe, decât cei proprii, nu? Nu ar fi normal ca celor care optează pentru mizeria numită homosexualitate să li se interzică a înfia copii? Păi, din moment ce aleg singuri să nu procreeze, de ce să înfieze copiii procreaţi de alţii. De-abia acuma îmi dau seama de ce răcneau ăia „Jos comunismu” în 2014. Pentru că, în comunism nu era permis aşa ceva.” Este vocea unui intelectual şi patriot român, care ar putea da lecţii multor senatori. Dacă dezaxaţii şi impostorii, buni de trimis în spaţiu doar cu bilet de dus, ar fi legalizat un climat de moralitate strictă, nu haosul, corupţia, sodomismul şi prostituţia, sub toate aspectele, nenorocirile de tot felul n-ar fi existat. Homosexualii şi lesbienele n-ar fi îndrăznit să iasă din bîrlog pe străzi. Niciodată heterosexualii, în deplinătatea facultăţilor mintale, n-au ieşit la parade publice ca să-şi unduiască dosurile ostentativ în faţa publicului. LGBT a devenit o problemă, membrii ei au invadat şi poluat agresiv spaţiul privat al celorlalţi, şi oricît de mult s-ar strădui specialiştii să adapteze teoriile şi definiţiile bolilor psihice pe fundurile lor, aceştia nu pot fi nicicum consideraţi un alt gen de normalitate într-o societate eminamente creştină.

„Aleşii Neamului”, aproape în totalitate nişte mercenarii psihopaţi şi corupţi, dar şi dereglaţii care şi-au dat votul pentru o lege satanică impusă de Oculta Mondială, ar trebui scoşi cu mătura din Parlament, împreună cu zoile şi mizeriile aduse de ei în România. Puii aceştia de monştri doresc – absolut inconştient şi condamnabil! -, degenerarea fiinţei naţionale şi transformarea ei într-o cireadă uşor de dus spre pierzanie. De fapt, cum se înmulţesc ei, cînd sînt anormali? Sînt un fel de rîie mergătoare, care contaminează naivii. N-ai cum să-i mai tratezi. Poate doar un preot să mai scoată diavolul din ei, prin exorcizare. Dacă îi duci la psiholog, îi dă şi acesta cu libertăţile lor, multe la număr, cîştigate, cică, la lovitura de stat din ’89. Şi o parte a presei suflă cu sîrg în dosul acestor posedaţi, împerecheaţi în buzunarele de la spate, care au maculat România. Toate manifestările publice ale rătăciţilor cu duhul sînt un atac mizerabil şi o sfidare la adresa creştinismului şi cetăţenilor! În curînd, pedofilii şi zoofilii îşi vor cere şi ei dreptul la un marş al lor. Apropo, Frau Merkel a dat curs nemulţumirii generale pricinuită de reziduurile umane, iar Zoofilia legiferată în Germania, în 1969, va fi scoasă în afara legii.

Occidentul şi-a aruncat gunoaiele toxice şi urît mirositoare în curtea noastră, iar patriotismul, religia şi moralitatea, au ajuns cele mai urîte vise pentru capitaliştii noştri, înfruptaţi din bogăţie şi putere de un sfert de veac. Ei consideră că nu merită să mai fim educaţi în spirit românesc, pentru că decadenţa occidentală face toţi banii. Cu dispreţ evident faţă de lege, faţă de valorile românismului, faţă de toate preceptele morale, într-un dezmăț nerușinat, reprezentanţii Puterii politice şi de stat sînt autorii de drept și de fapt ai distrugerii României. Că au avut de executat un ordin sau de intermediat un blat cu infractorii mondiali, toate guvernele postdecembriste au asasinat, pas cu pas, România Economică, România Spirituală, România Socială, România Culturală, România Demnă, România Morală, România Mare. Cum zidul de la Târgovişte e prea mic pentru aceste imense hoarde de mişei, sînt indicate în regim de urgenţă – ca fiind imperios necesare! – munca silnică pe viaţă pentru resuscitarea României şi confiscarea uriaşelor lor averi, obţinute fraudulos. După ani grei de capitalism sălbatic curg sudorile de pe noi, cei înjugaţi la carul unor robii străine – un car dezaxat, care intră mereu cu oiştea în gard! În calitate de creştin şi cetăţean român al acestor timpuri blestemate, nu recunosc acel proiect de lege de pe masa Camerei Deputaţilor. Pot recunoaşte, însă, că în România se poate orice: Preşedinţia e privată, Senatul e privat, Camera Deputaţilor e privată, Guvernul e privat, toate organismele şi instituţiile statului sînt private, organizate anume după neuronii degenerativi ai hoţilor şi agresorilor care le-au umplut pînă la refuz. Vorbesc de nişte maidanezi dăunători care şi-au plătit funcţiile pentru a le ocupa cît mai mult timp. În acest mod unii borfaşi şi interlopii oraşelor şi satelor s-au angajat pînă la moarte în politică, administraţie, economie…, ca să gîtuie România, creştinătatea şi spiritualitatea noastră de două ori milenară…

MARIA DIANA POPESCU

SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro

ZBOR DEASUPRA ZILEI EUROPEI ŞI A CUIBULUI DE CUCI DE LA COTROCENI

9_mai_2015După numai câţiva ani de la instaurarea capitalismului anarhic, în Republica România au început să se bată false monede imperiale şi regale: autointitulatul împărat Iulian, dinastia Cioabă, casa regală a Republicii România. TVR-ul ne serveşte cu de-a sila „Ora regelui”. Când vom putea viziona – după cum întreba retoric reputatul istoric Ioan Scurtu -, „Ora republicii”? Cum garnitura sărbătorilor inventate trebuia să fie mai bogată, sigur, după primirea unor „preţioase indicaţii «occidentale»”, „aleşii neamului” au mai lovit o dată, cu sârg, apa din baltă, adăugând „Zilei Europei” şi sărbătorirea zilei de 10 mai, ziua înscăunării lui Carol I, neamţul. Şi dacă tot a venit vorba, citez: „[…] Neamțul este deștept, (când tace – n.n.). Neamțul tace și face, adică face treaba în tăcere, nu ca românul de la țară. Neamţul este european. Neamțul este euro-atlantic. Neamțul e prieten cu Angela Merkel, care îi povestește la telefon cum a pus roșii la sticlă pentru iarnă. Neamțul scrie cărți şi dă autografe. Dacă se enervează, neamțul poate să și vorbească (nu prea inteligent – n.n.).[…] Neamțul e neamţ. Sau, cine știe?”[1]. Printre atâţia nemţi, se poate afla şi vreun sas rătăcit. Citatul de faţă întregeşte imaginea „neamţului”-român ajuns prin Feisbook, Preşedintele României. Ştie tot omul cum! La vremea sfârşitului de toamnă al lui 2014, cei mai mulţi cetăţeni români, sătui de marinarul aflat pe puntea de comandă de-a lungul unui deceniu, timp în care România a continuat eşuarea lamentabilă demarată în decembrie 1989, s-au auto-amăgit cu crezul că, „schimbarea” va salva ce se mai poate salva. Şi-au pus speranţele în „întronizarea” Majestăţii Sale Mutu Klaus I (M.S.M.K.), uitând de vechea zicală: „schimbarea domnului, bucuria nebunilor!”. La scurt timp după numărătoarea bobocilor, s-a dezumflat iluzia gonflată grijuliu de serviciile aservite altora decât românilor. Feisbookarii, profund dezamăgiţi de „selectiva” strâmbă alegere a consilierilor Preşedintelui (numiţi sau impuşi), de excursiile deloc de folos Ţării, şi-au luat mâna de pe M.S.M.K. Dacă, spre absurd, ar avea acum loc alegeri prezidențiale, pe M.S.M.K. l-ar mai vota doar câţiva „cuci” rătăciţi prin coclaurile planetei. Poate doar cei rupţi de realitatea societăţii româneşti!

Cel mai imbecil discurs al vreunui Preşedinte al României

Paradox, nu?, românul e atât de sărac, dar atât de bine-i merge încât o ţine lanţ cu sărbătorile. N-are importanţă dacă sunt autohtone sau de import, creştine sau păgâne, dacă amintesc de un prilej pentru care ne putem bucura şi respecta cu adevărat ce am lăsat în urmă. Sărbătoare să fie! Oficial, după 23 august 1944, la fiecare 9 mai s-a făcut mare tam-tam cu prilejul „Zilei Victoriei”. Care Victorie? A cui? „A celor pe care i-am ajutat să ne învingă şi să ne cotropească? A celor pe care i-am «ajutat» să fie învinși?”[2]. Niciun popor nu preamăreşte victoria altora împotriva lui însuşi. Noi facem excepţie! „Am uitat că românii au fost declaraţi învinși chiar de către cei pe care i-am ajutat să învingă”[3]. Putem adăuga listei ruşinii şi victoria celor care, de-a lungul unui sfert de veac, au distrus Ţara şi au transformat-o în colonie. La 9 mai 2015, am ascultat cel mai imbecil discurs al vreunui Preşedinte al României, adresat „cetăţenilor europeni”, nu românilor. La 70 de ani de când Aliaţii au învins România, de când aceştia i-au respins cuvenitul statut de țară cobeligerantă şi au obligat-o să plătească imense și spoliatoare despăgubiri de război, preşedintele României îi elogiază pe învingătorii României!

Domnule Iohannis, în ţara asta, cetăţenii sunt mai întâi români, apoi europeni!

La 9 Mai 2015, sub supravegherea Primei Doamne a României, Majestatea Sa, Mutu Klaus (M.S.M.K.) a amintit doar la începutul zborului deasupra cuibului de cuci adunat la Cotroceni şi doar la finalul frazei introductive a discursului, de 9 mai 1877, ziua în care Parlamentul a proclamat Independenţa României şi Mihail Kogălniceanu a rostit: „Suntem Independenţi! Suntem naţiune de sine-stătătoare!”. În continuare, cu un limbaj grotesc, amorf şi ieşit din uz, ne-a citit cu sughiţuri de pe prompter, „lecţia europeană”: „Au trecut 65 de ani de la Declarația lui Robert Schuman, care a pus bazele proiectului de integrare europeană, prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Curajul, viziunea și acțiunea unor lideri politici precum Konrad Adenauer, Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein a însemnat începutul celei mai lungi perioade de pace și prosperitate pentru statele care au fost parte din acest proiect. […] La mulţi ani, Europa!”. De parcă românului i-ar păsa de Robert Schuman, de ceata lui globalistă şi de „cea mai lungă perioadă de prosperitate”! La finalul unui asemenea excurs – fericit că a finalizat supliciul cititului -, cred că pentru câteva secunde M.S.M.K. s-a crezut Preşedintele Europei şi a arborat cunoscutul și tâmpul său zâmbet, dând din cap în stânga şi-n dreapta.

„Mult zgomot pentru nimic!”

Mult zgomot cu „înaintaşi”, sirene, girofaruri şi tacâm complet se repetă săptămânal pe durata deplasărilor între Cotrocenii Bucureştiului şi Scorniceştii Noi, fosta capitală culturală europeană, Sibiu, acolo unde-şi are casele. M.S.M.K. mai are încă (?) şi cetăţenie germană. Ca cetăţean german, evident, are şi un domiciliu, o casă prin vreun land sau în Hauptstadt, pe lângă Poarta Brandemburg. Ferească-ne Domnul ca, plictisit de Hermannstadt, să-i treacă prin minte preşedintelui ideea să facă naveta săptămânală la celălalt domiciliu. Ar conduce România din „navetă”.

Pe fondul metalic al „brăţărilor” puse (până acum) pe mâinile jefuitorilor şi corupţilor (prea puţini dovediţi), al trenurilor care transportă trupe străine pe teritoriul României, al „chemtrails”-urilor înşirate de avioanele venetice pe cerul Patriei şi de forfota trupelor îngrămădite pentru „pregătiri de pace” în zona de sud-est a Ţării, tensiunea s-a transmis şi în rândul elitei culturale, de parcă cineva ar fi blestemat: „stârneşte-i, drace!”. „Revoluţia” de la I.C.R. a scos – printre alţii – la rampă, revoltat până peste poate, pe favoritul fostului şef al instituţiei. Cum altfel? Născătorul cărtărescian al repetatului „Orbitor”, beneficiar al traducerilor în 18 limbi ale unor bălării, al „Mandebil”-ului şi al altor creaţii ne-nobeliene ieşite de sub teascul „Editurii Politice”, pardon, „Humanitas”, ce mucezesc nevândute în lăzile de la I.C.R. s-a cătrănit rău. Revoltatul Mandebil s-a supărat pe Preşedintele României, pe noul şef de la I.C.R., pe preşedintele nou-înfiinţatului consiliuconsultativ al I.C.R., pe vremea de-afară… Supărat rău. Ne-nobeliatul, profund dezamăgit că actualul Preşedinte al României nu a luat, asemenea predecesorului său, „gaşca” sub pulpana prezidenţială, a declarat că noul şef de stat „se înclină periculos, din nou, către zona gri a politicianismului interlop […]”, etichetând cu mânie proletară discursul lui Nicolae Breban, ca fiind „reacționar”. De ce? Să vedem:
Opinia „doctorului” fără doctorat (Horia Roman Patapievici) despre români este bine cunoscută, şi nu doar din mizerabila broşură antiromânească „Politice”, în paginile căreia şi-a exteriorizat nonşalant părerea și gândirea despre români şi dragostea de țară. Nu voi prezenta noutăţi, dar cele ce urmează nu trebuie date uitării:
„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”;
„Un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare… guri vulgare, trăsături rudimentare”;
– „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”[4].
– „Puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească își urmează cursul pînă la erupția terțiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconștient, pînă ce mintea va fi în sfîrșit scobită: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos.”[5].
– „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni și așa mai departe, la nesfîrșit. Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit.”[6].
– „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături … „[7].

Scandalurile provocart la centrele I.C.R. de la New York, Berlin şi Hong Kong sub „domnia” acestui asasin plătit al culturii române au rămas nepedepsite. De la Odarca şi Dionisie Patapievici, tradiţia trădării şi-a urmat paşii între N.K.V.D., Gestapo, Banca Naţională a României, I.C.R. şi Artmark. Guvernele României, Parchetul General, C.N.D.C…, nimeni n-a mişcat şi nu mişcă un deget. Rezultatul auditului dezastruoasei sale „guvernări” a fost îngropat cu grijă. Nimic despre banii publici aruncaţi în vânt sau în cine ştie ce buzunare! Omertă totală!

Patapievici, un fel de guru al culturii româneşti[8]

La instalarea noii conduceri a I.C.R., scriitorul Nicolae Breban a spus lucrurilor pe nume, altfel decât până acum, având „tupeul” să-l critice pe alogenul aflat la pupitrul I.C.R. timp de aproape opt ani: „[…] Patapievici nu era un om prost, din păcate s-a întâmplat cu el ce se întâmplă cu unii care sunt umflaţi excesiv, i s-a părut că este un fel de guru al culturii româneşti. Într-una din primele lui cărţi a înjurat ca o haimana ordinară toată istoria acestui popor în care noi ne-am născut, în care au trăit părinţii şi bunicii noştri. […] George Sörös, din America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mircea Mihăieş, Liiceanu (Gabriel, n.n.), Patapievici (Horia Roman, n.n.) şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, că noi, aştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, Cantemir este depăşit şi a început literatura asta […], de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism.”

Gabriel Liiceanu promitea să fie filosof, dar i s-a stricat căruţa pe drum[9]

„La fel a făcut şi un fost amic de-al meu, unul care promitea să fie filosof şi între timp i s-a stricat căruţa pe drum, Gabriel Liiceanu, care după revoluţie, imediat s-a dus la Paris şi în Le Monde, unde Breban şi-a dat în 1971 demisia contra tiranului, lucru unic în ţările din Est. Gabriel s-a dus repede la Paris să spună că poporul român nu e apt pentru democraţie, consonând cu altă haimana şi ticălos al politicii româneşti, Brucan, căruia i s-au închinat zeci de mii de intelectuali şi posturi de televiziune”.

Pleşu scrie […] foiletoane vioaie[10]

„Am intrat în librărie, pe primul raft este numai Pleşu, cu încă doi-trei băieţi deştepţi, care scot nişte cărţulii drăguţe, finuţe, vioaie. Cu Pleşu am fost prieten. Şi cu Gabriel (Liiceanu – n.n.). Gabriel nu s-a ţinut de cuvânt faţă de Noica. N-a ajuns filosof. Eu de-aia m-am împrietenit cu el, am zis „dom’le, ţara asta de păstori şi de oieri, atât de târziu structurată, nici o sută de ani, are nevoie de gânditori![…] Ăla a ratat-o faţă de maestrul lui, iar Pleşu scrie […] foiletoane vioaie, bine făcute. Am mai avut astfel de eseişti, dar nu e substanţă acolo”.

Fără a ne situa de o parte sau alta a „baricadei” dintre protagoniştii acestor evenimente, scandalurile consumate „în lumina reflectoarelor” sunt departe de a fi utile prestigiului – şi aşa, grav deteriorat -, al Ţării. Putem parafraza fără teama de a greşi că de la nivelul I.C.R., U.S.R. şi alte structuri elitiste, la cel de şatră, nu-i decât un pas! Încheiem o săptămână ciudată, plină de diversiuni şi „accesorii” fumigene, care vor să abată atenţia poporului român de la statutul pe care l-au construit României conducerile postdecembriste şi pe care îl deţine în anul de graţie 2015: ţară-colonie sub ocupaţie străină, la un pas de conflict militar. Deocamdată ascultăm doina „liniştii de dinaintea furtunii”!

ION MĂLDĂRESCU

Grafica – Ion Măldărescu
––––––––––––––-
[3] Ibidem
[4] H. R. Patapievici, Politice, ediția 1996
[5] Ibidem, cit. pag. 49.
[6] Ibidem, cit. pag. 63.
[7] Ibidem, cit. pag. 64.
[9] Ibidem.

LAUREATUL PREMIULUI „MILE CĂRPENIŞAN” PENTRU ANUL 2015 ESTE DIN BASARABIA

PREMIUL „MILE CĂRPENIŞAN” PENTRU CURAJ ŞI EXCELENŢĂ ÎN JURNALISM MERGE ÎN BASARABIA

Asociaţia Civic Media, organizaţie neguvernamentală cu 15 ani de activitate civică, a acordat de Ziua Libertăţii Presei, pentru a şasea oară consecutiv, Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism, distincţie fondată In Memoriam colegul nostru de presă, jurnalistul de război Mile Cărpenişan, plecat prea repede dintre noi.

Anul acesta, în colaborare cu portalul Basarabia-Bucovina.Info, Premiul „Mile Cărpenişăn” merge în Basarabia, fiind acordat istoricului, arhivistului, jurnalistului şi, nu în ultimul rând, bloggerului Alexandru Moraru, cunoscut cercetător pe tărâmul informaţiilor cu totul inedite de la Chişinău.

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei –  jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă cu vicepreşedintele Parlamentului European Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai – Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al drepturilor românilor din Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovinean Vasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Laureatul Civic Media de anul acesta, Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi collaborator al portalului Ziaristi Online, se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, cum ar fi: Secretele Istoriei, Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară, Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. Dar şi în reviste de specialitate, ca Magazin Istoric şi Historia, printre altele.

Autor al mai multor lucrări de specialitate, dintre care amintim “Racovăţ de sub Cetatea Sorocii” şi Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia 1941-1944” (coautor), „Basarabia antisovietica”, „Victimele terorii comuniste 1944-1954” (Premiul „Document” al Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi Biroului de Informare al Consiliului Europei de la Chişinău), „Basarabia: Scrisori către Mareşal. Documente inedite”, ş.a., Alexandru Moraru provine dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de organele sovietice in 1941.

Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, Alexandru Moraru, a fost profesor de istorie şi ştiinţe sociale, director al Muzeului Raional de Istorie şi Etnografie din Criuleni, colaborator ştiinţific superior în secţia Valorificare şi publicare a documentelor, apoi şef secţie Completare, arhive departamentale şi lucrări de secretariat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Şef secţie Valorificare a Documentelor la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, apoi colaborator ştiinţific (secţia Ştiinţă) la Centrul de Cultură şi Istorie Militară a Moldovei.

Îi mulţumim pentru munca sa neobosită în slujba adevărul istoric despre Basarabia şi îl felicităm din toată inima!

Asociaţia Civic Media

Basarabia-Bucovina.Info

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

SURSA: http://www.curentul.info/social/10575-premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-merge-in-basarabia

PREMIUL PENTRU CURAJ ŞI EXCELENŢĂ ISTORICULUI DIN BASARABIA ALEXANDRU VALERIU MORARU

Premiul “Mile Cărpenişan” oferit de Civic Media merge în Basarabia: Istoricul, arhivistul şi jurnalistul Alexandru Moraru, recompensat pentru Curaj şi Excelenţă de Ziua Libertăţii Presei

Premiul Mile Carpenisan Civic Media 2015 Alexandru Moraru BasarabiaAn de an ne întrebăm din ce în ce mai nostalgici “mai există presă?”. Să fim serioşi: presa a murit în România. Ici-colo, câte un cadavru mai zvâcneşte pe masa cioclilor noştri. Vreun jurnalist mai tânăr şi ferice sau câte unul mai bătrâior care se ambiţionează şi pur şi simplu nu vrea să cedeze, mai reuşeşte să facă scăpat câte un articol. Să strecoare un sâmbure de adevăr, doar-doar o creşte ceva. Dar dacă pământu-i sterp sau, mai rău, otrăvit?!…

Presa centrală, odinioară “de partid şi de stat”, s-a tentaculizat: a devenit de partide şi de state. Nici unul român. Ordinul de la prefecturile din vest, est sau de-aiurea: politizare, manelizare, securistizare. Într-un cuvânt: tâmpire. Directivele NKVD stau ca Tablele lui Moise în seiful “frontmenilor” cu ifose care fac pe proprietari onorabili de “trusturi media”, atunci când nu înfundă puşcăriile.

Există şi excepţii, desigur, în special în zona presei de specialitate. Dar, în mare, sufletul presei este, alături de trupul gata de descompunere, pe catafalc. Încă bântuie, să zicem, prin locurile în care-i mai plăcea, pe vremuri, să colinde. Când vor trece cele 40 de zile, adio, presă, şi-un praz verde!

Iată de ce rolul blogurilor cu adevărat independente creşte semnificativ. O asemenea alegere a fost urmată de Asociaţia Civic Media (şi) anul acesta, la 15 ani de la înfiinţare, când a decis să acordePremiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în jurnalism, în colaborare cu Basarabia-Bucovina.Info, unui căutător al adevărului cu ani grei de încercări, experienţă şi rezultate fabuloase pe terenul revelaţiilor istorice. Un cercetător pur-sânge. Şi, pe deasupra, şi basarabean get-beget, dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de bestiile cu chip de om care s-au numit, în trecut, sovietici. Aşadar, de două ori român!

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei –  jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă în faţă unui personaj de cavernă a istoriei ca Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai –Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al românilor din “teritoriile ocupate” Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovineanVasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Alexandru Moraru si sotia sa Maria BotnaruLaureatul de anul acesta este Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, care se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, dintre care amintim: Secretele Istoriei,Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară,Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. CV-ul domnului Alexandru Valeriu Moraru (foto, alături de soţia sa, poeta Maria Botnaru), laureatul Civic Media, îl puteţi citi AICI. Despre cărţile sale, AICI.

Îî mulţumim pentru munca sa neobosită pentru neam şi ţară şi îl felicităm din toată inima!

Presa moare dar, prin bloguri, nu se predă.

Victor Roncea

Civic Media Ro

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Alexandru Moraru - Sovietizarea - Magazin Istoric
Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! de VRTV

SURSA: http://www.roncea.ro

ADOLF HITLER, „MEIN KAMPF” ŞI „POLITICA ESTULUI”

Mein_KampfViziunea de politică externă a lui Adolf Hitler a fost articulată în „Mein Kampf”, îndeosebi în volumul II, capitolul al XIV-lea, intitulat „Orientarea către Est sau politica Estului”. Aici Hitlerexpune, aşa după cum se ştie, teoria spaţiului vital (Lebensraum), nevoia Germaniei de „spaţiu suficient”[1], spaţiu care să asigure poporului german „libertatea de existenţă”[2], cât şi concepţia rasistă asupra lumii. În această direcţie, Germania/poporul german, nota Hitler, ca expresie a „rasei superioare”[3], nu avea suficient pământ în stăpânire raportându-se „la numărul şi creşterea populaţiei”[4]. Din această „contradicţie”, crede Hitler, poporul german nu poate ieşi decât lansându-se pe un drum „care îl va scoate din aria sa de locuit actuală şi îl va conduce (mişcarea naţional-socialistă – n. ns., G. M.) către noi teritorii, eliberându-l, astfel, pentru totdeauna, de pericolul de a dispărea de pe acest pământ sau să devină sclavul altora”[5]. Trecutul, cu principiile lui de drept internaţional, nu creează pentru o Germanie naţional-socialistă nicio „obligaţie veritabilă”[6], singura doctrină de politică externă oportună nu este decât aceea de a stabili un raport just între mărimea teritoriului „cu numărul populaţiei”[7]. Puterea unui stat, nota Hitler, este dată de mărimea teritoriului pe care îl stăpâneşte/controlează. Din această perspectivă, Germania „se şterge complet faţă de ceea ce numim puteri mondiale”[8]. Puteri mondiale sunt doar Rusia, S.U.A., China, care „au o suprafaţă de zece ori mai mare decât a imperiului german actual”[9]. Şi Anglia, desigur, căci arhipelagul britanic nu este „decât marea capitală a imperiului mondial englez…”[10], la care adaugă Franţa, dar cu serioase rezerve, deoarece aceasta tinde să fie populată, în timp, de o „rasă inferioară”[11], rezultată dintr-un „metisaj prelungit”[12]. Din această perspectivă, se lamentează Hitler, Germania nu se poate compara cu „alte puteri mondiale”[13], şi care, dacă sunt puteri mondiale, mărimea teritoriului ar fi „principalul motiv”[14]. Or, dacă germanii au conştiinţa „unei omeniri net superioare pe acest pământ”[15], viitoarea Germanie naţional-socialistă are misiunea de a lichida „dezacordul” dintre „cifra populaţiei noastre” şi suprafaţa „teritoriului nostru”[16]. Din aceste raţiuni revendicarea de teritorii este absolut legitimă pentru Germania, mai ales că, la 1918, duşmanii săi „au profitat de prăbuşirea ei”[17]. Şi totuşi, Hitler aprecia drept „nerozie politică”[18] restabilirea frontierelor Germaniei de la 1914, deoarece acestea nu erau efectul unei „politici gândite”, şi, drept urmare, n-au fost decât „nişte graniţe provizorii”, efect al „jocului hazardului”[19].

Pentru a schimba această situaţie, opina Hitler, trebuie un nou tip de om politic la conducerea Germaniei, cu un alt orizont politic, care să depăşească nivelul atins de „anul 1914”, ale cărei frontiere „sunt fără nicio valoare pentru viitorul naţiunii germane”[20]. El, Hitler, odată venit la putere, va avea drept obiectiv central al politicii externe cucerirea de spaţiu vital, astfel încât poporul german să fie stăpân peste „teritoriul care-i revine în această lume”[21]. Iar acest obiectiv nu poate fi atins decât prin luptă, nu contează jertfele umane ce vor urma, care sunt absolut necesare întru atingerea ţelului. Căci însuşi Dumnezeu porunceşte să avem grijă de viitorul naţiunii germane[22]. Spaţiul vital necesar Germaniei, teoretiza Hitler, poate fi dobândit nu prin „umilinţă şi implorări”, şi nici „fără vărsare de sânge”[23].

Nimic nu poate sta în calea acestui ţel măreţ, iar cei care „văd într-o asemenea mărire de teritorii o violare a drepturilor sfinte ale umanităţii”[24] nu sunt decât nişte „criminali”[25] nocivi, ca şi duşmanii Germaniei, şi care sapă la temelia ei. Frontierele Germaniei sunt temporare, „accidentale”. Numai „un imbecil aiurit”[26] poate crede că frontierele statului german sunt „odată pentru totdeauna”[27]. Pentru a le extinde nu ne vor opri „mâzgăliturile”[28] unor tratate, căci, în istorie, nu forţa dreptului are întâietate, ci, din contra, dreptul forţei (subl. ns., G. M.). Graniţele dintre state nu sunt imuabile/eterne, deoarece împotriva acestei imobilităţi („o imobilitatea aparentă”) lucrează înseşi „forţele naturii”[29], cât şi omul providenţial[30]. Iar omul providenţial, odată apărut în istoria unui popor, luând conducerea acestuia, trebuie să-l unească într-o „pasiune naţională” viguroasă cu ajutorul căreia să ignore „uneltirile internaţionale care tind să constrângă popoarele la sclavie”[31], să-l conducă într-o luptă aspră, pentru ca, prin intermediul „spadei victorioase”, să dobândească „teritorii de populat care să mărească suprafaţa însăşi a patriei noastre mamă”[32].

Desigur, în vederea atingerii acestor obiective de politică externă, Hitler ştia că războiul era inevitabil, de aceea îl lua în calcul ca soluţie de neevitat, mai ales că, în ceea ce-l priveşte, nimic nu-l putea opri: nici „mâzgăliturile” de pe tratatele internaţionale, cu atât mai puţin vreo „neroadă sentimentalitate”[33]. Să fim lucizi, să recunoaştem, îşi dezvăluia Hitler gândurile, că frontierele statului german după războiul mondial au fost negociate/stabilite nu de „prinţi şi favoritele prinţilor”[34], cum s-a întâmplat la Congresul de la Viena, ci de „evreul cosmopolit neînduplecat”[35] care luptă pentru dominaţia lumii! Două erau, în concepţia lui Hitler, problemele majore cu care se va confrunta o Germanie condusă de el: „necesitatea unei încheieri a socotelilor cu Franţa”[36] şi relaţiile cu Rusia Sovietică, ce ocupă un loc hotărâtor în cadrul „politicii externe germane în general”[37], dar care-l umplu de „amară îngrijorare”[38]. Pentru ca Germania să încheie „socotelile” cu Franţa, ar fi necesară o alianţă cu puterea de la răsărit, ca şi în cazul politicii dusă de Bismarck, pentru „a avea spatele acoperit de Rusia”[39]. Numai că, „cei care, în prezent, deţin puterea în Rusia nu se gândesc deloc să încheie o alianţă cinstită şi, mai ales, să o respecte”[40]; Rusia, aprecia Hitler, era condusă de o bandă de asasini (aici a avut dreptate – n. ns., G. M.) şi care n-are nimic sfânt de vreme ce „exercită de aproape zece ani cea mai crudă tiranie a tuturor timpurilor”[41]. De această bandă de asasini nu se poate lega Germania, căci, în lume, ei „nu sunt reprezentanţii adevărului şi ai onoarei, ci ai minciunii, ai înşelătoriei, ai furtului, ai tâlhăriei, ai jafului”[42] (iarăşi a avut dreptate – n. ns., G. M.). Căzută pe mâinile bolşevicilor criminali, Rusia este aproape de colaps. Destinul însuşi „ne arată cu degetul”[43] în ce direcţie trebuie să se îndrepte Germania: „spre Rusia şi ţările limitrofe care depind de ea”[44]. În ciuda întinderii sale imense, credea Hitler, Rusia este doar aparent o mare putere: „Statul uriaş al estului este copt pentru prăbuşire şi sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusia va însemna sfârşitul Rusiei ca stat. Noi am fost aleşi de soartă pentru a asista la o catastrofă care va fi dovada cea mai temeinică a teoriei rasiste cu privire la rasele omeneşti”[45].

Experimentul bolşevic în Rusia îi apărea lui Hitler drept „năzuinţa poporului evreu de dominaţie universală”[46], mijlocul prin care acesta doreşte a se infiltra şi în rândul altor popoare, agitând drept port-drapel o „zdreanţă roşie”, pentru ca, apoi, folosind un întreg arsenal malefic, să-şi „urmeze drumul său inevitabil”[47]. De aici urgenţa de a explica poporului german, de către naţional-socialişti, desigur, că „bolşevismul este o crimă satanică împotriva umanităţii”[48], pentru ca, astfel, Germania să nu încapă „în strânsoarea acestei hidre”[49]. Cu asemenea concepţii, desigur, „a merge pe acelaşi drum cu Rusia […] nu mai este posibil”[50], mai ales că „partidul naţional-socialist este […] purtătorul unei concepţii politice bine definite. Noi trebuie să purtăm pe viziera noastră semnul distinctiv a ceea ce însuşi Cerul cere de la noi.”[51]. Când Hitler şi-a scris „Mein Kampf” (1923-1924), încă nu era, ca să folosesc expresia lui Stalin, decât un agitator politic obscur; i se interzisese să mai ia cuvântul, în public, în Germania, iar notorietatea sa nu depăşea regiunea Bavariei. Aşa că apariţia cărţii sale n-a trezit vreun ecou deosebit în Germania, „Mein Kampf” integrându-se în sutele de apariţii de acest gen. Dacă, cariera sa politică n-ar fi evoluat în anii următori la parametrii cunoscuţi şi dacă politicianismul, jocurile de putere nu l-ar fi propulsat în funcţia de cancelar, „Mein Kampf” ar fi rămas necunoscută, neluată în seamă decât de o mână de fundamentalişti germani[52]. Însă, odată Hitler ajuns cancelar al Germaniei, lucrurile s-au schimbat radical; cele scrise în „Mein Kampf”, de un om posedat de o ură viscerală faţă de alte popoare[53], îndeosebi faţă de slavi, evrei, francezi etc., şi care avea convingerea absolută că germanii, ca rasă superioară, trebuie să-şi extindă stăpânirea oriunde în Europa în numele necesităţii dobândirii de spaţiu vital (fiind justificat orice mijloc în atingerea ţelului), un asemenea om trebuia luat în seamă. Mai ales că un fanatism feroce îi dubla concepţia rasistă, iar parte însemnată a poporului german îi împărtăşea, fără rezerve, „filosofia” sa politică.

Ca unul ce era extrem de bine informat prin miile de agenţi sovietici şi „tovarăşi de drum” existenţi în Vestul Europei, Stalin cunoştea mai bine ca oricine „filosofia politică” a lui Hitler. Cunoştea obiectivele acestuia, în politica externă, şi care se identificau până la un punct cu ale sale: distrugerea/lichidarea prevederilor tratatelor semnate la Paris-Versailles, fapt posibil doar printr-un nou război mondial. Din acest motiv, încă înainte ca Hitler să acceadă la putere, îşi exprimase admiraţia cu privire la „talentele” de om politic ale acestuia: aveau, amândoi, acelaşi obiectiv. Atât timp cât Hitler nu avea puterea, elucubraţiile sale din „Mein Kampf” puteau fi considerate ca expresie a unui dezaxat, expresia urii revanşarde, ale unei personalităţi accentuat demonice, rasism de cea mai ordinară speţă. Cu Hitler stăpân peste Germania, şi pe care, chiar din zilele imediat următoare lui 30 ianuarie 1933, o va „modela” în spiritul viziunii sale totalitare, „filosofia politică” a acestuia trebuia luată în seamă. Şi totuşi, cunoscându-i bine scopurile, după cum toată lumea o ştia[54], Stalin îi propune acestuia, pe tot parcursul anului 1933, o alianţă veritabilă. Doar că Hitler, din raţiuni pe care le-a expus în „Mein Kampf”[55], nu era pregătit să strângă mâna pe care i-o întindea Stalin, căci atât Germania, cât şi Uniunea Sovietică nu erau pregătite, la 1933-1934, să se alieze şi să declanşeze un nou război mondial. O vor face peste cinci ani, interval în care Hitler îşi va atinge, în mare parte, obiectivele de politică externă, beneficiind din plin de politica de cedare şi conciliere practicată de Marea Britanie şi Franţa[56] faţă de revendicările Germaniei. Aşa, în pofida prevederilor tratatelor de la Versailles şi Locarno, şi care, din această perspectivă, n-au reprezentat decât nişte texte inutile, Germania lui Hitler îşi atinge obiectivele de politică externă: părăseşte Societatea Naţiunilor (octombrie 1934), „creaţie iluzorie”[57] în opinia dictatorului german, reintroduce serviciul militar obligatoriu (1935), încheie un acord naval cu Anglia (18 iunie 1935), acord favorabil celui de-Al Treilea Reich, ocupă şi remilitarizează Renania (7 martie 1936), anexează Austria (13 martie 1938), semnează dictatul de la München (29-30 septembrie 1938), în urma căruia Cehoslovacia este forţată de Marea Britanie, Franţa şi Italia să renunţe la zona sudetă în favoarea Germaniei, pentru ca, pe 15 martie 1939, Germania să o lichideze ca stat. Aşa cum am notat ceva mai sus, fiind refuzat de Hitler cu brutalitate pentru anii 1934-1939, lui Stalin nu i-a rămas decât alternativa de a se „apropia” de Franţa şi Marea Britanie, Uniunea Sovietică pozând în adeptă a păcii/securităţii colective, fără ca, pe ascuns, să renunţe de a face oferte tranzacţionale Germaniei. În aceşti ani lansează Stalin găselniţa otrăvită a Fronturilor Populare, întreţinând/accentuând în opinia publică occidentală defetismul, „ameninţarea revoluţionară”[58], dar şi potenţarea unor conflicte sociale până la războiul civil[59].

Expresie a politicii externe duplicitare promovată de U.R.S.S. în Europa, dar şi în Asia, o constituie înarmarea sa excesivă, de dimensiuni uriaşe, nemaiîntâlnite în istorie în toţi anii ce au premers declanşării ultimului război mondial. Astfel, ca rezultat al acestei înarmări monstruoase, în 1939, „paşnica” Uniune Sovietică avea sub arme peste 300 de divizii de infanterie amplasate la frontiera sa de vest în trei eşaloane strategice de asalt, 61 de divizii de tancuri[60], 5 corpuri de armată de desant aerian[61], zeci de mii de avioane, toate la un loc pregătite să ia cu asalt şi să „elibereze” Europa. Tot acest program de înarmare fără echivalent în istorie s-a accentuat după semnarea pactului de la Moscova (23 august 1939), iar poziţiile de asalt ale celor trei eşaloane strategice ale Armatei Roşii, amplasate în teritoriile anexate de Stalin ca urmare a „târgului cinic de la Moscova”[62], dovedesc fără nicio îndoială amploarea pericolului reprezentat de expansionismul ruso-sovietic asupra Europei, ţintele principale ale lui Stalin fiind România[63] şi Germania.

Prof. dr. Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––
[1] Adolf Hitler, Mein Kampf. Mişcarea Naţional-Socialistă, volumul II, Editura Beladi, f. a., vol. I, p. 230.
[2] Ibidem, p. 231: „Astăzi, Germania nu este o putere mondială (…) Într-o epocă în care, încetul cu încetul, fiecare fragment din acest pământ este atribuit vreunui alt stat – şi când unele cuprind aproape toate teritoriile unor continente – nu s-ar putea vorbi de putere mondială, când este vorba de o formaţiune politică (statul german – n. ns. – G. M.) a cărei metropolă este limitată la o suprafaţă ridicolă de cinci sute de mii de kilometri pătraţi (subl. ns. – G. M.).”. Conceptul de „spaţiu vital” nu-i aparţine lui Hitler, ci lui Friedrich Ratzel, geopolitican german, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (vezi Gh. Cliveti, Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale. Epoca modernă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 158).
[3] Adolf Hitler, op. cit., p. 240: „…Germania, mamă a întregii vieţi, mamă a întregii civilizaţii actuale, Germania va fi o putere mondială sau nu va exista deloc. Dar pentru a deveni o putere mondială ea are nevoie de acea mărime teritorială care îi va da, în prezent, importanţa necesară…”.
[4] Ibidem, p. 230.
[5] Ibidem, p. 233.
[6] Ibidem, p. 236.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 231.
[9] Ibidem, p. 232.
[10] Ibidem, p. 231.
[11] Ibidem, p. 232.
[12] Ibidem. Franţa, faţă de care Hitler avea puternice resentimente, prin „nesăbuita” ei politică colonială, este în pericol de a fi invadată de către „negri”. Consecinţa: „Dacă evoluţia Franţei s-ar mai prelungi încă trei sute de ani în acelaşi stil, ultimele urme de sânge francez ar dispărea în statul-mulatru africano-european, care este pe cale de a se forma.”. Cunoscând procesul de metisaj etnic ce se produce în Franţa de câteva decenii, nu putem nega că Hitler n-ar fi avut dreptate.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 233.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 236.
[18] Ibidem: „Aş spune mai curând aşa: pretenţia de a restabili frontierele de la 1914 este o nerozie politică prin proporţiile şi consecinţele sale, care o dezvăluie drept o adevărată crimă. Ca să nu mai spunem că frontierele Reich-ului, în 1914, nu erau câtuşi de puţin logice. În realitate ele nu grupau la un loc pe toţi oamenii de naţionalitate germană şi nu erau raţionale nici din punct de vedere strategic.”.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 238. Hitler a fost mai mult decât explicit în scopurile sale, atunci când fixa pentru o viitoare Germanie naţional-socialistă alte graniţe decât cele pe care le avea Al Doilea Reich german, cele existente punând în pericol evoluţia poporului german: „Prin ele, poporul german nu va putea nici să-şi păstreze unitatea internă, nici să-şi asigure subzistenţa; considerate din punct de vedere militar, aceste frontiere nu par nici bine alese, şi, în sfârşit, ele nu pot îmbunătăţi situaţia în care ne aflăm în prezent în raport cu celelalte puteri mondiale, sau mai bine spus, în raport cu adevăratele puteri mondiale.”.
[21] Ibidem, p. 238.
[22] Ibidem: „Şi această acţiune (cucerirea de spaţiu vital – n. ns., G. M.) este singura care justifică jertfa de sânge în faţa lui Dumnezeu şi a posterităţii germane: în faţa lui Dumnezeu, în măsura în care am fost aduşi pe acest pământ pentru a ne câştiga pâinea cea de toate zilele cu preţul unei lupte continue…, în faţa posterităţii germane, pentru că totuşi nu se va vărsa sângele niciunui cetăţean german fără să dea Germaniei viitoare mii de noi cetăţeni.”.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, p. 239.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem: „Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi sunt schimbate tot de ei. Faptul că un popor a reuşit să dobândească un teritoriu exagerat de mare nu-i creează deloc obligaţia superioară (sic!) de a-l recunoaşte odată pentru totdeauna. Aceasta demonstrează cel mult forţa cuceritorului şi slăbiciunea celui care îndură. Şi dreptul nu se întemeiază decât pe această forţă (subl. ns.,G. M.). Dacă astăzi poporul german, îngrădit ca într-un ţarc pe un teritoriu imposibil, se îndreaptă către un viitor deplorabil, aceasta nu e o hotărâre a destinului şi faptul de a te revolta nu înseamnă o încălcare a hotărârilor destinului.”.
[31] Ibidem, p. 237.
[32] Ibidem, p. 240.
[33] Ibidem: „…Noi, naţional-socialiştii, nu trebuie să ne oprim aici… Mai cu seamă, noi suntem jandarmii „bietelor popoare mici” binecunoscute. Dreptul la sol şi la pământ poate deveni o datorie, atunci când un popor mare pare sortit pieirii, din lipsă de extindere. Şi mai ales când nu este vorba de vreun mic popor negru, ci de Germania… (subl. ns., G. M.).”.
[34] Ibidem, p. 237.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p. 239; vezi şi p. 249, unde Hitler scrie că „duşman de moarte” al Germaniei este Franţa.
[37] Ibidem, p. 229.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, p. 242.
[40] Ibidem, p. 246.
[41] Ibidem: „Nu trebuie niciodată să uităm că guvernanţii Rusiei actuale nu sunt decât nişte criminali vulgari, mânjiţi cu sânge; este vorba de o drojdie a omenirii, care, favorizată de un moment tragic, a luat cu asalt un stat mare, l-a răpus şi a exterminat cu milioanele, cu o sălbăticie sângeroasă, pe intelectualii claselor conducătoare… Nu trebuie uitat nici că guvernanţii aparţin unui popor care îmbină, într-un grad deosebit, cruzimea bestială cu o incredibilă artă a minciunii, iar acum, mai mult ca niciodată, se cred predestinaţi să impună asuprirea sa sângeroasă lumii întregi. Nu trebuie să-l uităm nici pe evreul internaţional, care exercită, în prezent, asupra Rusiei, o dominaţie totală şi vede în Germania nu un aliat, ci un stat pe care l-a sortit aceluiaşi destin (subl. ns.,G. M.).”.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem, p. 240.
[44] Ibidem: „…De aceea, noi, naţional socialiştii, anulăm în mod deliberat orientarea politicii externe de dinainte de război. Vom începe (expansiunea – n. ns., G. M.) de acolo unde ea s-a sfârşit acum şase sute de ani. Vom opri veşnicul marş al germanilor către sudul şi către apusul Europei şi ne vom orienta privirile către Răsărit.”.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, p. 246.
[47] Ibidem, p. 246-247: „Şi evreul îşi urmează calea, acea cale îl determină să se strecoare în mijlocul popoarelor şi să le golească de substanţa lor (subl. ns., G. M.); şi el luptă cu armele lui, care sunt minciuna şi calomnia, otrăvirea şi descompunerea… Noi trebuie să vedem în bolşevismul rus încercarea evreilor din secolul douăzeci, pentru a dobândi dominaţia mondială… evreul nu-şi întrerupe mersul său către o dictatură mondială… decât prin forţe exterioare lui, căci instinctul său de dominaţie nu se va stinge decât odată cu el. Dar neputinţa popoarelor, moartea lor de bătrâneţe nu apar decât atunci când au renunţat la păstrarea purităţii de sânge. Şi evreul ştie s-o apere mai bine decât orice alt popor din lume… Germania este astăzi următorul obiectiv important al bolşevismului… Lupta împotriva bolşevismului mondial evreiesc cere o atitudine limpede faţă de Rusia Sovietică. Diavolul nu poate fi alungat de Belzebut (subl. ns., G. M.).”.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem, p. 248.
[51] Ibidem, p. 251: „…Suntem azi, în interior, expuşi lătrăturilor pline de ură ale duşmanilor poporului nostru. Noi, naţional-socialiştii, nu ne lăsăm derutaţi! Noi nu încetăm să spunem tare ceea ce este, după convingerea noastră cea mai adâncă, absolut necesar (subl. ns., G. M.)! E nevoie astăzi ca să ţinem piept împotriva curentului opiniei publice, abătută pe căi greşite de şiretenia evreiască (subl. ns., G. M.), care s-a folosit de spiritul utopic al compatrioţilor noştri.”.
[52] Editorul lui Mein Kampf, Max Amann, la 1926, a avut serioase probleme financiare din cauza faptului că scrierea lui Hitler nu se vindea. Motivul: „nu atrăgea [pe] cititori” (în Alan Bullock, Adolf Hitler, versiune românească de Michael Grecu, Editura Elit, Iaşi, f. a., p. 105).
[53] [1] În 1941, spre sfârşitul lunii noiembrie, când Germania părea că va zdrobi şi Uniunea Sovietică, Ciano, ministrul de externe al Italiei, după o întâlnire la Berlin cu liderii celui de-Al Treilea Reich, nota în Jurnal că Hermann Göring i-a spus: „Nu trebuie să ne neliniştim de pomană doar fiindcă grecilor le este foame. Este o nenorocire care va lovi încă multe alte popoare. În lagărele lor, prizonierii ruşi încep să se mănânce unii pe alţii. În acest an, între douăzeci şi treizeci de milioane de persoane vor muri de foame în Rusia. Este mai bine să fie aşa, întrucât unele naţiuni trebuie să fie decimate (subl. ns., G. M.).” (în Alan Bullock, op. cit., p. 559). Desigur, cinismul criminal profesat de Hermann Göring îl aveau toţi conducătorii în „imperiul de o mie de ani” al lui Hitler. Hitler, în Mein Kampf, nota că oamenii trebuiesc judecaţi „după rasa căreia aparţin” (vol. II, p. 63), că „un popor nu e identic cu alt popor” (Ibidem), şi că la conducere, „deasupra mulţimii”, trebuie puse „minţile luminate” (Ibidem, p. 64), din rândul cărora se va ridica „Führerul” naţiunii ce nu va ezita a „expune mâniei tuturor pe duşmanul nefast al umanităţii, în persoana căruia numindu-l pe adevăratul autor al tuturor nenorocirilor noastre (bolşevismul evreiesc – n. ns., G. M.), şi să vegheze ca cel puţin în ţara noastră să se ştie care este duşmanul său de moarte şi să facă astfel încât lupta dusă de noi împotriva lui să fie ca o stea vestitoare a vremurilor noi ce va arăta celorlalte popoare calea pe care trebuie să pornească pentru salvarea unei umanităţi ariene militante.” (Ibidem, p. 228).
[54] În opinia publică românească interbelică, trăsăturile nazismului vor fi corect sesizate. Vezi Gică Manole, Revista Viaţa românească. Anii 1929-1933, Adi-Center SRL, Iaşi, 2007, pp. 17-37.
[55] Adolf Hitler, op. cit., pp. 244-247. Hitler sublinia că Rusia Sovietică nu poate fi „un aliat în lupta pentru eliberarea naţiunii germane”, deoarece această alianţă ar provoca un război „împotriva Europei occidentale şi probabil împotriva lumii întregi” (p. 244). Or, cu o Rusie înapoiată tehnologic/industrial (cât de mult se va înşela Hitler în această privinţă – n. ns., G. M.), „toată greutatea războiului ar apăsa asupra noastră şi rezultatul ar fi neîndoielnic înfrângerea” (p. 245). O alianţă cu Rusia Sovietică, sublinia Hitler, trebuie pregătită temeinic, iar scopul acesteia nu poate fi decât unul singur: războiul. „O alianţă, a cărei scopuri nu include şi perspectiva unui război, este lipsită de sens şi de valoare. Nu te aliezi decât în vederea unei lupte (subl. ns., G. M.).” (Ibidem).
[56] Pe această temă, deşi au trecut exact cinci decenii de la publicare (Londra, 1963), vezi Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, Editura Politică, Bucureşti, 1966, care reuşesc cea mai completă analiză „a politicii duse de Marea Britanie faţă de Germania nazistă, precum şi a oamenilor care au sprijinit această politică şi a celor ce i s-au opus” (p. 15). Autorii volumului susţin fără echivoc: „Politica dusă de Marea Britanie (şi de Franţa – n. ns. – G. M.), departe de a-l tempera pe Hitler, i-a arătat că guvernul britanic era dispus să ajungă la o înţelegere cu el în detrimentul altor naţiuni.” (Ibidem).
[57] Vezi Adolf Hitler, op. cit., p. 243.
[58] Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, traducere din franceză de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 546.
[59] Războiul civil spaniol (1936 – 1939) i-a oferit lui Stalin (după Hitler şi Mussolini) ocazia de a implica Uniunea Sovietică în tragedia spaniolă, nu pentru sprijinirea Republicii din această ţară, ci doar ca o modalitate nimerită de a fi declanşat în Europa un conflict generalizat. Cu privire la sensul implicării Uniunii Sovietice în războiul civil spaniol, vezi Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, traducere de Beatrice Stanciu, Editura ALL, Bucureşti, 2009, pp. 211-218.
[60] Când Germania, la 22 iunie 1941, declanşează atacul preventiv (subl. ns., G. M.) împotriva U.R.S.S., Wehrmachtul nu dispunea decât de 17 divizii de blindate, echivalentul a 3000 de tancuri, 3600 de avioane, iar Uniunea Sovietică avea, pe lângă cele 61 de divizii de tancuri şi 23000 de avioane (vezi Victor Suvorov, Ziua M. Când a început al doilea război mondial?, traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Bucureşti, 2011, pp. 125-154 şi idem, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 221). În privinţa diviziilor de tancuri cu care Armata Roşie a fost înzestrată înainte de începerea războiului cu Germania (1941), Victor Suvorovnotează: „În primăvara lui 1941, „neutrul” Stalin a format mai multe divizii de tancuri decât au existat în toate timpurile şi în toate ţările lumii luate la un loc (subl. aut.). În 1941, Uniunea Sovietică era singura ţară din lume care avea tancuri grele în dotarea armatei. Aşa încât se pune următoarea întrebare: dacă şase divizii de tancuri uşoare (cu atâtea blindate şi-a început Hitler ofensiva, la 22 iunie 1941 – n. ns., G. M.) reprezintă o dovadă de necontestat a năzuinţei de a începe războiul şi a cuceri lumea, atunci ce dovedeşte înfiinţarea a 61 de divizii de tancuri într-un singur an şi începerea desfăşurării a încă tot atâtea divizii de tancuri? Nici o ţară din lume nu putea întreţine 60 de divizii de tancuri – nu mai vorbesc de peste o sută şi peste (subl. ns., G. M.).” (în Ziua M, p. 155).
[61] În preajma declanşării războiului (1 septembrie 1939), Uniunea Sovietică avea operaţionale 5 corpuri de desant aerian (subl. ns., G. M.), iar alte 5 fiind în „curs de formare” (Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică, p. 233), cuprinzând un milion de paraşutişti. Tot înaintea ultimului război mondial (1930-1939), Rusia Sovietică a pregătit „de 250 de ori mai mulţi paraşutişti decât toate celelalte ţări ale lumii la un loc.” (Ibidem, p. 223).
[62] Idem, Ziua M, pp. 256-269. Armata Roşie, cu câteva săptămâni înainte de 22 iunie 1941, şi-a desfăşurat, pe întreaga lungime a frontierei sale de Vest, în scop ofensiv, trei eşaloane strategice. Primul eşalon strategic includea 16 armate de invazie, al doilea eşalon – 7 armate, al treilea eşalon strategic era format din trupe ale NKVD-ului, pregătit să „cureţe” teritoriul „eliberat” de „inamic”, numai bun de sovietizare.
[63] Asupra României, după cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, în iunie-iulie 1940, plana un pericol mortal. Pentru a bloca accesul Germaniei la petrolul din Valea Prahovei, Stalin a pregătit două armate de supraşoc, puse sub comanda lui Gh. Jukov, şi care urmau să atace şi să ocupe, la începutul lunii iulie 1941, România. ÎnSpărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 237, Victor Suvorov notează: „…Cea mai puternică armată din Primul eşalon strategic este îndreptată împotriva României, cea mai puternică armată din Al doilea eşalon strategic, aflată în spatele celei dintâi, este şi ea îndreptată tot împotriva României (subl. ns., G. M.).”. Scopul plasării acestor două armate în apropierea graniţelor României era de a-i da o lovitură zdrobitoare „pentru cucerirea zăcămintelor de