MARIANA PAGU: ”CU BUNE ȘI CU RELE…” (PARTEA II)

                        „Cu bune și cu rele…” (Partea a II-a)

albena-bulgaria-066„La Ciuciuleni, oamenii nu sunt risipitori; ei știu ce înseamnă greutățile vieții, rostul muncii, prețul pâinii și, tocmai de aceea, aici totul e „cu scuteală”. Ciuciulenenii au crescut grâne de când se știu ei (grâu, orz, secară, părâng), după care le vindeau la evrei; mâncând mămăligă tot anul, agoniseau și își cumpărau un bou și pământ, cât mai mult pământ! Nu aveau planuri cadastrale la toate moșiile, dar din cele existente reiese spiritul țăranului nostru, pentru care pământul a fost cea mai mare avere, pe care știau s-o păstreze cu orice preț, pentru a o transmite din tată-n fiu. Poate că tocmai de aceea, la destrămarea URSS-ului, atunci când a avut loc devalorizarea catastrofală a rublei, ciuciulenenii au avut de suferit mult mai mult decât cei din alte părți, deoarece s-a constatat că aveau depuși la Banca de Economii mai mulți bani decât unele centre raionale, cum era orășelul Nisporeni sau Strășeni. Tot așa se explică și faptul că ciuciulenenii au avut bani „la colțun” pentru a-și cumpăra pământuri de pe moșiile satelor vecine de ori de câte ori s-a ivit posibilitatea. Astfel, moșiile satului Ciuciuleni se întindeau, în perioada interbelică, de la Bursuc (în partea de nord) până la Lăpușna (sud) – 25 km și de la Mlădinești (vest) până la Horodca (est) – 20 km. Această trăsătură a lor de a pune „deoparte” bani pentru zile negre, de a strânge și a scuti, a atras atenția locuitorilor satelor din jur, care au pus-o pe seama zgârceniei, ceea ce nu corespunde în totalitate adevărului. De exemplu, exista într-o vreme o glumă referitor la cele spuse mai sus:

– Încotro te duci, bre?
– La Ciuciuleni.
– Aaaa, acolo unde se bea vin cu păhăruțul de-o sută de grame!…

La ciuciuleneni această trăsătură de caracter ține mai degrabă de cumpătare. Beau mai puțin nu pentru că n-ar avea ce bea (beciul îi este plin cu butoaie), ci pentru a nu se îmbăta în lume și a se face de rușine. Pe la nunți, pe la petrecerile din sat sau de pe aiurea, nu s-au pomenit asemenea cazuri când gospodari de la Ciuciuleni să se facă de rușine. Cumpătarea și siguranța zilei de mâine sunt definitorii pentru firea gospodarului din Ciuciuleni din toate timpurile; ei nu trăiesc cu ziua de azi și pe urmă fie ce-o fi, dar, dimpotrivă, ei știu să muncească toată viața, să adune zestre fetelor cât mai multă și să ridice case feciorilor; deci, privirile lor se îndreaptă spre copii, spre viitor. Așa au apucat ei de la ai lor părinți – să ridice casă fiilor, iar ei să se retragă într-o cuhnișoară (bucătărie de vară).
Alte porecle de care s-au învrednicit ciuciulenenii noștri vin de pe la satele vecine (Lozova, Drăgușeni, Pereni ș.a.), unele fiind mai glumețe, altele, dă, ca între vecini, mai „pișcătoare”, dar care fac parte din istoria localității noastre. De exemplu, băștinașilor din Ciuciuleni li se spunea într-o vreme „bărdiță-n-brâu”. Această poreclă se explică prin aceea că ciuciulenenii, în vremurile mai vechi, purtau câte o bărdiță la brâu, cu care să se poată apăra la nevoie, deoarece, după cum se știe, satul nostru era înconjurat de pădure aproape din toate părțile. În plus, bărdița era de nelipsit atunci când era în drum și i se strica o unealtă sau carul, o folosea și la tăierea „hăragilor” ș.a.m.d. O altă poreclă care mai circulă și astăzi e cea de „bortari”, de la faptul că satul nostru e așezat între dealuri ca într-o groapă, țăranii zicându-i mai popular „bortă”. Alții, tot dintre vecinii noștri, mai au o explicație, zicând că nu de la forma de relief ni se trage porecla, ci de la zgârcenia ciuciuleneanului, care tot scutind și punând deoparte, uită să-și mai înnoiască straiele și le poartă până fac găuri în ele, adică „borți”. C-o fi așa, că n-o fi așa, nu ne dăm noi cu părerea, dar din ceea ce se vede mai degrabă aceasta ar fi o excepție de la regulă, pentru că fudulia de a fi din Ciuciuleni este legată și de gustul pentru frumos și rar – „să fie ca la nimeni”. Aproape toate femeile de la Ciuciuleni poartă cercei de aur cu colț, așa cum odinioară purtau cu mândrie răzeșoaicele.
Veselia nu le prea stă în firea locuitorilor satului Ciuciuleni, deși nu duc lipsă de umor (vezi mai jos). Ies foarte greu la joc, preferând să stea pe margine, într-o parte, și să-i privească pe alții cum dansează. Dacă petrecerea are loc în alt sat decât Ciuciuleni, atunci lesne îți dai seama care sunt ciuciulenenii: cei mai retrași și mai spăsâți, care ies ultimii la joc. Femeile, în genere, smerite și cuviincioase, reticente și mai mult tăcute, stau și ele pe margine și nu îndrăznesc pentru nimic în lume să intre neinvitate în horă, darămite, Doamne ferește (!), să mai danseze femeie cu femeie, așa cum se mai dansează pe alocuri, unde lumea s-ar lăsa mai ușor fără mâncare, decât fără „jioc”. Bărbații râd mai mult pe sub mustăți, iar femeile (până nu de mult, toate îmbrobodite) își duc neapărat mâna la gură, ca să și-o astupe, așa cum cerea regula nescrisă a bunei-cuviințe, pe care o găsim și-n scrierile lui Dimitrie Cantemir:

„Căci muierea se găsește cu atât mai în cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la petreceri. Din această pricină vei zări cu greu să ducă la gură vreo bucățică de pâine sau să-și desfacă buzele ca să i se vadă dinții, ea primește hrana cât mai ascuns. Nu e nimic mai rușinos decât apariția unei femei măritate sau văduve cu capul descoperit și este socotită o crimă gravă dezvelirea în public a capului unei femei.”

Așadar, ciuciulenenii sunt foarte conservativi. Oricine venea dintr-un alt sat pentru a-și peți o fată nu era văzut și primit cu ochi tocmai buni. Chiar și cei care veneau la fete de pe altă sută a satului puteau lua vreun ou clocit în frunte sau alte necazuri mărunte până la bătăi între flăcăi. Unii legau lanțuri de-o parte și de alta a drumului, în semn de protest împotriva „înstrăinării” fetelor (vezi Obiceiurile de nuntă în cap.18).
La Ciuciuleni, dar posibil că și-n toată zona Basarabiei, ospitalitatea este o trăsătură de bază a locuitorilor. Încearcă numai să refuzi să stai cu gazda la masă sau să nu vrei să guști ceva din bunătățile pe care gospodina casei ți le pune dinainte. Oricine ar fi, om de vază sau săracul satului, nu va ieși flămând ori însetat din curtea omului. Gospodarul știe una: să-și „omenească” musafirul, iar cel ce încalcă aceste tradiții riscă să intre în gura lumii și să se facă de ocară. Numai musafirii dorm în „casa cei mare”, doar pentru ei se taie găina cea mai grasă din coteț și doar pentru ei se pregătesc cele mai moi perne din casă!
Aceste trăsături generale ale ciuciuleneanului nostru îl încadrează perfect între ţăranii basarabeni, despre care moşierul Brjozovski, la 1864, spunea:

„Spre cinstea ţăranilor din localitate (români), trebuie să le atribuim următoarele calităţi excelente. Obiceiurile lor sunt bazate pe cea mai sinceră stimă faţă de religie, cinste şi conştiinţă; cinstea lor în îndeplinirea obligaţiunilor ce şi-au luat asupra lor fără deosebire de faptul cine este contragentul lor – evreu, ţigan, nobil sau altcineva – este gratuită.
Eu am trăit în Rusia în multe puncte ale vastului său teritoriu, am studiat diferitele popoare ce o compun, dar un popor mai simpatic, cinstit, bun şi moral, cum sunt moldovenii locali, nu am întâlnit nicăieri.”

De secole ciuciulenenii au avut târg mare în sat, iar drumul spre sudul Basarabiei, dar și dincolo de hotarele acestei provincii, era arhicunoscut și bine bătătorit. Mergeau încolo cu marfă locală și o schimbau pe alte lucruri trebuincioase sau pe bani. Unii își vindeau marfa pe galbeni (monede din aur), pentru că știau ei mai bine ca oricine valoarea aurului, alții, mai puțin isteți, nimereau în diferite situații delicate, uneori, chiar nefericite. Nu putem să trecem cu vederea un pasaj din cartea pr. Vasile Guma, care se referă la această stare de lucruri de la sfârșitul sec. al XIX-lea:

„Meșterii lemnari făceau căruțe, care, sănii, scânduri etc. și le exportau în „bugeagul” Basarabiei, mai mult la Ciocrac și la Odesa, luând butoaie cu vin și alte produse de vânzare, de se întorceau cu bani și lucruri noi. Taberele se ridicau în mulțime, odată, și osiile neunse făceau un mare scârțâit și zgomot. Soțiile și mamele petreceau pe cărăuși cu plâns, mai ales plângându-i pe cei care prea zăboveau sau nici nu se mai înapoiau, cântând următorul cântec de pe atunci:
Dragul mamei Gheorghieș,
Frumos nume ți-ai ales,
Ce-ai pățit că nu te-ntorci,
Dragul mamei Gheorghieș?!
Călători naivi – se povestea pățania că, odată, la Odesa, când tabăra lor se oprise la malul mării, s-au apropiat niște necunoscuți, îndemnând pe cei veniți să meargă îndată la mare ca să vadă cum se prinde peștele cu toporul. Naivii au alergat la mare, lăsându-și lucrurile în care, și nimica la mare n-au văzut, iar, întorcându-se la tabără, nimic din cele lăsate în care n-au găsit.”

Despre târgul satului din perioada interbelică ne povestește, din amintirile sale, consăteanul nostru Dumitru I. Ciobanu:

„Multă vreme, ocupația principală a locuitorilor a fost agricultura și viticultura. Ciuciulenenii nu prea aveau timp și pentru legumicultură… De aceea, cumpărau mai totul. Astfel, legumele erau aduse la noi de la Leușeni, de pe Prut, mărfurile industriale și casnice veneau de la Hâncești, iar peștele sărat era adus tocmai de la Ismail și Cetatea-Albă – toate fiind aduse în căruțele cu cai. Piața, într-o vreme, se făcea de două ori pe săptămână: joia și duminica.”

Tot de trecutul satului nostru (dar nu numai) ține și următoarea practică – un fel de educație cetățenească prin pedeapsă morală a hoților. De exemplu, pentru furturi mici se proceda în modul următor: hoțului i se lega de gât obiectul furat (o găină, o gâscă sau altceva) și, însoțit de un jandarm și un toboșar, acesta era purtat prin sat și obligat să strige în gura mare: „Cine a face ca mine – ca mine să pățească!” Bineînțeles că nu lipsea nici pedeapsa materială sau fizică, însă, astfel erau evitate judecățile lungi și foarte costisitoare.
Dispariția proprietății private a alterat într-o oarecare măsură acel simț al gospodarului de altădată, căci odată cu creșterea gardului a scăzut și interesul omului față de ceea ce se întâmplă dincolo de curtea lui.”
(Fragment din monografia Mariana Pagu „Ciuciuleni – o istorie a locului și a oamenilor lui”.)

Fotografia postată de Mariana Pagu.15894867_1606003909426264_586311008415209102_n

 

Anunțuri

Dar cu tata cum rămâne?

Serban_Alexianu_Transnistria_-_1Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1], o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…

Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.

Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.

Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”. De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!

Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.

Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!

Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.

Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.

Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului! După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată „Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944″. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.

Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!”. Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!

Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti.

Imediat după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!

Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––––-
[1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007.

„Cazul Zărnescu” şi Legea 217/2015, trambulina „I.N.S.H.R.-E.W.” (1)

Justitie_1Pentru o interpretare corectă a textului care urmează şi pentru eliminarea unor eventuale confuzii, de la bun început supunem atenţiei cititorilor câteva extrase din prevederile Constituţiei României:
Articolul 1.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
ARTICOLUL 16
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Realitatea demonstreză că anticonstituţionala Lege 217/2015 a fost concepută, iar acum aplicată ca trambulină a capetelor de acuzare discreţionare ale „Institutului pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) împotriva românilor. Directorul I.N.S.H.R.-E.W., Alexandru Florian, a depus o plângere penală prin care a reclamat pe colonelul (r) Vasile I. Zărnescu invocând prevederile Legii-fără-de-lege 217/2015 cu trimitere la subiectul-tabu „Holocaustul unic” al evreilor. In mod premeditat, din discuţie şi din cercetare se omit: holocaustul armenilor, africanilor, aborigenilor americani şi al românilor, ultimul, comis de evreii staliniști. Plângere penală a fost soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 prin hotărârea neurmăririi penale (N.U.P.). Articolele incriminate şi citate de către Alexandru Florian, Directorul „I.N.S.H.R.-E.W.”, sunt:
1. Articolul „Iosif Toma Popescu denunță campania holocaustică contra României”, publicat de multe site-uri, printre care şi în revista „Națiunea”, adăugând în interiorul textului, trimiteri bibliografice necesare unei mai bune înțelegeri a pledoariei a lui Iosif Toma Popescu și o addenda, în care a expus concluzii bazate pe cercetările sale anterioare și ale altor autori;
2. „Falsitatea noţiunii « holocaustolog »”[1];
3. Introducerea la cartea lui Arthur Butz, The Hoax of the Twentieth Century[2].
Ultimele două articole citate şi anexate de Alexandru Florian în plângerea sa nu mai pot fi accesate pe AlterMedia (de unde au fost extrase – s.n.), pentru că portalul a fost închis de la 1 martie a.c., dar pot fi citite[3]. Menționăm că aproape jumătate din cartea lui Artur Butz poate fi citită[4]. Datorită implicării directe a domnului Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Dimitrie Bogdan Licu, există probabilitatea ca analiza de către instanţa de judecată a notelor scrise de colonelul (r) Vasile Zărnescu să fi fost influenţată, ceea ce ridică semne de întrebare asupra „obiectivităţii” deciziei de reluare a urmăririi penale. În continuare, publicăm respectivele note scrise depuse în 12 aprilie la registratura Judecătoriei Sectorului 2, în dosarul nr. 68822/300/2016″ de către domnul colonel (r) Vasile Zărnescu. „Cazul Zărnescu” constituie un atentat la libertatea de exprimare a cetăţenilor României, un precedent periculos, în conflict direct cu legea fundamentală a statului român, iar faptul că la data de 13 mai a.c., instanţa de judecată a Sectorului 2 Bucureşti a dispus reînceperea urmăririi penale nu exclude presupunerea unor presiuni. Lăsăm la latitudinea fiecăruia să analizeze şi să tragă concluziile.(Redacţia)

––––––––––––––

JUDECĂTORIA SECTORUI 2
Termen: 13 mai 2016
DOSAR nr. 6822/300/2016
Secția comună, Camera 108
NOTE SCRISE depuse de intimatul Vasile I. Zărnescu

Domnule Preşedinte, Subsemnatul Vasile I. Zărnescu, intimat în dosarul nr. 6822/300/2016, pe rol la Judecătoria Sectorului 2, cu termen pentru depunerea „Notelor scrise” la 13 mai 2016, prin prezenta vă solicit Respingerea Ordonanței nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de numitul Dimitrie Bogdan Licu, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de reîncepere a urmării penale deoarece este total neîntemeiată și, pe cale de consecință juridică, vă solicit Menţinerea Ordonanței de clasare nr. 4126/P/2014, din 08.01.2016, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, semnată de procurorii Adriana Pau și Ana Mureşan, întrucât este temeinică și legală.

În fapt:

A. Aspecte juridice de principiu.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31 din 13 martie 2002 (O.U.G. nr. 31/2002) privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii este ilegală, ilegitimă, imorală, antiromânească și esențialmente anticonstituțională.
A1. Este ilegală deoarece a fost emisă în timpul sesiunii parlamentare, iar guvernul nu are voie să emită ordonanțe în acest timp, ci doar în intervalul vacanțelor parlamentare.
A2. Este ilegitimă deoarece nu a fost supusă aprobării Parlamentului, aflat în sesiune în acea vreme.
A3. Este imorală deoarece nu a existat nici o urgență de instabilitate politică, etnică, socială, religioasă etc. menită să justifice urgența emiterii ei.
A4. Este antiromânească deoarece compromite România prin faptul că induce în gândirea străinătății ideea că România ar fi o țară barbară, necivilizată, în care minoritățile cultice, etnice – îndeosebi jidanii – etc. ar fi vexate de români pentru concepțiile sau rasa lor și, de aceea, ar fi fost nevoie, de urgență, de această reglementare. În ce a constat urgența? În nimic. În acești 14 ani scurși de la emiterea ei, nu s-a întâmplat nimic din ceea ce „reglementa”. Prin aceasta O.U.G. nr. 31/2002 deteriorează imaginea României în lume și de aceea constituie un atentat la siguranța națională a țării.
A5. Este esențialmente anticonstituțională deoarece încalcă articolul nr. 30 din Constituția României privind libertatea cuvântului.
A6. În esență, O.U.G. nr. 31/2002, prin incriminarea unor fapte sociale inexistente, nu face decât să provoace apariția lor ca reacție de apărare a românilor față de acuzele neîntemeiate de „antisemitism”, de comiterea „holocaustului în România” etc. De aceea O.U.G. nr. 31/2002 și cele două legi de fățuire a ei constituie, realmente, un pericol public și trebuie abrogate de urgență, până nu apar, spontan sau organizat, respectivele reacții.

Domnului Preşedinte al Judecătoriei Sectorului 2 – Bucureşti

Obiectivul principal al O.U.G. nr. 31/2002 este promovarea pretinsului holocaust al jidanilor. Când a fost să se voteze în Parlament, senatorul liberal Mircea Ionescu-Quintus s-a opus obiectând că noțiunea „holocaust” nu are o definiție clară din punct de vedere semantic și juridic. Parlamentului i-au trebuit 4 (patru!) ani ca să „lămurească” această problemă și a emis Legea nr. 107/2006, dar și această lege a fost emisă pe „șest”, adică în baza articolului 75 din Constituție privind aprobarea tacită. În acești patru ani, O.U.G. nr. 31/2002 a fost aplicată ilegal și, astfel, s-a schimbat denumirea străzilor care purtau numele mareșalului Ion Antonescu și au fost demolate statuile sale, la presiunea expresă a organizațiilor jidănești, în primul rând a Federației Asociațiilor Comunităților Evreiești din România (F.A.C.E.R.), conduse, atunci, de Nicolae Cajal, iar acum de deputatul Aurel Vainer. Consider că promulgarea mizerabilei Ordonanțe de Urgență Guvernamentală nr. 31/2002 este o rușine, un anacronism și o insultă pentru sistemul normativ-juridic românesc, o palmă pe obrazul prea tolerantului popor român: „un popor ridicol și criminal de tolerant”, cum îl caracteriza marele istoric Nicolae Iorga, în 1910, tocmai pentru că accepta cu ușurință în invazia jidanilor. La emiterea O.U.G. nr. 31/2002, în calitatea mea de Director al Biroului de Presă și de Relații cu Publicul al Partidului Unității Națiunii Române (P.U.N.R.) am emis un Comunicat de presă în care am contestat respectiva ordonanță și am cerut, în numele P.U.N.R., organizarea unui referendum național pentru a respinge respectiva reglementare. Comunicatul a fost preluat, în rezumat, de câteva ziare, precum „Curentul”, „Gardianul” și „Independent”. Între timp, au fost numeroși publiciștii, oamenii politici, istoricii care au denunțat O.U.G. nr. 31/2002 și au cerut abrogarea ei și, implicit, a celor două legi care au fățuit-o și au întărit-o: Legea nr. 107/2006 și Legea nr. 217/2015. După promulgarea Legii nr. 217/2015, mulți publiciști, oameni de cultură i-au relevat caracterul pernicios. Am sintetizat această poziție a lor în studiul „Reacția bumerang a unor intelectuali români contra Legii nr. 217/2015″[5], precum și în anexa 1; cf. și Șerban Cionoff, „Miklos Horthy și regimul său intră sau nu sub incidența Legii 217/2015?”[6].

În august 2015, deputatul Bogdan Diaconu a propus un proiect de lege pentru abrogarea O.U.G. nr. 31/2002, iar conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a publicat articolul „Dogma holocaustului și delictul negării sale”[7], în care condamnă în modul cel mai radical Legea nr. 217/2015[8]. Printre altele, Alexandru Amititeloaie scrie: „Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a vinovăției statului român” (s.n., V.I.Z.)[9].

Un holocaustist consecvent, Petru Clej, se vaită de ineficiența aplicării O.U.G. nr. 31/2002: „Negarea Holocaustului și activități fasciste – 16 inculpați în 14 ani„. Dar recunoaște și el: „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic, actul juridic incriminând și cultul unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, cum ar fi de pildă Ion Antonescu”[10]. Recent, sociologul Mircea Stănescu a publicat articolul «Inculpările și condamnările pe baza „legii holocaustului”», în care analizează articolul lui Petru Clej și subliniază: «Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic”, adică, pe scurt, că „legea holocaustului” a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba[11]. Este de notorietate că premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis O.U.G. nr. 31/2002 la presiunea senatorilor americani sioniști Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos, și că a fost copiată după scelerata lege franceză Fabius-Gayssot[12].

Col. (r) Vasile Zarnescu
– Va urma –
–––––––––––––
[1] http://www.altermedia.info/romania/2013/04/28/falsitatea-notiunii-holocaustolog/
[2] „The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry” pe http://www.altermedia.info/romania/2014/02/11/inselatoria-secolului-xx-1/
[3] http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/05/01/falsitatea-notiunii-holocaustolog/ și http://www.nationalisti.ro/2014/03/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-prezinta-inselatoria-secolului-xx/
[4] http://documents.tips/documents/inselatoria-secolului-xx-arthur-robert-butz.html.
[5] http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/46746-reactia-bumerang-negarea-holocaustului.html
[6] http://jurnalul.ro/editorial/miklos-horthy-si-regimul-sau-intra-sau-nu-sub-incidenta-legii-217-2015-694539.html
[7] cf. Lumea, nr. 1/2016, pag. 39-44.
[8] vezi coperta în anexa 9, pag. 56.
[9] vezi aici anexa 8 și pe: http://www.art-emis.ro/analize/3468-dogma-holocaustului-si-delictul-negarii-sale-1.html).
[10]cf. http://www.rfi.ro/societate-86399-negarea-holocaustului-si-activitati-fasciste-16-inculpati-14-ani și anexa 2.
[11] http://www.rostonline.ro/2016/05/inculparile-si-condamnarile-pe-baza-legii-holocaustului/ și în anexa 3.
[12] https://deveghepatriei.wordpress.com/2014/04/15/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-holocaustul-gogorita-diabolica/

Serviciile secrete ca parte a Istoriei

Marian-V-Ureche__Istoria-serviciilor-secrete-romanesti-pana-la-1944-vol-I-De-la-Burebista-la-Stefan-cel-mare__606-665-082-3-785334284314Semnalăm un eveniment editorial cu valoare de unicat, apariția, la Editura „PACO”, a primelor două volume, din seria de zece a unui proiect de mare cuprindere „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944″, autor Marian V. Ureche. Autorul care s-a încumetat la acest demers, deopotrivă ambițios, laborios, dificil și temerar este, ceea ce se poate afirma, puternic accentuat, un profesionist din elita lumii informațiilor secrete, format într-un contact direct și neîntrerupt, pe parcursul unui sfert de secol, cu realitățile mediilor academice, ale justiției și administrației României, de la apogeul epocii „Nicolae Ceaușescu” și până la scoaterea sa violentă din scena puterii. Nu și din istorie! Volumele semnalate acoperă, primul, perioada de la strămoșii geto-daci, până la încheierea domniei lui Ștefan cel Mare, iar, al doilea, continuă identificarea și descifrarea resorturilor secrete ale istoriei până la realizarea, de către Mihai Viteazul, a primei încercări de unire a principatelor românesti. In devenirea Țărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Țara Românescă, peste 50 în Moldova și peste 100 în Transilvania. Puține, chiar rarisime transferuri ale puterii au fost în limitele firescului. Autorul deschide o perspectivă extraordinară de înțelegere și chiar rescriere a trecutului prin aducerea în lumina cunoașterii științifice a confruntărilor secrete, angajate cu mijloacele spionajului, contraspionajului, dezinformării, ale corupției, trădării, conspirațiilor și atentatelor, ca fapte generatoare de evenimente istorice. Poate exista istoria făra descoperirea adevărurilor ascunse, fără cunoaşterea celeilalte faţete a diplomaţiei, realizate prin activităţile clandestine ale serviciilor secrete? Până în prezent nimic nu a dovedit contrariul, iar perspectiva omenirii nu anunţă altceva. Lumea are mai mulţi spioni, decât diplomaţi, iar evenimentele majore care ne bulversează prezentul, la nivel mondial, nu sunt, nici pe departe, opera diplomaţilor.

Este constatată obstinația cercetătorilor domeniului de a data nașterea serviciilor secrete românesti în epoca domnitorului Alexandru Ioan-Cuza. Una este atestarea oficială a primei structurii militare de informații, dublată în „zona civilă” de practicile oficioase, dar și aventurist-conspiraționiste, ale inspectorului general al telegrafelor și poștei, maiorul inginer Cezar Librecht și, de departe, cu totul altceva sunt misiunile secrete de culegere de informații și ingerințe clandestine ale regilor daco-geți la Roma și prin ținuturile potențialilor vrăjmași, ori vremelnici aliați, de mai aproape, ori mai de departe. Din primele momente ale individualizării lingvistice și etnoculturale pe teritoriul dintre Nistru, de la desprinderea din marea familie a popoarelor tracice, geto-dacii s-au confruntat cu pericole existențiale, iar uniunea statală realizată de Burebista, pe fondul amenințărilor celților și romanilor, nu a fost posibilă fără ceea ce azi numim activități de informații și contraiformații. Componenta contrainformativă a fost, însă, deficitară, deoarece marele rege a fost victim unui complot care a provocat mari tulburări și transformări,regatul fiind dezmembrat în cinci state. Un rezultat convenabil vrăjmașilor deranjați de puterea și influența în epocă a lui Burebista.

Lectura volumelor este, în multe din paginile lor, de-a dreptul fascinantă, chiar dacă faptele nu sunt toate dintre cele mai agreabile. Istoria înaintaşilor e plină de pilde rele, de trădări şi asasinate politice, de nedreptăţi şi împilări a celor mulţi. După lungi perioade întunecate, lumina devine orbitoare şi răul nu mai este văzut. O istorie ca un blestem?! Când lucrurile par a se fi aşezat, tot nu-i vreme de ctitorit. Străinilor, mai cu seamă vecinilor li se aprind poftele şi dau năvală. Un alt fel de hoarde. Unele vin sub semnul semilunii, altele sub semnul crucii. Dar şi cetele barbare mai trec, iar ca să nu se aşeze locului, locul este pârjolit. Când să ne fi apucat de ctitorit? In pămânul răscolit de copite ne-au fost îngropate de câteva ori identitatea. O istorie ca un blestem?! Merită să acordăm o atenție notabilă operațiunilor secrete pe fronturile războaielor secrete deschise cu ungurii, polonezii, venețienii, otomanii, dar și cu Biserica Catolică. Așa de exemplu, „ pentru a îndruma întoarcerea (n.n. de la credința ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulți, ci de 1000-1200 de scuzi pe an, care să slujească ascultarea către Scaunul Apostolic „, avea să raporteze nunțiul papal din Polonia, după ce domnitorul Petre Șchiopul (1574-1577) a fost convertit la catolicism. Dregătorii loiali țării s-au aflat în permament pericol, fiind victimele atentatelor comandate de cancelariile străine incomodate în politica lor expansionistă. Mai mult chiar, Mircea Ciobanul, un domnior al Țării Românești, numit direct de către Poartă, a regizat o aprigă campanie de lichidare a multor dregători. Cronicile vorbesc de trădări , vicleșuguri și conspirații, dar adevărul era altul. Un domn trădător se dispensa de boierii și dregătorii care nu se conformau intereselor străine. Nu este rostul acestei prezentări să facem abuz de exemple. Nu putem, însă, a nu observa că au existat perioade, în care o activitate secretă bine făcută, atât în planul informațiilor, cât și al mijloacelor diplomatice, a făcut posibilă rezistența antiotomană.

Secolul al XVI-lea îl percepem ca unul în care serviciile străine au realizat o cucerire de adâncime a spațiului principatelor românești și insinuarea în deciziile statale . Autorul numește această perioadă ca fiind una a „îndelungatei diversiuni otomane”, în care, prin manopere subversive, a fost profund viciat mediul politic. Consecinţele imediate au fost o cucerire fără luptă, devalizarea visteriilor statelor, o perpetuă instabilitate a domniilor. În acelaşi timp, slăbirea reacţiilor de apărare faţă de corupţia generatoare de mari trădări a deschis porţile şi statornicilor vrăjmaşi europeni. Nu au lipsit nici momentele faste. In anii îndelungatei domnii a lui Ştefan cel Mare, Moldova a fost o placă turnantă a spionajului şi contrainformaţiilor, combinate cu tactici diplomatice. Împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor se aflau printre beneficiarii privilegiaţi ai serviciilor de mare taină ale domnitorului Moldovei. Numeroasele scurtări de capete arată, însă, semnele unei accentuări a ingerinţelor străine, dar şi caracteristicile de gravitate şi iminenţă a pericolelor. Investigarea perioadei dintre cea mai îndelungată şi până la cea mai glorioasă domnie pământeană, se bazează pe mai multe izvoare documentare , fapt ce permite o mai completă abordare analitică.

În secolul de istorie de la Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazul are loc o puternică penetrare a curţilor domneşti cu o puzderie de agenţi ai cancelariilor europene, „acoperiţi” sub cele mai diverse îndeletniciri indispensabile domnitorilor şi marilor dregători – sfetnici, secretari, medici, gărzi personale, prezicători, curtezane… Practici vechi de când lumea şi, de aceea, la mare preţ şi în zilele noastre. Nou este doar ambalajul şi mult mai subtil ascunse scopurile înşelătoare. In rest, cum se spune, mai nimic nou sub soare. De la Burebista la Mihai Viteazul toţi domnii pământeni au folosit spionajul ca armă de apărare, după cum şi ei, la rândul lor au fost spionaţi, pentru a fi împiedicaţi să deţină o putere suverană şi să fie liberi în marile decizii politice. Pe ansamblul lucrării sunt scoase în evidenţă intercondiţionările dintre activitatea secretă de informaţii şi diplomaţie. Marile succese diplomatice au fost posibile numai când acţiunile de politică externă au fost precedate de o cunoaştere secretă cuprinzătoare, cu adâncimea şi nuanţele proprii fiecărui potenţial aliat. La rândul ei, activitatea secretă de informaţii nu putea ajunge prea departe fără vehicolul diplomatic.

Demersul enciclopedic al generalului (informaţii) Marian V. Ureche se adresează şi publicului larg, dar nuanţele şi sublinierile, aluziile şi avertismentele sunt pentru clasa politică, diplomaţii, conducătorii şi apărătorii României de azi, de măîne şi cât viitor ne vom îngriji să avem. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria, nu există. Fără trecut nu-ţi poţi explica prezentul, dar nici proiecta viitorul. Ca un făcut, Istoria României, ca disciplină de studiu, a fost trimisă în derizoriu. Nu mai există! Prin planuri de învăţământ antinaţionale, girate de mai toţi miniştrii educaţiei, învăţământului, culturii şi cultelor, sau cum s-or mai fi numit ei, s-a implementat o degringoladă a valorilor perene ale neamului, al cărei scop nu poate fi ascuns după faldurile stindardului Uniunii Europene. Dacă viitorul Europei va exclude naţiunile, Europa nu va mai fi !

Nota bene: Cele 1037 de pagini ale volumelor abundă în nume, ceea ce ar fi justificat realizarea indexului numelor de persoane şi localităţi din fiecare volum, un neajuns ce poate fi complinit şi care, cu siguraţă, va exprima valoarea documentar ştiinţifică a operei.

General Br. (r) Aurel I. Rogojan  

SURSA: www. art-emis.ro

BOGDAN P. HASDEU: A FOST SAU NU FRANCMASON?

Din enigmele istoriei                                                                  

A fost  Marele Hasdeu francmason sau nu?

Hasdeu in Minerva 1933 Cluj colectieSigur că nu este o întrebare retorică ci o întrebare cognitivă, științifică dacă vreți. Înainte de a studia subiectul în cauză, m-am documentat din mai multe surse și izvoare printre care sunt: Olimpian Ungherea Misterele templului masonic (București, 2004), Oleg Platonov Zagadka sionschih protocolov (Moscova, 2005),Oleg Platonov Kriminalinaia istoria masonstva 1931-2004 (Moscova, 2005),Oswald Wirth Francmasoneria pe înțelesul adepților săi (București, 2005), Paul Ștefănescu Misterele Francmasoneriei (București, 2004). Nu au fost lăsate fără atenție nici multiplitatea enciclopediilor din Colecția Moștenire de Carte Veche și Rară și Colecția Specială Hasdeuiană aflate în posesia prestigioaseiBiblioteci Municipale B.P.Hasdeu din Chișinău.

Procesul de cercetare de obicei este unul îndelungat, deoarece pe parcurs apar noi și noi informații, care pot fi luate ca bază sau tangențiale și continuă la nesfârșit. Despre masoni am mai scris cu 8 ani in urmă, materialul l-am numit 1942: Masonii în vizorul poliției române. Documente de arhivă.

Cu regret, deși materialul era excepțional de interesant (și nu din lipsa mea de modestie, ci din faptul că la baza lui era pusă o informație secretă a siguranței române din 1942, o analiză amplă cu multe date confidențiale) l-am propus spre publicare la mai multe ziare și reviste, care sunt considerate de dreapta din Republica Moldova( Flux, Glasul Națiunii, Ziarul de Gardă, Literatura și Arta, Timpul și altele) toate au refuzat să-l publice sub diferite motive, îl vom publica mai târziu, s-a pierdut, nu l-am primit, nu este subiect de interes public etc. Atunci nu aveam nici un portal în Internet și posibilitatea de a vedea  articolul publicat era redusă la minimum. Situația a fost salvată de prietenul și mentorul meu, acum regretatul profesor Gheorghe Buzatu, care l-a publicat la Iași și în Biblioteca vitruală a Elenei Cojocaru (http://biblioteca-virtuala.blogspot.md/2008/07/alexandru-moraru-1942-masonii-in.html). După doi ani, în 2010 al deschis primul meu blog Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru, (care până în prezent este citit de mai bine de 216 000 de cititori din 100 de țări) în care l-am publicat din nou, considerându-l importanthttps://mazarini.wordpress.com/2010/06/25/1942-masonii-in-vizorul-politiei-romane/ În respectivul material de arhivă, la capitolul 3,  alături de alte informații, găsim un fragment unde se menționeaza că:
Prima lojă înfiinţată în Basarabia a fost cea de la Chişinău , numită „Lumina” în 1923 , după care au apărut o mulţime de alte loje în toate oraşele basarabene.
În Chişinău au mai fost organizate de „Marea Loje Naţională a României” ca secţiuni ale ei , lojile : Loja „ Libertatea”, Loja „ Bogdan P.Haşdeu” (atenționat de noi -Al. M) , Loja „C.Negruzzi” , Loja „Basarabia”, etc.
     Între membrii cunoscuţi în localitate figurează următoarele persoane , dintre care unii au avut un rol de conducere în viaţa politică şi socială a acestei provincii 1. Pan Halipa, fost ministru; 2. Sergiu Niţă, fost ministru; 3.Gheorghiade St., fost Director al Şcolii Normale de băieţi; 4. Profirii Nicolae, fost Director al Drumurilor din Basarabia; 5. Bender Cristea, farmacist; 6. Cazacliu Grigore ,
fost Rezident Regal; 7. Georgescu Vrencea, Consilier Curtea de Apel; 8.Ionescu Dârzeu Eugen , Consilier Curtea de Apel; 9. Sava Aurel , Consilier Curtea de Apel / toţi 3 în prezent la Bucureşti; 10. Stere C. Gheorghe , fost magistrat , deportat; 11.Ebervain Alexandru , director al Şcolii Comerciale de băieţi; 12. Stere Roman , fost inspector General Viticol ; 12. Diaconescu Dumitru, colonel în rezervă , farmacist ; 14. Simionescu Roman , profesor, în prezent director al Şcolii de Bele- Arte din Iaşi; 15. Scheibler Reinhold, profesor, azi în Germania; 16. Preot Gr. Zaharescu, profesor .

Nu ne vom opri la conținutul fragmentului extras din document, ci vom menționa, că una din lojele deschise la Chișinău (după cum observați) era numită Bogdan P. Hasdeu, fapt care ne duce la gândul, că denumirea lojei nu este dată întâmplător, deoarece Constantin Negruzzi a fost  și el mason. Dar acest lucru nu dovedește nimic, Hasdeu a fost o personalitate vastă, un enciclopedist și numele lui putea fi dat și unei instituții de stat și unei organizații, oricare n-ar fi ea. Dacă o școală poartă numele de exemplu al Marelui Eminescu, acest lucru nu înseamnă că patriotul și poetul Mihai Eminescu a învățat în această școală, sau este de baștină din acest sat?!

Ilustri francmasoni coperta 001În secolul XIX un număr considerabil de personalități marcante din cultură, artă, știință au făcut parte din unele structuri francmasone. Printre aceștea se număra: Ion Inculeț, Tache Ionescu, Garabet Ibrăileanu, Mihail Cogălniceanu, Pan. Halippa, Octavian Goga, Ion Ghca, Alexandru Ioan Cuza, Ion și Dumitru Brătianu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Aleco Russo și mulți alții. Cât despre B.P. Hasdeu n-am știut și nici nu știm. Cu toate acestea, în procesul de investigație documentară, am dat peste un volum, care se afla chiar în biblioteca mea personală. O carte pe care am cumpărat-o când am fost pentru prima dată la Iași și se numește Iluștri francmasoni, semnată de Emilian M. Dobrescu apărută la Editura Nemira din București în 1999. La pagina 155-156 găsim următoarea informație care încearcă să ne dovedească că Marele cărturar a făcut parte din această organizație ocultă. Să urmărim textul cu pricina:

Hasdeu, Bogdan Petriceicu (1838-1907), scriitor, lingvist, folclorist și istoric. Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Președinte al Asociației enciclopedice române și membru al unor societăți științifice străine din Baltimor, Cracovia și Paris. Membru al Docietății Academice Române (1877) și vicepreședinte , mai multe rânduri,  al Academiei Române, în perioada 1885-1906. A scris versuri romantice (Sarcasm și ideal),proză realistă (Duduca Mamuca) și istorică (Ursita), dramă istorică (Răzvan și Vidra), comedie (Trei crai de la Răsărit). Spirit enciclopedic, a bus bazele lingvisticii,filologiei și lexicografiei științifice românești, fiind  primul lingvist român care a folosit metoda comparativ-istorică. A formulat teoria circulației cuvintelor (Cuvinte den bătrâni) și a proiectat un vast dicțional al limbii române(Etymologicum Magnum Romaniae). Nu se cunosc locul și data inițieriisale.Următoarele cuvinte, care îi aparțin, pot fi considerate relevante în ceea ce privește aderența la Ordin: Ce este Românismul? El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condițiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate și Adevăr.

Nu este exclus,că B.P. Hasdeu, alături alte personalități românești ale timpului să fi făcut parte din Ordinul nominalizat, dar atat timp, cât Nu se cunosc locul și data inițierii sale, nu putem face o asemenea afirmație. Nu-i documentul, nu-i afirmația! Nu ne rămâne decât să considerăm subiectul deschis, fapt care ar însemna că vom mai reveni.

Alexandru Moraru, Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu

SURSA: http://www.vechisirare.wordpress.com

ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI”

 ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI

20150903_145426

http://www.voceabasarabiei.net/site/article/4566#/?playlistId=0&videoId=0

Mareșalul Antonescu, în documente istorice inedite

Scriitorul și arhivistul Alexandru Moraru aduce în vizorul publicului două cărți inedite. Este vorba de „Basarabia-scrisori către mareșal” și culegerea de documente „Basarabia mareșalului Antonescu”. Istoricul prezintă o nouă viziune asupra problemelor din Basarabia și Transnistria în perioada anilor 1941-1944 și vine cu date noi, total diferite de cele de până acum ce ține de activitatea mareșalului Ion Antonescu. Lansarea a a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015.

Alexandru Moraru scoate la lumină peste 200 de documente inedite, culese din arhiva națională: de la rapoartele secrete ale Serviciului Special de Informaţii până la scrisorile oamenilor simpli. Potrivit lui, cărțile sunt instrumente eficiente de lucru pentru istorici și politicieni.

Alexandru Moraru, scriitor, profesor: „Prin documentele de arhivă arăt că mareșalul Antonescu a fost un mare bărbat al neamului românesc, un mare patriot și a șters pata rușinii de pe trădarea care a făcut-o regale Carol al II-lea, când a cedat Basarabia în 28 iunie 1940.”

Istoriografia sovietică, ce reflectă perioada anilor 1941-1944, este falsificată, susține istoricul Alexandru Moraru. Dacă documentele sovietice și acum cele ruse îl cataloghează pe Antonescu ca fiind fascist sau ocupant, atunci aceste volume îl prezintă pe mareșalul Antonescu ca pe o mare personalitate a României. Meritul incontestabil al lucrărilor lui Alexandru Moraru constă în faptul că a reușit să preznite publicului documente nemaivăzute.

Anton Moraru, doctor în istorie, profesor: „Este un document foarte interesant că un plugar din județul Lăpușna i-a scris mareșalului că vrea să citească cărți, ziare. Iar drept răspuns, au fost aduse cărți pentru acest plugar.”

Mariana Țăranu, doctor în istorie: „Prin prisma documentelor timpului elaborate de către autoritățile românești reflect crimele comunismului în timpul primei ocupații sovietice, de asemenea reflect un suiect controversat în istoriografia românească și universal, istoria poporului evreu în timpul celui de-al doilea război mondial.”

Alexandru Moraru este autorul mai multor lucrări de specialitate, între care „Racovăţ de sub Cetatea Sorocii”, „Basarabia antisovietica” sau „Victimele terorii comuniste 1944-1954”. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova și profesor de istorie şi ştiinţe sociale.

sondajul si scrisorile catre maresal 001Salonul International de Carte 2015 001

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

PUNCTE DE VEDERE PRIVIND CONDUCEREA SERVICIULUI SPECIAL DE INFORMAŢII ÎN ANUL 1944

SSI_3În chip cu totul ferici, faptele, în măsura sporită în care ţin de domeniul trecutului, aparţin istoricilor, şi numai lor, care, dacă încă n-au făcut-o, trebuie să se pună la lucru, pentru a le surprinde şi reda exact, obiectiv, în toată amploarea, spectaculozitatea şi complexitatea lor, cu toate laturile lor bune sau rele, albe sau negre”. (Gheorghe Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Societăţii culturale – Mileniul III, 2005, p. 198).

Cel numit de Ion Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Servicului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecut în subordinea Presedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generală a Poliţiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut Mişcarea Legionară. Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia celuilalt”. Din cauza că ţara se afla în razboi, S.S.I.-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra U.R.S.S.-ului, dar şi împotriva Partidului Comunist şi Mişcării Legionare. S.S.I.-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare si bulgare. S.S.I. şi-a făcut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potenţial militar şi economic al U.R.S.S. Eugen Cristescu s-a străduit să satisfacă exigenţele în domeniul informaţiilor impuse de necesităţile de război. A reorganizat S.S.I.-ul, luând ca model structurile moderne de Intelligence ale perioadei, de la care a adaptat, la mentalităţile, condiţiile şi posibilităţile româneşti, tot ce s-a putut. Sunt multe evenimente majore ale anilor 1940-1944 în care S.S.I.-ul s-a implicat acţionând în direcţia apărării interesului naţional şi ne putem referii la opoziţia faţă de mişcarea legionară, prin informările pentru stoparea şi neutralizarea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941; sprijin în secret a Comunităţii evreieşti; colaborarea informativă de pe poziţii egale cu Abwerul- Servicul de Informaţii al Armatei Germane; aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămâna înainte ca acesta să se producă, dar şi contactul cu serviciile secrete anglo- americane şi protejarea până la incheierea războiului a ofiţerilor britanici din grupul Autonomus, care fuseseră paraşutaţi în decembrie 1943 şi arestaţi imediat[1], protejarea unor personalităţi politice româneşti din opoziţie, dar şi şi pe liderii din afara opoziţiei: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în S.S.I. pentru a nu fi trimis pe front). După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în U.R.S.S., a fost îndelung anchetat, iar în 1946 – condamnat la moarte. Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti la numai 55 de ani.

Conducerea Serviciul Special de Informaţii după 23 August 1944

După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea S.S.I., preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Colaboratorul lui apropiat, lt.colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a statului român. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Traian Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimenele[2]. La conducerea Serviciul Special de Informaţii a urmat pentru o scrută perioadă între 25 august şi 19 septembrie 1944, generalul Victor Siminel care a îndepinit funcția de director general al Serviciului Special de Informații în acest scurt interval de timp[3]. Noul director nu a făcut altceva decât să conducă activitatea informativă şi contrainformativă a SSI în formula convenită în august 1944. La jumătatea lunii septembrie, din ordinul Comandamentului sovietic s-au sigilat aparatele de radio din dotare. În consecinţă, activitatea externă, precum şi legăturile între centrele Serviciului şi rezidenturile interne au fost paralizate. Este primul amestec brutal al sovieticilor în activitatea SSI. Asemenea practici se vor repeta prin arestarea abuzivă a unor cadre şi agenţi care făcuseră parte din structurile informative ale Frontului de Est[4]. Trebuia să se treacă astfel la o reorganizare care să corespundă acestor condiţii. Sarcina de a reorganiza S.S.I. i-a revenit Ministerului de Război, care luase iniţiativa unui proiect de lege înaintat la 10 septembrie 1944 suveranului. Peste 4 zile regele Mihai a semnat Decretul-lege 158 în baza căruia Serviciul Special de Informaţii trecea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri la Ministerul de Război. În ce priveşte organizarea, funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor Serviciului, acestea urmau să fie determinate prin decizie ministerială.

Colonelul Ion Lissievici povesteşte în lucrarea sa memorialistică faptul că la 12 septembrie 1944, chiar în ziua când la Moscova se parafa Convenţia de Ar¬mistiţiu între România şi Naţiunile Unite, a fost chemat de generalul Mihail Racoviţă – ministrul de Război. Cu acea ocazie i s-a adus la cunoştinţă că Ministerul de Război urmează să-i încredinţeze funcţia de director general al S.S.I., fapt pentru care îi lăsa la dispoziţie 10 zile pentru a se documenta în vederea reorga¬nizării instituţiei în conformitate cu noile condiţii social-politice interne. „Începând de a doua zi – menţionează colonelul Ion Lissievici – am discutat cu fiecare şef de secţie în parte propunerile făcute şi am căzut de acord asupra unei organizări a secţiei respective cum şi a activităţii ce urma să desfăşoare în viitor. Rezultatul acestor discuţii a fost concretizat într-o serie de scheme şi grafice, însoţite de detaliile scrise strict necesare”[5]. Conducerea Ministerului de Război a fost de acord cu noua schemă organizatorică şi cu misiunile informative fixate fiecărei secţii, fapt pentru care a elaborat decizia de numire a colonelului Ion Lissievici la conducerea Serviciului de Informaţii (noua denumire a S.S.I.) trecut în subordiea Armatei, începând cu data de 20 septembrie 1944. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie[6]. Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a României de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu U.R.S.S. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia „funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului

În perioada cuprinsă între 23 august 1944 şi 9 mai 1945, S.S.I. s-a confruntat cu o situaţie operativă de neinvidiat pentru orice instituţie cu responsabilităţi în domeniul apărării şi promovării interesului naţional: legături externe rupte şi interzise; timorarea cadrelor şi agenţilor de informaţii prin ameninţări – din partea autorităţilor – cu epurarea şi/sau judecarea pentru imaginare crime de război la care ar fi participat în timpul campaniei pe Frontul de Est; obligativitatea de a coopera cu structurile similare ale Aliaţilor, care în realitate se spionau reciproc, conturând deja primele simptome ale războiului rece; viaţa economică şi social-politică ajunsă în pragul anarhiei datorită eforturilor de război, dar şi a luptei pentru putere între partidele Blocului Naţional Democratic, care constituise suportul politic al actului de la 23 august 1944; abuzuri şi crime făcute de militarii sovietici atât asupra locuitorilor români, cât şi a etnicilor germani deportaţi la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.; ingerinţe tot mai pregnante ale autorităţilor sovietice de ocupaţie în treburile publice ale statului român. În ciuda acestor condiţii vitrege, SSI a demonstrat, şi de data aceasta, un profesionalism incontestabil, reflectat în docu¬mente de informare operativă curentă. După instaurarea guvernului prezidat de dr. Petru Groza, în care comuniştii au avut preponderenţă, au reînceput epurările în cadrul Serviciului de Informaţii şi înlocuirea vechilor funcţionari şi ofiţeri cu oameni selecţionaţi pe criterii politice, care în termen de specialitate înseamnă preluarea controlului asupra instituţiei şi nicidecum penetrare. Din această perspectivă procesul de sovietizare a României nu poate fi receptat ca produs al oportunismului sau conservatorismului manifestat de cadre de conducere ale Serviciului de Informaţii ori ca impact al actului de la 23 august 1944. Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii U.R.S.S. ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă sau în consecinţă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor ce decurgeau de aici: zone de influenţă, impunerea regimului comunist în aceste zone. Documentele de arhivă dovedesc că atunci când s-a produs actul de la 23 au¬gust 1944, în limbajul diplomatic al Marilor Puteri intrase deja sintagma „zone de influenţă”, România fiind atribuită celei sovietice[7]. Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a continua activitatea şi a-şi face datoria, S.S.I.-ul a fost practice desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea şi cel mai important serviciu de informaţii al României.

Anexa

Directorii S.S.I. în anul 1944
– Eugen Cristescu 12 noiembrie 1940-23 august 1944 Director al Serviciului Secret de Informaţii
– Traian Borcescu (23-26 august 1944) Director General interimar
– Victor Siminel (25 august 1944 – 20 septembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Ioan Lissievici 25 septembrie (1944-25 decembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Gheorghe Săvoiu (25 decembrie 1944 – 6 martie 1945) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)

Bibliografie:

– Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916¬1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
– Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005.
– Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.
Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
– Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Bucureşti, Editura Elion 2007.
– Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26-33.
– Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de război, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.
– Tănase Tiberiu , Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie-mai 2011.
– Tiberiu Tănase, Ioan Codruţ Lucinescu – Academia Nţională de Informaţii Mihai Viteazul , Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 – martie 2015, pp. 56-62. 

–––––––––––––––––––
[1] Operatiunea „Autonomus” plănuita de britanici a făcut parte din acest plan. Acesta a avut loc între 23 decembrie 1943 si 23 august 1944 şi s-a dovedit o operatiune de success. Serviciul Special de Informaţii a aflat imediat de prezenţa a trei ofiţeri britanici pe teritoriul României, care faceau parte din acest plan. Directorul S.S.I., Eugen Cristescu a avut acordul mareşalului Ion Antonescu pentru a asigura ofiţerilor britanici condiţii speciale de detenţie. Eugen Cristescu i-a lăsat să stăbileasca legătura radio cu Comandamentul Militar de la Cairo. De asemenea Cristescu i-a protejat pe ofiţerii britanici de Servicile Secrete Germane care doreau capturarea lor. Vezi pe larg, Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
[2] Vezi Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (SSI ) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), autori dr. Tiberiu Tănase, cercetator dr Ioan Codruţ Lucinescu, Academia Nţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 -martie 2015,pp. 56-62 .
[3] Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control, iar din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).
[4] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p.269.
[5] Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;
[6] Ioan Lissievici – Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii) 25 septembrie 1944 – 25 decembrie 1944 vezi, Tănase Tiberiu, Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie- mai 2011.
[7] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p. 274 .
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase