MARIANA PAGU: ”CU BUNE ȘI CU RELE…” (PARTEA II)

                        „Cu bune și cu rele…” (Partea a II-a)

albena-bulgaria-066„La Ciuciuleni, oamenii nu sunt risipitori; ei știu ce înseamnă greutățile vieții, rostul muncii, prețul pâinii și, tocmai de aceea, aici totul e „cu scuteală”. Ciuciulenenii au crescut grâne de când se știu ei (grâu, orz, secară, părâng), după care le vindeau la evrei; mâncând mămăligă tot anul, agoniseau și își cumpărau un bou și pământ, cât mai mult pământ! Nu aveau planuri cadastrale la toate moșiile, dar din cele existente reiese spiritul țăranului nostru, pentru care pământul a fost cea mai mare avere, pe care știau s-o păstreze cu orice preț, pentru a o transmite din tată-n fiu. Poate că tocmai de aceea, la destrămarea URSS-ului, atunci când a avut loc devalorizarea catastrofală a rublei, ciuciulenenii au avut de suferit mult mai mult decât cei din alte părți, deoarece s-a constatat că aveau depuși la Banca de Economii mai mulți bani decât unele centre raionale, cum era orășelul Nisporeni sau Strășeni. Tot așa se explică și faptul că ciuciulenenii au avut bani „la colțun” pentru a-și cumpăra pământuri de pe moșiile satelor vecine de ori de câte ori s-a ivit posibilitatea. Astfel, moșiile satului Ciuciuleni se întindeau, în perioada interbelică, de la Bursuc (în partea de nord) până la Lăpușna (sud) – 25 km și de la Mlădinești (vest) până la Horodca (est) – 20 km. Această trăsătură a lor de a pune „deoparte” bani pentru zile negre, de a strânge și a scuti, a atras atenția locuitorilor satelor din jur, care au pus-o pe seama zgârceniei, ceea ce nu corespunde în totalitate adevărului. De exemplu, exista într-o vreme o glumă referitor la cele spuse mai sus:

– Încotro te duci, bre?
– La Ciuciuleni.
– Aaaa, acolo unde se bea vin cu păhăruțul de-o sută de grame!…

La ciuciuleneni această trăsătură de caracter ține mai degrabă de cumpătare. Beau mai puțin nu pentru că n-ar avea ce bea (beciul îi este plin cu butoaie), ci pentru a nu se îmbăta în lume și a se face de rușine. Pe la nunți, pe la petrecerile din sat sau de pe aiurea, nu s-au pomenit asemenea cazuri când gospodari de la Ciuciuleni să se facă de rușine. Cumpătarea și siguranța zilei de mâine sunt definitorii pentru firea gospodarului din Ciuciuleni din toate timpurile; ei nu trăiesc cu ziua de azi și pe urmă fie ce-o fi, dar, dimpotrivă, ei știu să muncească toată viața, să adune zestre fetelor cât mai multă și să ridice case feciorilor; deci, privirile lor se îndreaptă spre copii, spre viitor. Așa au apucat ei de la ai lor părinți – să ridice casă fiilor, iar ei să se retragă într-o cuhnișoară (bucătărie de vară).
Alte porecle de care s-au învrednicit ciuciulenenii noștri vin de pe la satele vecine (Lozova, Drăgușeni, Pereni ș.a.), unele fiind mai glumețe, altele, dă, ca între vecini, mai „pișcătoare”, dar care fac parte din istoria localității noastre. De exemplu, băștinașilor din Ciuciuleni li se spunea într-o vreme „bărdiță-n-brâu”. Această poreclă se explică prin aceea că ciuciulenenii, în vremurile mai vechi, purtau câte o bărdiță la brâu, cu care să se poată apăra la nevoie, deoarece, după cum se știe, satul nostru era înconjurat de pădure aproape din toate părțile. În plus, bărdița era de nelipsit atunci când era în drum și i se strica o unealtă sau carul, o folosea și la tăierea „hăragilor” ș.a.m.d. O altă poreclă care mai circulă și astăzi e cea de „bortari”, de la faptul că satul nostru e așezat între dealuri ca într-o groapă, țăranii zicându-i mai popular „bortă”. Alții, tot dintre vecinii noștri, mai au o explicație, zicând că nu de la forma de relief ni se trage porecla, ci de la zgârcenia ciuciuleneanului, care tot scutind și punând deoparte, uită să-și mai înnoiască straiele și le poartă până fac găuri în ele, adică „borți”. C-o fi așa, că n-o fi așa, nu ne dăm noi cu părerea, dar din ceea ce se vede mai degrabă aceasta ar fi o excepție de la regulă, pentru că fudulia de a fi din Ciuciuleni este legată și de gustul pentru frumos și rar – „să fie ca la nimeni”. Aproape toate femeile de la Ciuciuleni poartă cercei de aur cu colț, așa cum odinioară purtau cu mândrie răzeșoaicele.
Veselia nu le prea stă în firea locuitorilor satului Ciuciuleni, deși nu duc lipsă de umor (vezi mai jos). Ies foarte greu la joc, preferând să stea pe margine, într-o parte, și să-i privească pe alții cum dansează. Dacă petrecerea are loc în alt sat decât Ciuciuleni, atunci lesne îți dai seama care sunt ciuciulenenii: cei mai retrași și mai spăsâți, care ies ultimii la joc. Femeile, în genere, smerite și cuviincioase, reticente și mai mult tăcute, stau și ele pe margine și nu îndrăznesc pentru nimic în lume să intre neinvitate în horă, darămite, Doamne ferește (!), să mai danseze femeie cu femeie, așa cum se mai dansează pe alocuri, unde lumea s-ar lăsa mai ușor fără mâncare, decât fără „jioc”. Bărbații râd mai mult pe sub mustăți, iar femeile (până nu de mult, toate îmbrobodite) își duc neapărat mâna la gură, ca să și-o astupe, așa cum cerea regula nescrisă a bunei-cuviințe, pe care o găsim și-n scrierile lui Dimitrie Cantemir:

„Căci muierea se găsește cu atât mai în cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la petreceri. Din această pricină vei zări cu greu să ducă la gură vreo bucățică de pâine sau să-și desfacă buzele ca să i se vadă dinții, ea primește hrana cât mai ascuns. Nu e nimic mai rușinos decât apariția unei femei măritate sau văduve cu capul descoperit și este socotită o crimă gravă dezvelirea în public a capului unei femei.”

Așadar, ciuciulenenii sunt foarte conservativi. Oricine venea dintr-un alt sat pentru a-și peți o fată nu era văzut și primit cu ochi tocmai buni. Chiar și cei care veneau la fete de pe altă sută a satului puteau lua vreun ou clocit în frunte sau alte necazuri mărunte până la bătăi între flăcăi. Unii legau lanțuri de-o parte și de alta a drumului, în semn de protest împotriva „înstrăinării” fetelor (vezi Obiceiurile de nuntă în cap.18).
La Ciuciuleni, dar posibil că și-n toată zona Basarabiei, ospitalitatea este o trăsătură de bază a locuitorilor. Încearcă numai să refuzi să stai cu gazda la masă sau să nu vrei să guști ceva din bunătățile pe care gospodina casei ți le pune dinainte. Oricine ar fi, om de vază sau săracul satului, nu va ieși flămând ori însetat din curtea omului. Gospodarul știe una: să-și „omenească” musafirul, iar cel ce încalcă aceste tradiții riscă să intre în gura lumii și să se facă de ocară. Numai musafirii dorm în „casa cei mare”, doar pentru ei se taie găina cea mai grasă din coteț și doar pentru ei se pregătesc cele mai moi perne din casă!
Aceste trăsături generale ale ciuciuleneanului nostru îl încadrează perfect între ţăranii basarabeni, despre care moşierul Brjozovski, la 1864, spunea:

„Spre cinstea ţăranilor din localitate (români), trebuie să le atribuim următoarele calităţi excelente. Obiceiurile lor sunt bazate pe cea mai sinceră stimă faţă de religie, cinste şi conştiinţă; cinstea lor în îndeplinirea obligaţiunilor ce şi-au luat asupra lor fără deosebire de faptul cine este contragentul lor – evreu, ţigan, nobil sau altcineva – este gratuită.
Eu am trăit în Rusia în multe puncte ale vastului său teritoriu, am studiat diferitele popoare ce o compun, dar un popor mai simpatic, cinstit, bun şi moral, cum sunt moldovenii locali, nu am întâlnit nicăieri.”

De secole ciuciulenenii au avut târg mare în sat, iar drumul spre sudul Basarabiei, dar și dincolo de hotarele acestei provincii, era arhicunoscut și bine bătătorit. Mergeau încolo cu marfă locală și o schimbau pe alte lucruri trebuincioase sau pe bani. Unii își vindeau marfa pe galbeni (monede din aur), pentru că știau ei mai bine ca oricine valoarea aurului, alții, mai puțin isteți, nimereau în diferite situații delicate, uneori, chiar nefericite. Nu putem să trecem cu vederea un pasaj din cartea pr. Vasile Guma, care se referă la această stare de lucruri de la sfârșitul sec. al XIX-lea:

„Meșterii lemnari făceau căruțe, care, sănii, scânduri etc. și le exportau în „bugeagul” Basarabiei, mai mult la Ciocrac și la Odesa, luând butoaie cu vin și alte produse de vânzare, de se întorceau cu bani și lucruri noi. Taberele se ridicau în mulțime, odată, și osiile neunse făceau un mare scârțâit și zgomot. Soțiile și mamele petreceau pe cărăuși cu plâns, mai ales plângându-i pe cei care prea zăboveau sau nici nu se mai înapoiau, cântând următorul cântec de pe atunci:
Dragul mamei Gheorghieș,
Frumos nume ți-ai ales,
Ce-ai pățit că nu te-ntorci,
Dragul mamei Gheorghieș?!
Călători naivi – se povestea pățania că, odată, la Odesa, când tabăra lor se oprise la malul mării, s-au apropiat niște necunoscuți, îndemnând pe cei veniți să meargă îndată la mare ca să vadă cum se prinde peștele cu toporul. Naivii au alergat la mare, lăsându-și lucrurile în care, și nimica la mare n-au văzut, iar, întorcându-se la tabără, nimic din cele lăsate în care n-au găsit.”

Despre târgul satului din perioada interbelică ne povestește, din amintirile sale, consăteanul nostru Dumitru I. Ciobanu:

„Multă vreme, ocupația principală a locuitorilor a fost agricultura și viticultura. Ciuciulenenii nu prea aveau timp și pentru legumicultură… De aceea, cumpărau mai totul. Astfel, legumele erau aduse la noi de la Leușeni, de pe Prut, mărfurile industriale și casnice veneau de la Hâncești, iar peștele sărat era adus tocmai de la Ismail și Cetatea-Albă – toate fiind aduse în căruțele cu cai. Piața, într-o vreme, se făcea de două ori pe săptămână: joia și duminica.”

Tot de trecutul satului nostru (dar nu numai) ține și următoarea practică – un fel de educație cetățenească prin pedeapsă morală a hoților. De exemplu, pentru furturi mici se proceda în modul următor: hoțului i se lega de gât obiectul furat (o găină, o gâscă sau altceva) și, însoțit de un jandarm și un toboșar, acesta era purtat prin sat și obligat să strige în gura mare: „Cine a face ca mine – ca mine să pățească!” Bineînțeles că nu lipsea nici pedeapsa materială sau fizică, însă, astfel erau evitate judecățile lungi și foarte costisitoare.
Dispariția proprietății private a alterat într-o oarecare măsură acel simț al gospodarului de altădată, căci odată cu creșterea gardului a scăzut și interesul omului față de ceea ce se întâmplă dincolo de curtea lui.”
(Fragment din monografia Mariana Pagu „Ciuciuleni – o istorie a locului și a oamenilor lui”.)

Fotografia postată de Mariana Pagu.15894867_1606003909426264_586311008415209102_n

 

Dar cu tata cum rămâne?

Serban_Alexianu_Transnistria_-_1Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1], o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…

Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.

Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.

Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”. De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!

Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.

Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!

Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.

Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.

Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului! După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată „Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944″. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.

Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!”. Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!

Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti.

Imediat după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!

Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––––-
[1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007.

„Cazul Zărnescu” şi Legea 217/2015, trambulina „I.N.S.H.R.-E.W.” (1)

Justitie_1Pentru o interpretare corectă a textului care urmează şi pentru eliminarea unor eventuale confuzii, de la bun început supunem atenţiei cititorilor câteva extrase din prevederile Constituţiei României:
Articolul 1.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
ARTICOLUL 16
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Realitatea demonstreză că anticonstituţionala Lege 217/2015 a fost concepută, iar acum aplicată ca trambulină a capetelor de acuzare discreţionare ale „Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) împotriva românilor. Directorul I.N.S.H.R.-E.W., Alexandru Florian, a depus o plângere penală prin care a reclamat pe colonelul (r) Vasile I. Zărnescu invocând prevederile Legii-fără-de-lege 217/2015 cu trimitere la subiectul-tabu „Holocaustul unic” al evreilor. In mod premeditat, din discuţie şi din cercetare se omit: holocaustul armenilor, africanilor, aborigenilor americani şi al românilor, ultimul, comis de evreii staliniști. Plângere penală a fost soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 prin hotărârea neurmăririi penale (N.U.P.). Articolele incriminate şi citate de către Alexandru Florian, Directorul „I.N.S.H.R.-E.W.”, sunt:
1. Articolul „Iosif Toma Popescu denunță campania holocaustică contra României”, publicat de multe site-uri, printre care şi în revista „Națiunea”, adăugând în interiorul textului, trimiteri bibliografice necesare unei mai bune înțelegeri a pledoariei a lui Iosif Toma Popescu și o addenda, în care a expus concluzii bazate pe cercetările sale anterioare și ale altor autori;
2. „Falsitatea noţiunii « holocaustolog »”[1];
3. Introducerea la cartea lui Arthur Butz, The Hoax of the Twentieth Century[2].
Ultimele două articole citate şi anexate de Alexandru Florian în plângerea sa nu mai pot fi accesate pe AlterMedia (de unde au fost extrase – s.n.), pentru că portalul a fost închis de la 1 martie a.c., dar pot fi citite[3]. Menționăm că aproape jumătate din cartea lui Artur Butz poate fi citită[4]. Datorită implicării directe a domnului Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Dimitrie Bogdan Licu, există probabilitatea ca analiza de către instanţa de judecată a notelor scrise de colonelul (r) Vasile Zărnescu să fi fost influenţată, ceea ce ridică semne de întrebare asupra „obiectivităţii” deciziei de reluare a urmăririi penale. În continuare, publicăm respectivele note scrise depuse în 12 aprilie la registratura Judecătoriei Sectorului 2, în dosarul nr. 68822/300/2016″ de către domnul colonel (r) Vasile Zărnescu. „Cazul Zărnescu” constituie un atentat la libertatea de exprimare a cetăţenilor României, un precedent periculos, în conflict direct cu legea fundamentală a statului român, iar faptul că la data de 13 mai a.c., instanţa de judecată a Sectorului 2 Bucureşti a dispus reînceperea urmăririi penale nu exclude presupunerea unor presiuni. Lăsăm la latitudinea fiecăruia să analizeze şi să tragă concluziile.(Redacţia)

––––––––––––––

JUDECĂTORIA SECTORUI 2
Termen: 13 mai 2016
DOSAR nr. 6822/300/2016
Secția comună, Camera 108
NOTE SCRISE depuse de intimatul Vasile I. Zărnescu

Domnule Preşedinte, Subsemnatul Vasile I. Zărnescu, intimat în dosarul nr. 6822/300/2016, pe rol la Judecătoria Sectorului 2, cu termen pentru depunerea „Notelor scrise” la 13 mai 2016, prin prezenta vă solicit Respingerea Ordonanței nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de numitul Dimitrie Bogdan Licu, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de reîncepere a urmării penale deoarece este total neîntemeiată și, pe cale de consecință juridică, vă solicit Menţinerea Ordonanței de clasare nr. 4126/P/2014, din 08.01.2016, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, semnată de procurorii Adriana Pau și Ana Mureşan, întrucât este temeinică și legală.

În fapt:

A. Aspecte juridice de principiu.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31 din 13 martie 2002 (O.U.G. nr. 31/2002) privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii este ilegală, ilegitimă, imorală, antiromânească și esențialmente anticonstituțională.
A1. Este ilegală deoarece a fost emisă în timpul sesiunii parlamentare, iar guvernul nu are voie să emită ordonanțe în acest timp, ci doar în intervalul vacanțelor parlamentare.
A2. Este ilegitimă deoarece nu a fost supusă aprobării Parlamentului, aflat în sesiune în acea vreme.
A3. Este imorală deoarece nu a existat nici o urgență de instabilitate politică, etnică, socială, religioasă etc. menită să justifice urgența emiterii ei.
A4. Este antiromânească deoarece compromite România prin faptul că induce în gândirea străinătății ideea că România ar fi o țară barbară, necivilizată, în care minoritățile cultice, etnice – îndeosebi jidanii – etc. ar fi vexate de români pentru concepțiile sau rasa lor și, de aceea, ar fi fost nevoie, de urgență, de această reglementare. În ce a constat urgența? În nimic. În acești 14 ani scurși de la emiterea ei, nu s-a întâmplat nimic din ceea ce „reglementa”. Prin aceasta O.U.G. nr. 31/2002 deteriorează imaginea României în lume și de aceea constituie un atentat la siguranța națională a țării.
A5. Este esențialmente anticonstituțională deoarece încalcă articolul nr. 30 din Constituția României privind libertatea cuvântului.
A6. În esență, O.U.G. nr. 31/2002, prin incriminarea unor fapte sociale inexistente, nu face decât să provoace apariția lor ca reacție de apărare a românilor față de acuzele neîntemeiate de „antisemitism”, de comiterea „holocaustului în România” etc. De aceea O.U.G. nr. 31/2002 și cele două legi de fățuire a ei constituie, realmente, un pericol public și trebuie abrogate de urgență, până nu apar, spontan sau organizat, respectivele reacții.

Domnului Preşedinte al Judecătoriei Sectorului 2 – Bucureşti

Obiectivul principal al O.U.G. nr. 31/2002 este promovarea pretinsului holocaust al jidanilor. Când a fost să se voteze în Parlament, senatorul liberal Mircea Ionescu-Quintus s-a opus obiectând că noțiunea „holocaust” nu are o definiție clară din punct de vedere semantic și juridic. Parlamentului i-au trebuit 4 (patru!) ani ca să „lămurească” această problemă și a emis Legea nr. 107/2006, dar și această lege a fost emisă pe „șest”, adică în baza articolului 75 din Constituție privind aprobarea tacită. În acești patru ani, O.U.G. nr. 31/2002 a fost aplicată ilegal și, astfel, s-a schimbat denumirea străzilor care purtau numele mareșalului Ion Antonescu și au fost demolate statuile sale, la presiunea expresă a organizațiilor jidănești, în primul rând a Federației Asociațiilor Comunităților Evreiești din România (F.A.C.E.R.), conduse, atunci, de Nicolae Cajal, iar acum de deputatul Aurel Vainer. Consider că promulgarea mizerabilei Ordonanțe de Urgență Guvernamentală nr. 31/2002 este o rușine, un anacronism și o insultă pentru sistemul normativ-juridic românesc, o palmă pe obrazul prea tolerantului popor român: „un popor ridicol și criminal de tolerant”, cum îl caracteriza marele istoric Nicolae Iorga, în 1910, tocmai pentru că accepta cu ușurință în invazia jidanilor. La emiterea O.U.G. nr. 31/2002, în calitatea mea de Director al Biroului de Presă și de Relații cu Publicul al Partidului Unității Națiunii Române (P.U.N.R.) am emis un Comunicat de presă în care am contestat respectiva ordonanță și am cerut, în numele P.U.N.R., organizarea unui referendum național pentru a respinge respectiva reglementare. Comunicatul a fost preluat, în rezumat, de câteva ziare, precum „Curentul”, „Gardianul” și „Independent”. Între timp, au fost numeroși publiciștii, oamenii politici, istoricii care au denunțat O.U.G. nr. 31/2002 și au cerut abrogarea ei și, implicit, a celor două legi care au fățuit-o și au întărit-o: Legea nr. 107/2006 și Legea nr. 217/2015. După promulgarea Legii nr. 217/2015, mulți publiciști, oameni de cultură i-au relevat caracterul pernicios. Am sintetizat această poziție a lor în studiul „Reacția bumerang a unor intelectuali români contra Legii nr. 217/2015″[5], precum și în anexa 1; cf. și Șerban Cionoff, „Miklos Horthy și regimul său intră sau nu sub incidența Legii 217/2015?”[6].

În august 2015, deputatul Bogdan Diaconu a propus un proiect de lege pentru abrogarea O.U.G. nr. 31/2002, iar conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a publicat articolul „Dogma holocaustului și delictul negării sale”[7], în care condamnă în modul cel mai radical Legea nr. 217/2015[8]. Printre altele, Alexandru Amititeloaie scrie: „Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a vinovăției statului român” (s.n., V.I.Z.)[9].

Un holocaustist consecvent, Petru Clej, se vaită de ineficiența aplicării O.U.G. nr. 31/2002: „Negarea Holocaustului și activități fasciste – 16 inculpați în 14 ani„. Dar recunoaște și el: „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic, actul juridic incriminând și cultul unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, cum ar fi de pildă Ion Antonescu”[10]. Recent, sociologul Mircea Stănescu a publicat articolul «Inculpările și condamnările pe baza „legii holocaustului”», în care analizează articolul lui Petru Clej și subliniază: «Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic”, adică, pe scurt, că „legea holocaustului” a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba[11]. Este de notorietate că premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis O.U.G. nr. 31/2002 la presiunea senatorilor americani sioniști Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos, și că a fost copiată după scelerata lege franceză Fabius-Gayssot[12].

Col. (r) Vasile Zarnescu
– Va urma –
–––––––––––––
[1] http://www.altermedia.info/romania/2013/04/28/falsitatea-notiunii-holocaustolog/
[2] „The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry” pe http://www.altermedia.info/romania/2014/02/11/inselatoria-secolului-xx-1/
[3] http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/05/01/falsitatea-notiunii-holocaustolog/ și http://www.nationalisti.ro/2014/03/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-prezinta-inselatoria-secolului-xx/
[4] http://documents.tips/documents/inselatoria-secolului-xx-arthur-robert-butz.html.
[5] http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/46746-reactia-bumerang-negarea-holocaustului.html
[6] http://jurnalul.ro/editorial/miklos-horthy-si-regimul-sau-intra-sau-nu-sub-incidenta-legii-217-2015-694539.html
[7] cf. Lumea, nr. 1/2016, pag. 39-44.
[8] vezi coperta în anexa 9, pag. 56.
[9] vezi aici anexa 8 și pe: http://www.art-emis.ro/analize/3468-dogma-holocaustului-si-delictul-negarii-sale-1.html).
[10]cf. http://www.rfi.ro/societate-86399-negarea-holocaustului-si-activitati-fasciste-16-inculpati-14-ani și anexa 2.
[11] http://www.rostonline.ro/2016/05/inculparile-si-condamnarile-pe-baza-legii-holocaustului/ și în anexa 3.
[12] https://deveghepatriei.wordpress.com/2014/04/15/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-holocaustul-gogorita-diabolica/

Serviciile secrete ca parte a Istoriei

Marian-V-Ureche__Istoria-serviciilor-secrete-romanesti-pana-la-1944-vol-I-De-la-Burebista-la-Stefan-cel-mare__606-665-082-3-785334284314Semnalăm un eveniment editorial cu valoare de unicat, apariția, la Editura „PACO”, a primelor două volume, din seria de zece a unui proiect de mare cuprindere „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″, autor Marian V. Ureche. Autorul care s-a încumetat la acest demers, deopotrivă ambițios, laborios, dificil și temerar este, ceea ce se poate afirma, puternic accentuat, un profesionist din elita lumii informațiilor secrete, format într-un contact direct și neîntrerupt, pe parcursul unui sfert de secol, cu realitățile mediilor academice, ale justiției și administrației României, de la apogeul epocii „Nicolae Ceaușescu” și până la scoaterea sa violentă din scena puterii. Nu și din istorie! Volumele semnalate acoperă, primul, perioada de la strămoșii geto-daci, până la încheierea domniei lui Ștefan cel Mare, iar, al doilea, continuă identificarea și descifrarea resorturilor secrete ale istoriei până la realizarea, de către Mihai Viteazul, a primei încercări de unire a principatelor românesti. In devenirea Țărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Țara Românescă, peste 50 în Moldova și peste 100 în Transilvania. Puține, chiar rarisime transferuri ale puterii au fost în limitele firescului. Autorul deschide o perspectivă extraordinară de înțelegere și chiar rescriere a trecutului prin aducerea în lumina cunoașterii științifice a confruntărilor secrete, angajate cu mijloacele spionajului, contraspionajului, dezinformării, ale corupției, trădării, conspirațiilor și atentatelor, ca fapte generatoare de evenimente istorice. Poate exista istoria făra descoperirea adevărurilor ascunse, fără cunoaşterea celeilalte faţete a diplomaţiei, realizate prin activităţile clandestine ale serviciilor secrete? Până în prezent nimic nu a dovedit contrariul, iar perspectiva omenirii nu anunţă altceva. Lumea are mai mulţi spioni, decât diplomaţi, iar evenimentele majore care ne bulversează prezentul, la nivel mondial, nu sunt, nici pe departe, opera diplomaţilor.

Este constatată obstinația cercetătorilor domeniului de a data nașterea serviciilor secrete românesti în epoca domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. Una este atestarea oficială a primei structurii militare de informații, dublată în „zona civilă” de practicile oficioase, dar și aventurist-conspiraționiste, ale inspectorului general al telegrafelor și poștei, maiorul inginer Cezar Librecht și, de departe, cu totul altceva sunt misiunile secrete de culegere de informații și ingerințe clandestine ale regilor daco-geți la Roma și prin ținuturile potențialilor vrăjmași, ori vremelnici aliați, de mai aproape, ori mai de departe. Din primele momente ale individualizării lingvistice și etnoculturale pe teritoriul dintre Nistru, de la desprinderea din marea familie a popoarelor tracice, geto-dacii s-au confruntat cu pericole existențiale, iar uniunea statală realizată de Burebista, pe fondul amenințărilor celților și romanilor, nu a fost posibilă fără ceea ce azi numim activități de informații și contraiformații. Componenta contrainformativă a fost, însă, deficitară, deoarece marele rege a fost victim unui complot care a provocat mari tulburări și transformări,regatul fiind dezmembrat în cinci state. Un rezultat convenabil vrăjmașilor deranjați de puterea și influența în epocă a lui Burebista.

Lectura volumelor este, în multe din paginile lor, de-a dreptul fascinantă, chiar dacă faptele nu sunt toate dintre cele mai agreabile. Istoria înaintaşilor e plină de pilde rele, de trădări şi asasinate politice, de nedreptăţi şi împilări a celor mulţi. După lungi perioade întunecate, lumina devine orbitoare şi răul nu mai este văzut. O istorie ca un blestem?! Când lucrurile par a se fi aşezat, tot nu-i vreme de ctitorit. Străinilor, mai cu seamă vecinilor li se aprind poftele şi dau năvală. Un alt fel de hoarde. Unele vin sub semnul semilunii, altele sub semnul crucii. Dar şi cetele barbare mai trec, iar ca să nu se aşeze locului, locul este pârjolit. Când să ne fi apucat de ctitorit? In pămânul răscolit de copite ne-au fost îngropate de câteva ori identitatea. O istorie ca un blestem?! Merită să acordăm o atenție notabilă operațiunilor secrete pe fronturile războaielor secrete deschise cu ungurii, polonezii, venețienii, otomanii, dar și cu Biserica Catolică. Așa de exemplu, „ pentru a îndruma întoarcerea (n.n. de la credința ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulți, ci de 1000-1200 de scuzi pe an, care să slujească ascultarea către Scaunul Apostolic „, avea să raporteze nunțiul papal din Polonia, după ce domnitorul Petre Șchiopul (1574-1577) a fost convertit la catolicism. Dregătorii loiali țării s-au aflat în permament pericol, fiind victimele atentatelor comandate de cancelariile străine incomodate în politica lor expansionistă. Mai mult chiar, Mircea Ciobanul, un domnior al Țării Românești, numit direct de către Poartă, a regizat o aprigă campanie de lichidare a multor dregători. Cronicile vorbesc de trădări , vicleșuguri și conspirații, dar adevărul era altul. Un domn trădător se dispensa de boierii și dregătorii care nu se conformau intereselor străine. Nu este rostul acestei prezentări să facem abuz de exemple. Nu putem, însă, a nu observa că au existat perioade, în care o activitate secretă bine făcută, atât în planul informațiilor, cât și al mijloacelor diplomatice, a făcut posibilă rezistența antiotomană.

Secolul al XVI-lea îl percepem ca unul în care serviciile străine au realizat o cucerire de adâncime a spațiului principatelor românești și insinuarea în deciziile statale . Autorul numește această perioadă ca fiind una a „îndelungatei diversiuni otomane”, în care, prin manopere subversive, a fost profund viciat mediul politic. Consecinţele imediate au fost o cucerire fără luptă, devalizarea visteriilor statelor, o perpetuă instabilitate a domniilor. În acelaşi timp, slăbirea reacţiilor de apărare faţă de corupţia generatoare de mari trădări a deschis porţile şi statornicilor vrăjmaşi europeni. Nu au lipsit nici momentele faste. In anii îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare, Moldova a fost o placă turnantă a spionajului şi contrainformaţiilor, combinate cu tactici diplomatice. Împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor se aflau printre beneficiarii privilegiaţi ai serviciilor de mare taină ale domnitorului Moldovei. Numeroasele scurtări de capete arată, însă, semnele unei accentuări a ingerinţelor străine, dar şi caracteristicile de gravitate şi iminenţă a pericolelor. Investigarea perioadei dintre cea mai îndelungată şi până la cea mai glorioasă domnie pământeană, se bazează pe mai multe izvoare documentare , fapt ce permite o mai completă abordare analitică.

În secolul de istorie de la Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazul are loc o puternică penetrare a curţilor domneşti cu o puzderie de agenţi ai cancelariilor europene, „acoperiţi” sub cele mai diverse îndeletniciri indispensabile domnitorilor şi marilor dregători – sfetnici, secretari, medici, gărzi personale, prezicători, curtezane… Practici vechi de când lumea şi, de aceea, la mare preţ şi în zilele noastre. Nou este doar ambalajul şi mult mai subtil ascunse scopurile înşelătoare. In rest, cum se spune, mai nimic nou sub soare. De la Burebista la Mihai Viteazul toţi domnii pământeni au folosit spionajul ca armă de apărare, după cum şi ei, la rândul lor au fost spionaţi, pentru a fi împiedicaţi să deţină o putere suverană şi să fie liberi în marile decizii politice. Pe ansamblul lucrării sunt scoase în evidenţă intercondiţionările dintre activitatea secretă de informaţii şi diplomaţie. Marile succese diplomatice au fost posibile numai când acţiunile de politică externă au fost precedate de o cunoaştere secretă cuprinzătoare, cu adâncimea şi nuanţele proprii fiecărui potenţial aliat. La rândul ei, activitatea secretă de informaţii nu putea ajunge prea departe fără vehicolul diplomatic.

Demersul enciclopedic al generalului (informaţii) Marian V. Ureche se adresează şi publicului larg, dar nuanţele şi sublinierile, aluziile şi avertismentele sunt pentru clasa politică, diplomaţii, conducătorii şi apărătorii României de azi, de măîne şi cât viitor ne vom îngriji să avem. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria, nu există. Fără trecut nu-ţi poţi explica prezentul, dar nici proiecta viitorul. Ca un făcut, Istoria României, ca disciplină de studiu, a fost trimisă în derizoriu. Nu mai există! Prin planuri de învăţământ antinaţionale, girate de mai toţi miniştrii educaţiei, învăţământului, culturii şi cultelor, sau cum s-or mai fi numit ei, s-a implementat o degringoladă a valorilor perene ale neamului, al cărei scop nu poate fi ascuns după faldurile stindardului Uniunii Europene. Dacă viitorul Europei va exclude naţiunile, Europa nu va mai fi !

Nota bene: Cele 1037 de pagini ale volumelor abundă în nume, ceea ce ar fi justificat realizarea indexului numelor de persoane şi localităţi din fiecare volum, un neajuns ce poate fi complinit şi care, cu siguraţă, va exprima valoarea documentar ştiinţifică a operei.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan  

SURSA: www. art-emis.ro

BOGDAN P. HASDEU: A FOST SAU NU FRANCMASON?

Din enigmele istoriei                                                                  

A fost  Marele Hasdeu francmason sau nu?

Hasdeu in Minerva 1933 Cluj colectieSigur că nu este o întrebare retorică ci o întrebare cognitivă, științifică dacă vreți. Înainte de a studia subiectul în cauză, m-am documentat din mai multe surse și izvoare printre care sunt: Olimpian Ungherea Misterele templului masonic (București, 2004), Oleg Platonov Zagadka sionschih protocolov (Moscova, 2005),Oleg Platonov Kriminalinaia istoria masonstva 1931-2004 (Moscova, 2005),Oswald Wirth Francmasoneria pe înțelesul adepților săi (București, 2005), Paul Ștefănescu Misterele Francmasoneriei (București, 2004). Nu au fost lăsate fără atenție nici multiplitatea enciclopediilor din Colecția Moștenire de Carte Veche și Rară și Colecția Specială Hasdeuiană aflate în posesia prestigioaseiBiblioteci Municipale B.P.Hasdeu din Chișinău.

Procesul de cercetare de obicei este unul îndelungat, deoarece pe parcurs apar noi și noi informații, care pot fi luate ca bază sau tangențiale și continuă la nesfârșit. Despre masoni am mai scris cu 8 ani in urmă, materialul l-am numit 1942: Masonii în vizorul poliției române. Documente de arhivă.

Cu regret, deși materialul era excepțional de interesant (și nu din lipsa mea de modestie, ci din faptul că la baza lui era pusă o informație secretă a siguranței române din 1942, o analiză amplă cu multe date confidențiale) l-am propus spre publicare la mai multe ziare și reviste, care sunt considerate de dreapta din Republica Moldova( Flux, Glasul Națiunii, Ziarul de Gardă, Literatura și Arta, Timpul și altele) toate au refuzat să-l publice sub diferite motive, îl vom publica mai târziu, s-a pierdut, nu l-am primit, nu este subiect de interes public etc. Atunci nu aveam nici un portal în Internet și posibilitatea de a vedea  articolul publicat era redusă la minimum. Situația a fost salvată de prietenul și mentorul meu, acum regretatul profesor Gheorghe Buzatu, care l-a publicat la Iași și în Biblioteca vitruală a Elenei Cojocaru (http://biblioteca-virtuala.blogspot.md/2008/07/alexandru-moraru-1942-masonii-in.html). După doi ani, în 2010 al deschis primul meu blog Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru, (care până în prezent este citit de mai bine de 216 000 de cititori din 100 de țări) în care l-am publicat din nou, considerându-l importanthttps://mazarini.wordpress.com/2010/06/25/1942-masonii-in-vizorul-politiei-romane/ În respectivul material de arhivă, la capitolul 3,  alături de alte informații, găsim un fragment unde se menționeaza că:
Prima lojă înfiinţată în Basarabia a fost cea de la Chişinău , numită „Lumina” în 1923 , după care au apărut o mulţime de alte loje în toate oraşele basarabene.
În Chişinău au mai fost organizate de „Marea Loje Naţională a României” ca secţiuni ale ei , lojile : Loja „ Libertatea”, Loja „ Bogdan P.Haşdeu” (atenționat de noi -Al. M) , Loja „C.Negruzzi” , Loja „Basarabia”, etc.
     Între membrii cunoscuţi în localitate figurează următoarele persoane , dintre care unii au avut un rol de conducere în viaţa politică şi socială a acestei provincii 1. Pan Halipa, fost ministru; 2. Sergiu Niţă, fost ministru; 3.Gheorghiade St., fost Director al Şcolii Normale de băieţi; 4. Profirii Nicolae, fost Director al Drumurilor din Basarabia; 5. Bender Cristea, farmacist; 6. Cazacliu Grigore ,
fost Rezident Regal; 7. Georgescu Vrencea, Consilier Curtea de Apel; 8.Ionescu Dârzeu Eugen , Consilier Curtea de Apel; 9. Sava Aurel , Consilier Curtea de Apel / toţi 3 în prezent la Bucureşti; 10. Stere C. Gheorghe , fost magistrat , deportat; 11.Ebervain Alexandru , director al Şcolii Comerciale de băieţi; 12. Stere Roman , fost inspector General Viticol ; 12. Diaconescu Dumitru, colonel în rezervă , farmacist ; 14. Simionescu Roman , profesor, în prezent director al Şcolii de Bele- Arte din Iaşi; 15. Scheibler Reinhold, profesor, azi în Germania; 16. Preot Gr. Zaharescu, profesor .

Nu ne vom opri la conținutul fragmentului extras din document, ci vom menționa, că una din lojele deschise la Chișinău (după cum observați) era numită Bogdan P. Hasdeu, fapt care ne duce la gândul, că denumirea lojei nu este dată întâmplător, deoarece Constantin Negruzzi a fost  și el mason. Dar acest lucru nu dovedește nimic, Hasdeu a fost o personalitate vastă, un enciclopedist și numele lui putea fi dat și unei instituții de stat și unei organizații, oricare n-ar fi ea. Dacă o școală poartă numele de exemplu al Marelui Eminescu, acest lucru nu înseamnă că patriotul și poetul Mihai Eminescu a învățat în această școală, sau este de baștină din acest sat?!

Ilustri francmasoni coperta 001În secolul XIX un număr considerabil de personalități marcante din cultură, artă, știință au făcut parte din unele structuri francmasone. Printre aceștea se număra: Ion Inculeț, Tache Ionescu, Garabet Ibrăileanu, Mihail Cogălniceanu, Pan. Halippa, Octavian Goga, Ion Ghca, Alexandru Ioan Cuza, Ion și Dumitru Brătianu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Aleco Russo și mulți alții. Cât despre B.P. Hasdeu n-am știut și nici nu știm. Cu toate acestea, în procesul de investigație documentară, am dat peste un volum, care se afla chiar în biblioteca mea personală. O carte pe care am cumpărat-o când am fost pentru prima dată la Iași și se numește Iluștri francmasoni, semnată de Emilian M. Dobrescu apărută la Editura Nemira din București în 1999. La pagina 155-156 găsim următoarea informație care încearcă să ne dovedească că Marele cărturar a făcut parte din această organizație ocultă. Să urmărim textul cu pricina:

Hasdeu, Bogdan Petriceicu (1838-1907), scriitor, lingvist, folclorist și istoric. Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Președinte al Asociației enciclopedice române și membru al unor societăți științifice străine din Baltimor, Cracovia și Paris. Membru al Docietății Academice Române (1877) și vicepreședinte , mai multe rânduri,  al Academiei Române, în perioada 1885-1906. A scris versuri romantice (Sarcasm și ideal),proză realistă (Duduca Mamuca) și istorică (Ursita), dramă istorică (Răzvan și Vidra), comedie (Trei crai de la Răsărit). Spirit enciclopedic, a bus bazele lingvisticii,filologiei și lexicografiei științifice românești, fiind  primul lingvist român care a folosit metoda comparativ-istorică. A formulat teoria circulației cuvintelor (Cuvinte den bătrâni) și a proiectat un vast dicțional al limbii române(Etymologicum Magnum Romaniae). Nu se cunosc locul și data inițieriisale.Următoarele cuvinte, care îi aparțin, pot fi considerate relevante în ceea ce privește aderența la Ordin: Ce este Românismul? El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate și Adevăr.

Nu este exclus,că B.P. Hasdeu, alături alte personalități românești ale timpului să fi făcut parte din Ordinul nominalizat, dar atat timp, cât Nu se cunosc locul și data inițierii sale, nu putem face o asemenea afirmație. Nu-i documentul, nu-i afirmația! Nu ne rămâne decât să considerăm subiectul deschis, fapt care ar însemna că vom mai reveni.

Alexandru Moraru, Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu

SURSA: http://www.vechisirare.wordpress.com

ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI”

 ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI

20150903_145426

http://www.voceabasarabiei.net/site/article/4566#/?playlistId=0&videoId=0

Mareșalul Antonescu, în documente istorice inedite

Scriitorul și arhivistul Alexandru Moraru aduce în vizorul publicului două cărți inedite. Este vorba de „Basarabia-scrisori către mareșal” și culegerea de documente „Basarabia mareșalului Antonescu”. Istoricul prezintă o nouă viziune asupra problemelor din Basarabia și Transnistria în perioada anilor 1941-1944 și vine cu date noi, total diferite de cele de până acum ce ține de activitatea mareșalului Ion Antonescu. Lansarea a a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015.

Alexandru Moraru scoate la lumină peste 200 de documente inedite, culese din arhiva națională: de la rapoartele secrete ale Serviciului Special de Informaţii până la scrisorile oamenilor simpli. Potrivit lui, cărțile sunt instrumente eficiente de lucru pentru istorici și politicieni.

Alexandru Moraru, scriitor, profesor: „Prin documentele de arhivă arăt că mareșalul Antonescu a fost un mare bărbat al neamului românesc, un mare patriot și a șters pata rușinii de pe trădarea care a făcut-o regale Carol al II-lea, când a cedat Basarabia în 28 iunie 1940.”

Istoriografia sovietică, ce reflectă perioada anilor 1941-1944, este falsificată, susține istoricul Alexandru Moraru. Dacă documentele sovietice și acum cele ruse îl cataloghează pe Antonescu ca fiind fascist sau ocupant, atunci aceste volume îl prezintă pe mareșalul Antonescu ca pe o mare personalitate a României. Meritul incontestabil al lucrărilor lui Alexandru Moraru constă în faptul că a reușit să preznite publicului documente nemaivăzute.

Anton Moraru, doctor în istorie, profesor: „Este un document foarte interesant că un plugar din județul Lăpușna i-a scris mareșalului că vrea să citească cărți, ziare. Iar drept răspuns, au fost aduse cărți pentru acest plugar.”

Mariana Țăranu, doctor în istorie: „Prin prisma documentelor timpului elaborate de către autoritățile românești reflect crimele comunismului în timpul primei ocupații sovietice, de asemenea reflect un suiect controversat în istoriografia românească și universal, istoria poporului evreu în timpul celui de-al doilea război mondial.”

Alexandru Moraru este autorul mai multor lucrări de specialitate, între care „Racovăţ de sub Cetatea Sorocii”, „Basarabia antisovietica” sau „Victimele terorii comuniste 1944-1954”. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova și profesor de istorie şi ştiinţe sociale.

sondajul si scrisorile catre maresal 001Salonul International de Carte 2015 001

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

PUNCTE DE VEDERE PRIVIND CONDUCEREA SERVICIULUI SPECIAL DE INFORMAŢII ÎN ANUL 1944

SSI_3În chip cu totul ferici, faptele, în măsura sporită în care ţin de domeniul trecutului, aparţin istoricilor, şi numai lor, care, dacă încă n-au făcut-o, trebuie să se pună la lucru, pentru a le surprinde şi reda exact, obiectiv, în toată amploarea, spectaculozitatea şi complexitatea lor, cu toate laturile lor bune sau rele, albe sau negre”. (Gheorghe Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Societăţii culturale – Mileniul III, 2005, p. 198).

Cel numit de Ion Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Servicului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecut în subordinea Presedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generală a Poliţiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut Mişcarea Legionară. Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia celuilalt”. Din cauza că ţara se afla în razboi, S.S.I.-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra U.R.S.S.-ului, dar şi împotriva Partidului Comunist şi Mişcării Legionare. S.S.I.-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare si bulgare. S.S.I. şi-a făcut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potenţial militar şi economic al U.R.S.S. Eugen Cristescu s-a străduit să satisfacă exigenţele în domeniul informaţiilor impuse de necesităţile de război. A reorganizat S.S.I.-ul, luând ca model structurile moderne de Intelligence ale perioadei, de la care a adaptat, la mentalităţile, condiţiile şi posibilităţile româneşti, tot ce s-a putut. Sunt multe evenimente majore ale anilor 1940-1944 în care S.S.I.-ul s-a implicat acţionând în direcţia apărării interesului naţional şi ne putem referii la opoziţia faţă de mişcarea legionară, prin informările pentru stoparea şi neutralizarea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941; sprijin în secret a Comunităţii evreieşti; colaborarea informativă de pe poziţii egale cu Abwerul- Servicul de Informaţii al Armatei Germane; aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămâna înainte ca acesta să se producă, dar şi contactul cu serviciile secrete anglo- americane şi protejarea până la incheierea războiului a ofiţerilor britanici din grupul Autonomus, care fuseseră paraşutaţi în decembrie 1943 şi arestaţi imediat[1], protejarea unor personalităţi politice româneşti din opoziţie, dar şi şi pe liderii din afara opoziţiei: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în S.S.I. pentru a nu fi trimis pe front). După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în U.R.S.S., a fost îndelung anchetat, iar în 1946 – condamnat la moarte. Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti la numai 55 de ani.

Conducerea Serviciul Special de Informaţii după 23 August 1944

După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea S.S.I., preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Colaboratorul lui apropiat, lt.colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a statului român. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Traian Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimenele[2]. La conducerea Serviciul Special de Informaţii a urmat pentru o scrută perioadă între 25 august şi 19 septembrie 1944, generalul Victor Siminel care a îndepinit funcția de director general al Serviciului Special de Informații în acest scurt interval de timp[3]. Noul director nu a făcut altceva decât să conducă activitatea informativă şi contrainformativă a SSI în formula convenită în august 1944. La jumătatea lunii septembrie, din ordinul Comandamentului sovietic s-au sigilat aparatele de radio din dotare. În consecinţă, activitatea externă, precum şi legăturile între centrele Serviciului şi rezidenturile interne au fost paralizate. Este primul amestec brutal al sovieticilor în activitatea SSI. Asemenea practici se vor repeta prin arestarea abuzivă a unor cadre şi agenţi care făcuseră parte din structurile informative ale Frontului de Est[4]. Trebuia să se treacă astfel la o reorganizare care să corespundă acestor condiţii. Sarcina de a reorganiza S.S.I. i-a revenit Ministerului de Război, care luase iniţiativa unui proiect de lege înaintat la 10 septembrie 1944 suveranului. Peste 4 zile regele Mihai a semnat Decretul-lege 158 în baza căruia Serviciul Special de Informaţii trecea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri la Ministerul de Război. În ce priveşte organizarea, funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor Serviciului, acestea urmau să fie determinate prin decizie ministerială.

Colonelul Ion Lissievici povesteşte în lucrarea sa memorialistică faptul că la 12 septembrie 1944, chiar în ziua când la Moscova se parafa Convenţia de Ar¬mistiţiu între România şi Naţiunile Unite, a fost chemat de generalul Mihail Racoviţă – ministrul de Război. Cu acea ocazie i s-a adus la cunoştinţă că Ministerul de Război urmează să-i încredinţeze funcţia de director general al S.S.I., fapt pentru care îi lăsa la dispoziţie 10 zile pentru a se documenta în vederea reorga¬nizării instituţiei în conformitate cu noile condiţii social-politice interne. „Începând de a doua zi – menţionează colonelul Ion Lissievici – am discutat cu fiecare şef de secţie în parte propunerile făcute şi am căzut de acord asupra unei organizări a secţiei respective cum şi a activităţii ce urma să desfăşoare în viitor. Rezultatul acestor discuţii a fost concretizat într-o serie de scheme şi grafice, însoţite de detaliile scrise strict necesare”[5]. Conducerea Ministerului de Război a fost de acord cu noua schemă organizatorică şi cu misiunile informative fixate fiecărei secţii, fapt pentru care a elaborat decizia de numire a colonelului Ion Lissievici la conducerea Serviciului de Informaţii (noua denumire a S.S.I.) trecut în subordiea Armatei, începând cu data de 20 septembrie 1944. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie[6]. Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a României de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu U.R.S.S. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia „funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului

În perioada cuprinsă între 23 august 1944 şi 9 mai 1945, S.S.I. s-a confruntat cu o situaţie operativă de neinvidiat pentru orice instituţie cu responsabilităţi în domeniul apărării şi promovării interesului naţional: legături externe rupte şi interzise; timorarea cadrelor şi agenţilor de informaţii prin ameninţări – din partea autorităţilor – cu epurarea şi/sau judecarea pentru imaginare crime de război la care ar fi participat în timpul campaniei pe Frontul de Est; obligativitatea de a coopera cu structurile similare ale Aliaţilor, care în realitate se spionau reciproc, conturând deja primele simptome ale războiului rece; viaţa economică şi social-politică ajunsă în pragul anarhiei datorită eforturilor de război, dar şi a luptei pentru putere între partidele Blocului Naţional Democratic, care constituise suportul politic al actului de la 23 august 1944; abuzuri şi crime făcute de militarii sovietici atât asupra locuitorilor români, cât şi a etnicilor germani deportaţi la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.; ingerinţe tot mai pregnante ale autorităţilor sovietice de ocupaţie în treburile publice ale statului român. În ciuda acestor condiţii vitrege, SSI a demonstrat, şi de data aceasta, un profesionalism incontestabil, reflectat în docu¬mente de informare operativă curentă. După instaurarea guvernului prezidat de dr. Petru Groza, în care comuniştii au avut preponderenţă, au reînceput epurările în cadrul Serviciului de Informaţii şi înlocuirea vechilor funcţionari şi ofiţeri cu oameni selecţionaţi pe criterii politice, care în termen de specialitate înseamnă preluarea controlului asupra instituţiei şi nicidecum penetrare. Din această perspectivă procesul de sovietizare a României nu poate fi receptat ca produs al oportunismului sau conservatorismului manifestat de cadre de conducere ale Serviciului de Informaţii ori ca impact al actului de la 23 august 1944. Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii U.R.S.S. ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă sau în consecinţă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor ce decurgeau de aici: zone de influenţă, impunerea regimului comunist în aceste zone. Documentele de arhivă dovedesc că atunci când s-a produs actul de la 23 au¬gust 1944, în limbajul diplomatic al Marilor Puteri intrase deja sintagma „zone de influenţă”, România fiind atribuită celei sovietice[7]. Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a continua activitatea şi a-şi face datoria, S.S.I.-ul a fost practice desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea şi cel mai important serviciu de informaţii al României.

Anexa

Directorii S.S.I. în anul 1944
– Eugen Cristescu 12 noiembrie 1940-23 august 1944 Director al Serviciului Secret de Informaţii
– Traian Borcescu (23-26 august 1944) Director General interimar
– Victor Siminel (25 august 1944 – 20 septembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Ioan Lissievici 25 septembrie (1944-25 decembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Gheorghe Săvoiu (25 decembrie 1944 – 6 martie 1945) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)

Bibliografie:

– Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916¬1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
– Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005.
– Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.
Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
– Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Bucureşti, Editura Elion 2007.
– Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26-33.
– Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de război, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.
– Tănase Tiberiu , Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie-mai 2011.
– Tiberiu Tănase, Ioan Codruţ Lucinescu – Academia Nţională de Informaţii Mihai Viteazul , Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 – martie 2015, pp. 56-62. 

–––––––––––––––––––
[1] Operatiunea „Autonomus” plănuita de britanici a făcut parte din acest plan. Acesta a avut loc între 23 decembrie 1943 si 23 august 1944 şi s-a dovedit o operatiune de success. Serviciul Special de Informaţii a aflat imediat de prezenţa a trei ofiţeri britanici pe teritoriul României, care faceau parte din acest plan. Directorul S.S.I., Eugen Cristescu a avut acordul mareşalului Ion Antonescu pentru a asigura ofiţerilor britanici condiţii speciale de detenţie. Eugen Cristescu i-a lăsat să stăbileasca legătura radio cu Comandamentul Militar de la Cairo. De asemenea Cristescu i-a protejat pe ofiţerii britanici de Servicile Secrete Germane care doreau capturarea lor. Vezi pe larg, Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
[2] Vezi Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (SSI ) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), autori dr. Tiberiu Tănase, cercetator dr Ioan Codruţ Lucinescu, Academia Nţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 -martie 2015,pp. 56-62 .
[3] Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control, iar din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).
[4] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p.269.
[5] Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;
[6] Ioan Lissievici – Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii) 25 septembrie 1944 – 25 decembrie 1944 vezi, Tănase Tiberiu, Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie- mai 2011.
[7] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p. 274 .
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

PREMIUL PENTRU CURAJ ŞI EXCELENŢĂ ISTORICULUI DIN BASARABIA ALEXANDRU VALERIU MORARU

Premiul “Mile Cărpenişan” oferit de Civic Media merge în Basarabia: Istoricul, arhivistul şi jurnalistul Alexandru Moraru, recompensat pentru Curaj şi Excelenţă de Ziua Libertăţii Presei

Premiul Mile Carpenisan Civic Media 2015 Alexandru Moraru BasarabiaAn de an ne întrebăm din ce în ce mai nostalgici “mai există presă?”. Să fim serioşi: presa a murit în România. Ici-colo, câte un cadavru mai zvâcneşte pe masa cioclilor noştri. Vreun jurnalist mai tânăr şi ferice sau câte unul mai bătrâior care se ambiţionează şi pur şi simplu nu vrea să cedeze, mai reuşeşte să facă scăpat câte un articol. Să strecoare un sâmbure de adevăr, doar-doar o creşte ceva. Dar dacă pământu-i sterp sau, mai rău, otrăvit?!…

Presa centrală, odinioară “de partid şi de stat”, s-a tentaculizat: a devenit de partide şi de state. Nici unul român. Ordinul de la prefecturile din vest, est sau de-aiurea: politizare, manelizare, securistizare. Într-un cuvânt: tâmpire. Directivele NKVD stau ca Tablele lui Moise în seiful “frontmenilor” cu ifose care fac pe proprietari onorabili de “trusturi media”, atunci când nu înfundă puşcăriile.

Există şi excepţii, desigur, în special în zona presei de specialitate. Dar, în mare, sufletul presei este, alături de trupul gata de descompunere, pe catafalc. Încă bântuie, să zicem, prin locurile în care-i mai plăcea, pe vremuri, să colinde. Când vor trece cele 40 de zile, adio, presă, şi-un praz verde!

Iată de ce rolul blogurilor cu adevărat independente creşte semnificativ. O asemenea alegere a fost urmată de Asociaţia Civic Media (şi) anul acesta, la 15 ani de la înfiinţare, când a decis să acordePremiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în jurnalism, în colaborare cu Basarabia-Bucovina.Info, unui căutător al adevărului cu ani grei de încercări, experienţă şi rezultate fabuloase pe terenul revelaţiilor istorice. Un cercetător pur-sânge. Şi, pe deasupra, şi basarabean get-beget, dintr-o familie de intelectuali români deportaţi de bestiile cu chip de om care s-au numit, în trecut, sovietici. Aşadar, de două ori român!

Dacă anii trecuţi am remarcat, premiind de 3 Mai – Ziua Libertăţii Presei –  jurnalismul de front, prin Dan Niţescu, fostul operator şi prieten al lui Mile Cărpenişan, reţinut abuziv de autorităţile de la Chişinău în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009, sau pe Cristian Botez, un veteran al majorităţii războaielor de pe glob din ultimele două decenii şi jumătate, cât şi pe jurnalistul orădean Florin Budea, care s-a luptat pentru adevăr în instanţă în faţă unui personaj de cavernă a istoriei ca Laszlo Tokes, apoi pe redutabilul analist de politică internaţională – şi nu numai –Corneliu Vlad, din vechea şcoală românească de politică externă naţională, urmat de Dan Tanasă, energicul blogger şi apărător al românilor din “teritoriile ocupate” Harghita şi Covasna, pentru ca anul trecut să-l recompensăm pentru întreaga sa activitate nepreţuită pe cercetătorul bucovineanVasile Ilica, veteran de război şi “persona non grata” în Ucraina, astăzi a (re)venit rândul Basarabiei.

Alexandru Moraru si sotia sa Maria BotnaruLaureatul de anul acesta este Alexandru Moraru, reputat arhivist şi istoric basarabean dar şi jurnalist vivace, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, care se desfăşoară simultan, în numele adevărului, pe o multitudine de bloguri, dintre care amintim: Secretele Istoriei,Cronicarul Înţelept, Blog de Istorie Militară,Istorici Mari şi mici, Necenzurat, Arhivus. CV-ul domnului Alexandru Valeriu Moraru (foto, alături de soţia sa, poeta Maria Botnaru), laureatul Civic Media, îl puteţi citi AICI. Despre cărţile sale, AICI.

Îî mulţumim pentru munca sa neobosită pentru neam şi ţară şi îl felicităm din toată inima!

Presa moare dar, prin bloguri, nu se predă.

Victor Roncea

Civic Media Ro

InMemoriam-MileCarpenisan.ro

In 2010, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotararea sa ii omagieze trecerea pe acest pamant prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramane un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak sau Romania.

Alexandru Moraru - Sovietizarea - Magazin Istoric
Omagiu lui Mile Carpenisan. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! de VRTV

SURSA: http://www.roncea.ro

ADOLF HITLER, „MEIN KAMPF” ŞI „POLITICA ESTULUI”

Mein_KampfViziunea de politică externă a lui Adolf Hitler a fost articulată în „Mein Kampf”, îndeosebi în volumul II, capitolul al XIV-lea, intitulat „Orientarea către Est sau politica Estului”. Aici Hitlerexpune, aşa după cum se ştie, teoria spaţiului vital (Lebensraum), nevoia Germaniei de „spaţiu suficient”[1], spaţiu care să asigure poporului german „libertatea de existenţă”[2], cât şi concepţia rasistă asupra lumii. În această direcţie, Germania/poporul german, nota Hitler, ca expresie a „rasei superioare”[3], nu avea suficient pământ în stăpânire raportându-se „la numărul şi creşterea populaţiei”[4]. Din această „contradicţie”, crede Hitler, poporul german nu poate ieşi decât lansându-se pe un drum „care îl va scoate din aria sa de locuit actuală şi îl va conduce (mişcarea naţional-socialistă – n. ns., G. M.) către noi teritorii, eliberându-l, astfel, pentru totdeauna, de pericolul de a dispărea de pe acest pământ sau să devină sclavul altora”[5]. Trecutul, cu principiile lui de drept internaţional, nu creează pentru o Germanie naţional-socialistă nicio „obligaţie veritabilă”[6], singura doctrină de politică externă oportună nu este decât aceea de a stabili un raport just între mărimea teritoriului „cu numărul populaţiei”[7]. Puterea unui stat, nota Hitler, este dată de mărimea teritoriului pe care îl stăpâneşte/controlează. Din această perspectivă, Germania „se şterge complet faţă de ceea ce numim puteri mondiale”[8]. Puteri mondiale sunt doar Rusia, S.U.A., China, care „au o suprafaţă de zece ori mai mare decât a imperiului german actual”[9]. Şi Anglia, desigur, căci arhipelagul britanic nu este „decât marea capitală a imperiului mondial englez…”[10], la care adaugă Franţa, dar cu serioase rezerve, deoarece aceasta tinde să fie populată, în timp, de o „rasă inferioară”[11], rezultată dintr-un „metisaj prelungit”[12]. Din această perspectivă, se lamentează Hitler, Germania nu se poate compara cu „alte puteri mondiale”[13], şi care, dacă sunt puteri mondiale, mărimea teritoriului ar fi „principalul motiv”[14]. Or, dacă germanii au conştiinţa „unei omeniri net superioare pe acest pământ”[15], viitoarea Germanie naţional-socialistă are misiunea de a lichida „dezacordul” dintre „cifra populaţiei noastre” şi suprafaţa „teritoriului nostru”[16]. Din aceste raţiuni revendicarea de teritorii este absolut legitimă pentru Germania, mai ales că, la 1918, duşmanii săi „au profitat de prăbuşirea ei”[17]. Şi totuşi, Hitler aprecia drept „nerozie politică”[18] restabilirea frontierelor Germaniei de la 1914, deoarece acestea nu erau efectul unei „politici gândite”, şi, drept urmare, n-au fost decât „nişte graniţe provizorii”, efect al „jocului hazardului”[19].

Pentru a schimba această situaţie, opina Hitler, trebuie un nou tip de om politic la conducerea Germaniei, cu un alt orizont politic, care să depăşească nivelul atins de „anul 1914”, ale cărei frontiere „sunt fără nicio valoare pentru viitorul naţiunii germane”[20]. El, Hitler, odată venit la putere, va avea drept obiectiv central al politicii externe cucerirea de spaţiu vital, astfel încât poporul german să fie stăpân peste „teritoriul care-i revine în această lume”[21]. Iar acest obiectiv nu poate fi atins decât prin luptă, nu contează jertfele umane ce vor urma, care sunt absolut necesare întru atingerea ţelului. Căci însuşi Dumnezeu porunceşte să avem grijă de viitorul naţiunii germane[22]. Spaţiul vital necesar Germaniei, teoretiza Hitler, poate fi dobândit nu prin „umilinţă şi implorări”, şi nici „fără vărsare de sânge”[23].

Nimic nu poate sta în calea acestui ţel măreţ, iar cei care „văd într-o asemenea mărire de teritorii o violare a drepturilor sfinte ale umanităţii”[24] nu sunt decât nişte „criminali”[25] nocivi, ca şi duşmanii Germaniei, şi care sapă la temelia ei. Frontierele Germaniei sunt temporare, „accidentale”. Numai „un imbecil aiurit”[26] poate crede că frontierele statului german sunt „odată pentru totdeauna”[27]. Pentru a le extinde nu ne vor opri „mâzgăliturile”[28] unor tratate, căci, în istorie, nu forţa dreptului are întâietate, ci, din contra, dreptul forţei (subl. ns., G. M.). Graniţele dintre state nu sunt imuabile/eterne, deoarece împotriva acestei imobilităţi („o imobilitatea aparentă”) lucrează înseşi „forţele naturii”[29], cât şi omul providenţial[30]. Iar omul providenţial, odată apărut în istoria unui popor, luând conducerea acestuia, trebuie să-l unească într-o „pasiune naţională” viguroasă cu ajutorul căreia să ignore „uneltirile internaţionale care tind să constrângă popoarele la sclavie”[31], să-l conducă într-o luptă aspră, pentru ca, prin intermediul „spadei victorioase”, să dobândească „teritorii de populat care să mărească suprafaţa însăşi a patriei noastre mamă”[32].

Desigur, în vederea atingerii acestor obiective de politică externă, Hitler ştia că războiul era inevitabil, de aceea îl lua în calcul ca soluţie de neevitat, mai ales că, în ceea ce-l priveşte, nimic nu-l putea opri: nici „mâzgăliturile” de pe tratatele internaţionale, cu atât mai puţin vreo „neroadă sentimentalitate”[33]. Să fim lucizi, să recunoaştem, îşi dezvăluia Hitler gândurile, că frontierele statului german după războiul mondial au fost negociate/stabilite nu de „prinţi şi favoritele prinţilor”[34], cum s-a întâmplat la Congresul de la Viena, ci de „evreul cosmopolit neînduplecat”[35] care luptă pentru dominaţia lumii! Două erau, în concepţia lui Hitler, problemele majore cu care se va confrunta o Germanie condusă de el: „necesitatea unei încheieri a socotelilor cu Franţa”[36] şi relaţiile cu Rusia Sovietică, ce ocupă un loc hotărâtor în cadrul „politicii externe germane în general”[37], dar care-l umplu de „amară îngrijorare”[38]. Pentru ca Germania să încheie „socotelile” cu Franţa, ar fi necesară o alianţă cu puterea de la răsărit, ca şi în cazul politicii dusă de Bismarck, pentru „a avea spatele acoperit de Rusia”[39]. Numai că, „cei care, în prezent, deţin puterea în Rusia nu se gândesc deloc să încheie o alianţă cinstită şi, mai ales, să o respecte”[40]; Rusia, aprecia Hitler, era condusă de o bandă de asasini (aici a avut dreptate – n. ns., G. M.) şi care n-are nimic sfânt de vreme ce „exercită de aproape zece ani cea mai crudă tiranie a tuturor timpurilor”[41]. De această bandă de asasini nu se poate lega Germania, căci, în lume, ei „nu sunt reprezentanţii adevărului şi ai onoarei, ci ai minciunii, ai înşelătoriei, ai furtului, ai tâlhăriei, ai jafului”[42] (iarăşi a avut dreptate – n. ns., G. M.). Căzută pe mâinile bolşevicilor criminali, Rusia este aproape de colaps. Destinul însuşi „ne arată cu degetul”[43] în ce direcţie trebuie să se îndrepte Germania: „spre Rusia şi ţările limitrofe care depind de ea”[44]. În ciuda întinderii sale imense, credea Hitler, Rusia este doar aparent o mare putere: „Statul uriaş al estului este copt pentru prăbuşire şi sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusia va însemna sfârşitul Rusiei ca stat. Noi am fost aleşi de soartă pentru a asista la o catastrofă care va fi dovada cea mai temeinică a teoriei rasiste cu privire la rasele omeneşti”[45].

Experimentul bolşevic în Rusia îi apărea lui Hitler drept „năzuinţa poporului evreu de dominaţie universală”[46], mijlocul prin care acesta doreşte a se infiltra şi în rândul altor popoare, agitând drept port-drapel o „zdreanţă roşie”, pentru ca, apoi, folosind un întreg arsenal malefic, să-şi „urmeze drumul său inevitabil”[47]. De aici urgenţa de a explica poporului german, de către naţional-socialişti, desigur, că „bolşevismul este o crimă satanică împotriva umanităţii”[48], pentru ca, astfel, Germania să nu încapă „în strânsoarea acestei hidre”[49]. Cu asemenea concepţii, desigur, „a merge pe acelaşi drum cu Rusia […] nu mai este posibil”[50], mai ales că „partidul naţional-socialist este […] purtătorul unei concepţii politice bine definite. Noi trebuie să purtăm pe viziera noastră semnul distinctiv a ceea ce însuşi Cerul cere de la noi.”[51]. Când Hitler şi-a scris „Mein Kampf” (1923-1924), încă nu era, ca să folosesc expresia lui Stalin, decât un agitator politic obscur; i se interzisese să mai ia cuvântul, în public, în Germania, iar notorietatea sa nu depăşea regiunea Bavariei. Aşa că apariţia cărţii sale n-a trezit vreun ecou deosebit în Germania, „Mein Kampf” integrându-se în sutele de apariţii de acest gen. Dacă, cariera sa politică n-ar fi evoluat în anii următori la parametrii cunoscuţi şi dacă politicianismul, jocurile de putere nu l-ar fi propulsat în funcţia de cancelar, „Mein Kampf” ar fi rămas necunoscută, neluată în seamă decât de o mână de fundamentalişti germani[52]. Însă, odată Hitler ajuns cancelar al Germaniei, lucrurile s-au schimbat radical; cele scrise în „Mein Kampf”, de un om posedat de o ură viscerală faţă de alte popoare[53], îndeosebi faţă de slavi, evrei, francezi etc., şi care avea convingerea absolută că germanii, ca rasă superioară, trebuie să-şi extindă stăpânirea oriunde în Europa în numele necesităţii dobândirii de spaţiu vital (fiind justificat orice mijloc în atingerea ţelului), un asemenea om trebuia luat în seamă. Mai ales că un fanatism feroce îi dubla concepţia rasistă, iar parte însemnată a poporului german îi împărtăşea, fără rezerve, „filosofia” sa politică.

Ca unul ce era extrem de bine informat prin miile de agenţi sovietici şi „tovarăşi de drum” existenţi în Vestul Europei, Stalin cunoştea mai bine ca oricine „filosofia politică” a lui Hitler. Cunoştea obiectivele acestuia, în politica externă, şi care se identificau până la un punct cu ale sale: distrugerea/lichidarea prevederilor tratatelor semnate la Paris-Versailles, fapt posibil doar printr-un nou război mondial. Din acest motiv, încă înainte ca Hitler să acceadă la putere, îşi exprimase admiraţia cu privire la „talentele” de om politic ale acestuia: aveau, amândoi, acelaşi obiectiv. Atât timp cât Hitler nu avea puterea, elucubraţiile sale din „Mein Kampf” puteau fi considerate ca expresie a unui dezaxat, expresia urii revanşarde, ale unei personalităţi accentuat demonice, rasism de cea mai ordinară speţă. Cu Hitler stăpân peste Germania, şi pe care, chiar din zilele imediat următoare lui 30 ianuarie 1933, o va „modela” în spiritul viziunii sale totalitare, „filosofia politică” a acestuia trebuia luată în seamă. Şi totuşi, cunoscându-i bine scopurile, după cum toată lumea o ştia[54], Stalin îi propune acestuia, pe tot parcursul anului 1933, o alianţă veritabilă. Doar că Hitler, din raţiuni pe care le-a expus în „Mein Kampf”[55], nu era pregătit să strângă mâna pe care i-o întindea Stalin, căci atât Germania, cât şi Uniunea Sovietică nu erau pregătite, la 1933-1934, să se alieze şi să declanşeze un nou război mondial. O vor face peste cinci ani, interval în care Hitler îşi va atinge, în mare parte, obiectivele de politică externă, beneficiind din plin de politica de cedare şi conciliere practicată de Marea Britanie şi Franţa[56] faţă de revendicările Germaniei. Aşa, în pofida prevederilor tratatelor de la Versailles şi Locarno, şi care, din această perspectivă, n-au reprezentat decât nişte texte inutile, Germania lui Hitler îşi atinge obiectivele de politică externă: părăseşte Societatea Naţiunilor (octombrie 1934), „creaţie iluzorie”[57] în opinia dictatorului german, reintroduce serviciul militar obligatoriu (1935), încheie un acord naval cu Anglia (18 iunie 1935), acord favorabil celui de-Al Treilea Reich, ocupă şi remilitarizează Renania (7 martie 1936), anexează Austria (13 martie 1938), semnează dictatul de la München (29-30 septembrie 1938), în urma căruia Cehoslovacia este forţată de Marea Britanie, Franţa şi Italia să renunţe la zona sudetă în favoarea Germaniei, pentru ca, pe 15 martie 1939, Germania să o lichideze ca stat. Aşa cum am notat ceva mai sus, fiind refuzat de Hitler cu brutalitate pentru anii 1934-1939, lui Stalin nu i-a rămas decât alternativa de a se „apropia” de Franţa şi Marea Britanie, Uniunea Sovietică pozând în adeptă a păcii/securităţii colective, fără ca, pe ascuns, să renunţe de a face oferte tranzacţionale Germaniei. În aceşti ani lansează Stalin găselniţa otrăvită a Fronturilor Populare, întreţinând/accentuând în opinia publică occidentală defetismul, „ameninţarea revoluţionară”[58], dar şi potenţarea unor conflicte sociale până la războiul civil[59].

Expresie a politicii externe duplicitare promovată de U.R.S.S. în Europa, dar şi în Asia, o constituie înarmarea sa excesivă, de dimensiuni uriaşe, nemaiîntâlnite în istorie în toţi anii ce au premers declanşării ultimului război mondial. Astfel, ca rezultat al acestei înarmări monstruoase, în 1939, „paşnica” Uniune Sovietică avea sub arme peste 300 de divizii de infanterie amplasate la frontiera sa de vest în trei eşaloane strategice de asalt, 61 de divizii de tancuri[60], 5 corpuri de armată de desant aerian[61], zeci de mii de avioane, toate la un loc pregătite să ia cu asalt şi să „elibereze” Europa. Tot acest program de înarmare fără echivalent în istorie s-a accentuat după semnarea pactului de la Moscova (23 august 1939), iar poziţiile de asalt ale celor trei eşaloane strategice ale Armatei Roşii, amplasate în teritoriile anexate de Stalin ca urmare a „târgului cinic de la Moscova”[62], dovedesc fără nicio îndoială amploarea pericolului reprezentat de expansionismul ruso-sovietic asupra Europei, ţintele principale ale lui Stalin fiind România[63] şi Germania.

Prof. dr. Gică Manole

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––
[1] Adolf Hitler, Mein Kampf. Mişcarea Naţional-Socialistă, volumul II, Editura Beladi, f. a., vol. I, p. 230.
[2] Ibidem, p. 231: „Astăzi, Germania nu este o putere mondială (…) Într-o epocă în care, încetul cu încetul, fiecare fragment din acest pământ este atribuit vreunui alt stat – şi când unele cuprind aproape toate teritoriile unor continente – nu s-ar putea vorbi de putere mondială, când este vorba de o formaţiune politică (statul german – n. ns. – G. M.) a cărei metropolă este limitată la o suprafaţă ridicolă de cinci sute de mii de kilometri pătraţi (subl. ns. – G. M.).”. Conceptul de „spaţiu vital” nu-i aparţine lui Hitler, ci lui Friedrich Ratzel, geopolitican german, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (vezi Gh. Cliveti, Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale. Epoca modernă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 158).
[3] Adolf Hitler, op. cit., p. 240: „…Germania, mamă a întregii vieţi, mamă a întregii civilizaţii actuale, Germania va fi o putere mondială sau nu va exista deloc. Dar pentru a deveni o putere mondială ea are nevoie de acea mărime teritorială care îi va da, în prezent, importanţa necesară…”.
[4] Ibidem, p. 230.
[5] Ibidem, p. 233.
[6] Ibidem, p. 236.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 231.
[9] Ibidem, p. 232.
[10] Ibidem, p. 231.
[11] Ibidem, p. 232.
[12] Ibidem. Franţa, faţă de care Hitler avea puternice resentimente, prin „nesăbuita” ei politică colonială, este în pericol de a fi invadată de către „negri”. Consecinţa: „Dacă evoluţia Franţei s-ar mai prelungi încă trei sute de ani în acelaşi stil, ultimele urme de sânge francez ar dispărea în statul-mulatru africano-european, care este pe cale de a se forma.”. Cunoscând procesul de metisaj etnic ce se produce în Franţa de câteva decenii, nu putem nega că Hitler n-ar fi avut dreptate.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 233.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 236.
[18] Ibidem: „Aş spune mai curând aşa: pretenţia de a restabili frontierele de la 1914 este o nerozie politică prin proporţiile şi consecinţele sale, care o dezvăluie drept o adevărată crimă. Ca să nu mai spunem că frontierele Reich-ului, în 1914, nu erau câtuşi de puţin logice. În realitate ele nu grupau la un loc pe toţi oamenii de naţionalitate germană şi nu erau raţionale nici din punct de vedere strategic.”.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 238. Hitler a fost mai mult decât explicit în scopurile sale, atunci când fixa pentru o viitoare Germanie naţional-socialistă alte graniţe decât cele pe care le avea Al Doilea Reich german, cele existente punând în pericol evoluţia poporului german: „Prin ele, poporul german nu va putea nici să-şi păstreze unitatea internă, nici să-şi asigure subzistenţa; considerate din punct de vedere militar, aceste frontiere nu par nici bine alese, şi, în sfârşit, ele nu pot îmbunătăţi situaţia în care ne aflăm în prezent în raport cu celelalte puteri mondiale, sau mai bine spus, în raport cu adevăratele puteri mondiale.”.
[21] Ibidem, p. 238.
[22] Ibidem: „Şi această acţiune (cucerirea de spaţiu vital – n. ns., G. M.) este singura care justifică jertfa de sânge în faţa lui Dumnezeu şi a posterităţii germane: în faţa lui Dumnezeu, în măsura în care am fost aduşi pe acest pământ pentru a ne câştiga pâinea cea de toate zilele cu preţul unei lupte continue…, în faţa posterităţii germane, pentru că totuşi nu se va vărsa sângele niciunui cetăţean german fără să dea Germaniei viitoare mii de noi cetăţeni.”.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, p. 239.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem: „Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi sunt schimbate tot de ei. Faptul că un popor a reuşit să dobândească un teritoriu exagerat de mare nu-i creează deloc obligaţia superioară (sic!) de a-l recunoaşte odată pentru totdeauna. Aceasta demonstrează cel mult forţa cuceritorului şi slăbiciunea celui care îndură. Şi dreptul nu se întemeiază decât pe această forţă (subl. ns.,G. M.). Dacă astăzi poporul german, îngrădit ca într-un ţarc pe un teritoriu imposibil, se îndreaptă către un viitor deplorabil, aceasta nu e o hotărâre a destinului şi faptul de a te revolta nu înseamnă o încălcare a hotărârilor destinului.”.
[31] Ibidem, p. 237.
[32] Ibidem, p. 240.
[33] Ibidem: „…Noi, naţional-socialiştii, nu trebuie să ne oprim aici… Mai cu seamă, noi suntem jandarmii „bietelor popoare mici” binecunoscute. Dreptul la sol şi la pământ poate deveni o datorie, atunci când un popor mare pare sortit pieirii, din lipsă de extindere. Şi mai ales când nu este vorba de vreun mic popor negru, ci de Germania… (subl. ns., G. M.).”.
[34] Ibidem, p. 237.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p. 239; vezi şi p. 249, unde Hitler scrie că „duşman de moarte” al Germaniei este Franţa.
[37] Ibidem, p. 229.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, p. 242.
[40] Ibidem, p. 246.
[41] Ibidem: „Nu trebuie niciodată să uităm că guvernanţii Rusiei actuale nu sunt decât nişte criminali vulgari, mânjiţi cu sânge; este vorba de o drojdie a omenirii, care, favorizată de un moment tragic, a luat cu asalt un stat mare, l-a răpus şi a exterminat cu milioanele, cu o sălbăticie sângeroasă, pe intelectualii claselor conducătoare… Nu trebuie uitat nici că guvernanţii aparţin unui popor care îmbină, într-un grad deosebit, cruzimea bestială cu o incredibilă artă a minciunii, iar acum, mai mult ca niciodată, se cred predestinaţi să impună asuprirea sa sângeroasă lumii întregi. Nu trebuie să-l uităm nici pe evreul internaţional, care exercită, în prezent, asupra Rusiei, o dominaţie totală şi vede în Germania nu un aliat, ci un stat pe care l-a sortit aceluiaşi destin (subl. ns.,G. M.).”.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem, p. 240.
[44] Ibidem: „…De aceea, noi, naţional socialiştii, anulăm în mod deliberat orientarea politicii externe de dinainte de război. Vom începe (expansiunea – n. ns., G. M.) de acolo unde ea s-a sfârşit acum şase sute de ani. Vom opri veşnicul marş al germanilor către sudul şi către apusul Europei şi ne vom orienta privirile către Răsărit.”.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, p. 246.
[47] Ibidem, p. 246-247: „Şi evreul îşi urmează calea, acea cale îl determină să se strecoare în mijlocul popoarelor şi să le golească de substanţa lor (subl. ns., G. M.); şi el luptă cu armele lui, care sunt minciuna şi calomnia, otrăvirea şi descompunerea… Noi trebuie să vedem în bolşevismul rus încercarea evreilor din secolul douăzeci, pentru a dobândi dominaţia mondială… evreul nu-şi întrerupe mersul său către o dictatură mondială… decât prin forţe exterioare lui, căci instinctul său de dominaţie nu se va stinge decât odată cu el. Dar neputinţa popoarelor, moartea lor de bătrâneţe nu apar decât atunci când au renunţat la păstrarea purităţii de sânge. Şi evreul ştie s-o apere mai bine decât orice alt popor din lume… Germania este astăzi următorul obiectiv important al bolşevismului… Lupta împotriva bolşevismului mondial evreiesc cere o atitudine limpede faţă de Rusia Sovietică. Diavolul nu poate fi alungat de Belzebut (subl. ns., G. M.).”.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem, p. 248.
[51] Ibidem, p. 251: „…Suntem azi, în interior, expuşi lătrăturilor pline de ură ale duşmanilor poporului nostru. Noi, naţional-socialiştii, nu ne lăsăm derutaţi! Noi nu încetăm să spunem tare ceea ce este, după convingerea noastră cea mai adâncă, absolut necesar (subl. ns., G. M.)! E nevoie astăzi ca să ţinem piept împotriva curentului opiniei publice, abătută pe căi greşite de şiretenia evreiască (subl. ns., G. M.), care s-a folosit de spiritul utopic al compatrioţilor noştri.”.
[52] Editorul lui Mein Kampf, Max Amann, la 1926, a avut serioase probleme financiare din cauza faptului că scrierea lui Hitler nu se vindea. Motivul: „nu atrăgea [pe] cititori” (în Alan Bullock, Adolf Hitler, versiune românească de Michael Grecu, Editura Elit, Iaşi, f. a., p. 105).
[53] [1] În 1941, spre sfârşitul lunii noiembrie, când Germania părea că va zdrobi şi Uniunea Sovietică, Ciano, ministrul de externe al Italiei, după o întâlnire la Berlin cu liderii celui de-Al Treilea Reich, nota în Jurnal că Hermann Göring i-a spus: „Nu trebuie să ne neliniştim de pomană doar fiindcă grecilor le este foame. Este o nenorocire care va lovi încă multe alte popoare. În lagărele lor, prizonierii ruşi încep să se mănânce unii pe alţii. În acest an, între douăzeci şi treizeci de milioane de persoane vor muri de foame în Rusia. Este mai bine să fie aşa, întrucât unele naţiuni trebuie să fie decimate (subl. ns., G. M.).” (în Alan Bullock, op. cit., p. 559). Desigur, cinismul criminal profesat de Hermann Göring îl aveau toţi conducătorii în „imperiul de o mie de ani” al lui Hitler. Hitler, în Mein Kampf, nota că oamenii trebuiesc judecaţi „după rasa căreia aparţin” (vol. II, p. 63), că „un popor nu e identic cu alt popor” (Ibidem), şi că la conducere, „deasupra mulţimii”, trebuie puse „minţile luminate” (Ibidem, p. 64), din rândul cărora se va ridica „Führerul” naţiunii ce nu va ezita a „expune mâniei tuturor pe duşmanul nefast al umanităţii, în persoana căruia numindu-l pe adevăratul autor al tuturor nenorocirilor noastre (bolşevismul evreiesc – n. ns., G. M.), şi să vegheze ca cel puţin în ţara noastră să se ştie care este duşmanul său de moarte şi să facă astfel încât lupta dusă de noi împotriva lui să fie ca o stea vestitoare a vremurilor noi ce va arăta celorlalte popoare calea pe care trebuie să pornească pentru salvarea unei umanităţi ariene militante.” (Ibidem, p. 228).
[54] În opinia publică românească interbelică, trăsăturile nazismului vor fi corect sesizate. Vezi Gică Manole, Revista Viaţa românească. Anii 1929-1933, Adi-Center SRL, Iaşi, 2007, pp. 17-37.
[55] Adolf Hitler, op. cit., pp. 244-247. Hitler sublinia că Rusia Sovietică nu poate fi „un aliat în lupta pentru eliberarea naţiunii germane”, deoarece această alianţă ar provoca un război „împotriva Europei occidentale şi probabil împotriva lumii întregi” (p. 244). Or, cu o Rusie înapoiată tehnologic/industrial (cât de mult se va înşela Hitler în această privinţă – n. ns., G. M.), „toată greutatea războiului ar apăsa asupra noastră şi rezultatul ar fi neîndoielnic înfrângerea” (p. 245). O alianţă cu Rusia Sovietică, sublinia Hitler, trebuie pregătită temeinic, iar scopul acesteia nu poate fi decât unul singur: războiul. „O alianţă, a cărei scopuri nu include şi perspectiva unui război, este lipsită de sens şi de valoare. Nu te aliezi decât în vederea unei lupte (subl. ns., G. M.).” (Ibidem).
[56] Pe această temă, deşi au trecut exact cinci decenii de la publicare (Londra, 1963), vezi Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, Editura Politică, Bucureşti, 1966, care reuşesc cea mai completă analiză „a politicii duse de Marea Britanie faţă de Germania nazistă, precum şi a oamenilor care au sprijinit această politică şi a celor ce i s-au opus” (p. 15). Autorii volumului susţin fără echivoc: „Politica dusă de Marea Britanie (şi de Franţa – n. ns. – G. M.), departe de a-l tempera pe Hitler, i-a arătat că guvernul britanic era dispus să ajungă la o înţelegere cu el în detrimentul altor naţiuni.” (Ibidem).
[57] Vezi Adolf Hitler, op. cit., p. 243.
[58] Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, traducere din franceză de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 546.
[59] Războiul civil spaniol (1936 – 1939) i-a oferit lui Stalin (după Hitler şi Mussolini) ocazia de a implica Uniunea Sovietică în tragedia spaniolă, nu pentru sprijinirea Republicii din această ţară, ci doar ca o modalitate nimerită de a fi declanşat în Europa un conflict generalizat. Cu privire la sensul implicării Uniunii Sovietice în războiul civil spaniol, vezi Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, traducere de Beatrice Stanciu, Editura ALL, Bucureşti, 2009, pp. 211-218.
[60] Când Germania, la 22 iunie 1941, declanşează atacul preventiv (subl. ns., G. M.) împotriva U.R.S.S., Wehrmachtul nu dispunea decât de 17 divizii de blindate, echivalentul a 3000 de tancuri, 3600 de avioane, iar Uniunea Sovietică avea, pe lângă cele 61 de divizii de tancuri şi 23000 de avioane (vezi Victor Suvorov, Ziua M. Când a început al doilea război mondial?, traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Bucureşti, 2011, pp. 125-154 şi idem, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 221). În privinţa diviziilor de tancuri cu care Armata Roşie a fost înzestrată înainte de începerea războiului cu Germania (1941), Victor Suvorovnotează: „În primăvara lui 1941, „neutrul” Stalin a format mai multe divizii de tancuri decât au existat în toate timpurile şi în toate ţările lumii luate la un loc (subl. aut.). În 1941, Uniunea Sovietică era singura ţară din lume care avea tancuri grele în dotarea armatei. Aşa încât se pune următoarea întrebare: dacă şase divizii de tancuri uşoare (cu atâtea blindate şi-a început Hitler ofensiva, la 22 iunie 1941 – n. ns., G. M.) reprezintă o dovadă de necontestat a năzuinţei de a începe războiul şi a cuceri lumea, atunci ce dovedeşte înfiinţarea a 61 de divizii de tancuri într-un singur an şi începerea desfăşurării a încă tot atâtea divizii de tancuri? Nici o ţară din lume nu putea întreţine 60 de divizii de tancuri – nu mai vorbesc de peste o sută şi peste (subl. ns., G. M.).” (în Ziua M, p. 155).
[61] În preajma declanşării războiului (1 septembrie 1939), Uniunea Sovietică avea operaţionale 5 corpuri de desant aerian (subl. ns., G. M.), iar alte 5 fiind în „curs de formare” (Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică, p. 233), cuprinzând un milion de paraşutişti. Tot înaintea ultimului război mondial (1930-1939), Rusia Sovietică a pregătit „de 250 de ori mai mulţi paraşutişti decât toate celelalte ţări ale lumii la un loc.” (Ibidem, p. 223).
[62] Idem, Ziua M, pp. 256-269. Armata Roşie, cu câteva săptămâni înainte de 22 iunie 1941, şi-a desfăşurat, pe întreaga lungime a frontierei sale de Vest, în scop ofensiv, trei eşaloane strategice. Primul eşalon strategic includea 16 armate de invazie, al doilea eşalon – 7 armate, al treilea eşalon strategic era format din trupe ale NKVD-ului, pregătit să „cureţe” teritoriul „eliberat” de „inamic”, numai bun de sovietizare.
[63] Asupra României, după cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, în iunie-iulie 1940, plana un pericol mortal. Pentru a bloca accesul Germaniei la petrolul din Valea Prahovei, Stalin a pregătit două armate de supraşoc, puse sub comanda lui Gh. Jukov, şi care urmau să atace şi să ocupe, la începutul lunii iulie 1941, România. ÎnSpărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 237, Victor Suvorov notează: „…Cea mai puternică armată din Primul eşalon strategic este îndreptată împotriva României, cea mai puternică armată din Al doilea eşalon strategic, aflată în spatele celei dintâi, este şi ea îndreptată tot împotriva României (subl. ns., G. M.).”. Scopul plasării acestor două armate în apropierea graniţelor României era de a-i da o lovitură zdrobitoare „pentru cucerirea zăcămintelor de

„MIHAI EMINESCU ANTI- SEMIT?”

„Eminescu anti-semit?”

Mihai Eminescu despre evrei
(„Curierul de Iaşi” – 1876)

4649-324503-eminescu_2d6f7d1ad8Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi. Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi. Sunt „n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani). Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

Spaţiul românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar[1], evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice. Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest teritoriu[2], ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere”[3]. Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”[4]. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte. Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească. Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă. A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi tenace”[5], şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României, noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”[6].

Întru atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor! Calomniile împrăştiate deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român. Rezultatul va fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în România a acestor invadatori”[7], care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român[8], pentru a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul „Israel în România”[9]. Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în analele istoriei lumii”[10].

Din această perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care, chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”[11]. În consecinţă, Radu Ioanid îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601)[12]. Dacă ar fi să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei. Dăm câteva exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite”; „În secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase…”[13]. Nu stărui asupra „opiniilor” lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”[14]; la atât şi nimic altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!

În această atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor, cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu. Ne oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.

Primul articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…)[15]. Aşa, faţă de intenţia pe care Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de beneficii…”[16], Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.

Eminescu notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au fost evreii. „Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a pus în mişcare sute de mii de „suflete”[17], Serbia şi-a sacrificat elita neamului, iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”[18], pentru ca din sfânta sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului”[19] să beneficieze în mod egal evreii? Ei, evreii, se indigna Mihai Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”[20], ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra creştinilor”[21], batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau „semibarbari şi semiasiaţi”[22]. Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax”[23], dar să ne lase în pace.

Pentru România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi”[24]) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte. Ca nou veniţi în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile… civile şi publice”[25]), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”[26]. Nimic nu are mai mare importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”[27]. În fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră toleranţă.

Dacă domnii evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”[28], „de a merge cu drumul de fier”[29] în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să se bucure de toate drepturile posibile”[30]. Desigur, sunt şi evrei care „merită egala îndreptăţire”[31], dar numărul acestor „folositori” ţării e prea mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care, la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.

Înainte de acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor, este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în „Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi. Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca aparţinând de „Semi-Asia”[32]. Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba, cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei”[33] de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros”[34] colaborator de la „Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”[35]. Pentru a scrie veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor popoare”[36]. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor, neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în universităţile din Tîrgu-Cucului”[37].

La începutul anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în „Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la sfârşitul anului 1876.

Subliniem că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei, „relativ puţini”[38], care „s-au identificat cu această ţară”[39] şi care ar merita o cu totul altă soartă. Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică” unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie”[40].

Eminescu este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare la care „drepturile publice şi private”[41]au fost rezultatul unei munci fără preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a încuibat corupţia”[42]. Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor drepturilor”[43], evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul străin”[44].

Creşterea numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi fost necesară o „muncă echivalentă”[45]făcută de oameni competenţi spre a dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte. Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate drepturile „posibile şi imposibile”[46], de ce vin în România unde ştiu că vor fi cel mult „suferiţi”. De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!

În continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp, iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu au fost prezenţi sub nicio formă. Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”[47]

Aşadar, pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante făcute de poporul cel vechi, românii. Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au aceleaşi drepturi ca şi românii. Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.

Interdicţia ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident. Aşa, doar pentru că evreilor li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate pogromuri evreieşti[48]. De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au sub control „presa europeană”[49].

În viziunea lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce scop folosesc ei această extraordinară putere. Aşa, după Mihai Eminescu, evreii exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc „luminarea”[50] publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”[51], introducând „uşurinţa pariziană”[52] şi ura în „relaţiile sociale”[53]. În Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul „sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă împotriva alteia, „ginte contra ginte”[54]. Patronii de la Pester Lloyd care „sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor”[55]. Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive ale poporului”[56].

Faţă de acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce tratatele, nu l-au avut niciodată… Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”[57].

După această clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere decât „libertatea traficului”[58]. Evreul tocmai din acest specific economic al său e „veşinic consumator, niciodată producător”[59], excepţiile sunt extrem de rare.

Venirea în număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele efectuate de acesta „în sens liberal”[60], care „au ajutat înmulţirea furnicarilor”[61]. În absenţa muncii reale, adevărate şi productive, „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”[62], iar omul cu adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor sale”[63]. În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a „reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără elevi”[64], numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”[65].

Desigur, marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.

În trecut, pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu „stârpitura grecului modern”[66] tarat de toate viciile posibile[67]. Ciocoii, luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime românească. Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe mâinile lor. Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că evreii „ar acapara toată proprietatea”[68], dacă ar avea aceleaşi drepturi civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români (subl. aut.)”[69]. Există un specific evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”[70], acesta predomină faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”[71].

Întru susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii „Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape de opresiune”[72]. Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric, desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”[73].

Astfel, argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor”[74], tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase”[75], ei au monopolul pe „toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă”[76]. În ciuda acestor evidenţe, evreii se plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni, colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare[77]. Prin toate acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia trăieşte”[78], dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi drepturi cu „cetăţenii statului român”[79], trebuie să fie loiali României, să vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin „căsătorii interconfesionale”[80], să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei de cultură a ţării româneşti”[81], să intre în „conmembraţiunea socială a românilor”[82], devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”[83].

Faţă de calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău…”[84], restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască”[85].

La finalul articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc întruna de naţie”[86], de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului”[87], străină cu totul de esenţa adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest „proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”[88].

[1] Utilă în acest sens, chiar dacă au trecut peste o sută de ani de la apariţie, rămâne Istoria evreilor în ţerile noastre, de Nicolae Iorga, cu o prefaţă de prof. Ion Coja, Editura Vicovia, Bacău, 2013.

[2] Nicolae Iorga, op. cit., p. 81.

[3] Ibidem, p. 82.

[4] Ibidem, pp. 82 – 83.

[5] Protocoalele Kogaionului, teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 31.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 33: „…Exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi Turcia [în spaţiul românesc] s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-românească, susţinută de mass-media controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacuri mediatice. Această vastă până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai pământului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor (subl. ns. – G. M.).”.

[9] Ibidem, p. 30.

[10] Ibidem.

[11] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 13.

[12] Dacă tot scrie ceea ce scrie despre istoria românilor, Radu Ioanid ar fi bine să le înveţe cum trebuie istoria. Aşa, la pagina 13, op. cit., respectivul autor notează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă cel Viteaz îşi începe domnia la 1522 (corect: 1517), iar Mihai Viteazul urcă pe tron la 1596 (corect: 1593), sau că a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie la 1569 (corect: 1568)!!!

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 17.

[15] Mihai Eminescu, Opere politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 1077 – 1078.

[16] Ibidem, p. 1077.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 1076.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 1081.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 1078.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem: „Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii, când am înfrânt tratatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări…? De când rachiul este un element de civilizaţie? (subl. ns. – G. M.)”.

[48] Ibidem, p. 1079: „Dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat, evreii reclamă ţara noastră de „persecuţie, pradă, neligiuire””.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem: „Deja „regulamentul organic”, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merită, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi care fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii… În urmă, alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite în infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori care nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă… Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului… luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând cu o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.”.

[62] Ibidem, pp. 1079 – 1080.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem: „Prin urmare, clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat”, pentru că s-au ridicat din clase leneşe… Rămânea o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâini proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar (subl. ns. – G. M.).”.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 1081.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem: „Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendinţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sânt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră… (subl. ns. – G. M.). Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare… tot ei, prin uneltirea „alianţilor”, ne îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar (subl. ns. – G. M.).”.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

SURSA: http://www.ioncoja.ro