O autoare evreică despre ce a ignorat Institutul “Elie Wiesel” la Cluj: DESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE… DUIOASĂ

O autoare evreică despre ce a ignorat Institutul “Elie Wiesel” la Cluj: DESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE… DUIOASĂ

Ignác Romsics la Zilele Culturii Maghiare de la Cluj despre Horthy MiklosDupă cum semnalam în precedentul număr din Revista Baabel (http://baabel.suprapus.ro/2015/07/dupa-75-de-ani-horthy-revine-la-cluj/), în programul ediţiei din acest an (a VI-a) a Zilelor Culturale Maghiare din Cluj, figura şi o expunere întitulată „Horthy Miklós emlékezete” (Memoria lui Miklós Horthy) pe care am întâmpinat-o cu  nedumerire şi promiteam că, în calitate de baabelian, nu am să lipsesc de la eveniment. Şi m-am ţinut de cuvânt. Prelegerea organizată de Academia revistei Korunk a fost găzduită de sala de conferinţe a Erdélyi Múzeum Egyesület (Asociaţia Muzeului Ardelean) aflată într-o clădire emblematică a Clujului, Palatul Rédhey (unde în 1792 avusese loc spectacolul de debut al Teatrului Maghiar din Cluj). Am ajuns cu câteva minute înainte de ora începerii evenimentului, însă nu mai aveam nicio şansă de a ocupa vreun loc. Sala era ticsită, intrarea era blocată şi publicul se întinsese pe scările interioare ale vechii clădiri. Graţie intuiţiei de jurnalist învăţat să se strecoare, am observat că, dând puţin din coate, puteam ieşi pe un balcon lung care dădea spre curte şi se învecina cu şirul de geamuri dinspre interior ale sălii de conferinţe. Balconul în renovare, susţinut de căpriori, era deja plin de spectatorii care găsiseră înaintea mea această posibilitate de a urmări expunerea prin ferestrele – dintre care doar una era deschisă – ciulind urechile şi concentrându-se la maximum. M-am furişat printre ei şi m-am postat lângă fereastra întredeschisă, apucând cu putere de gratiile acesteia (pentru a nu fi dislocată, de noii sosiţi sau „veteranii” enervaţi).

Andrea Ghita Horthy 1

Apoi s-a pornit o răpăială generoasă ai cărei stropi calzi îi simţeam în ricoşeu; urechea stângă recepta strigătele persoanelor din curtea interioară, rumoarea programului artistic care se desfăşura simultan în centrul oraşului (aflat la doi paşi), în timp ce cu urechea stângă, încordată la maximum, am putut urmări aproape în totalitate prelegerea academicianului Romsics Ignác, cu excepţia momentelor când vocea lui era acoperită de vuietul sirenelor ambulanţelor sau zgomotul avioanelor care brăzdau cerul. În schimb, din unghiul acela de vedere, nu prea puteam distinge imaginile proiectate pe ecran, trebuind să mi le imaginez doar din comentariile conferenţiarului.

La un moment dat m-a săgetat gândul că sunt o masochistă şi că ar fi cazul să fac cale întoarsă, că o simplă expunere despre Miklós Horthy nu merită atâta efort (fizic şi psihic), dar am rămas cu îndărătnicie dincoace (sau dincolo ?) de gratiile de fier forjat ale ferestrei, pe al cărei pervaz interior se căţăraseră câţiva tineri (erau destul de mulţi tineri in rândul publicului), ascultând într-o linişte desăvârşită cele relatate despre „Memoria lui Horthy”.

andrea romsics

Ignác Romsics, membru al Academiei Ungare, cotat ca un istoric moderat, expert în epoca Horthy, predă şi la Universitatea Babeş-Bolyai şi este membru în colegiul de redacţie al revistei Korunk. Prelegerea sa, alcătuită după repere cronologice, a trecut în revistă – destul de detaliat – viaţa lui Miklós Horthy, începând cu sorgintea, copilăria şi prima tinereţe, studiile, cariera militară şi reuşitele acesteia în primul război mondial, perioada sângeroasă de după înfrângerea sovietelor ungare, ascensiunea politică şi gloria interbelică, faptele din al doilea război mondial şi exilul din perioada postbelică, până la stingerea sa din viaţă, făcând şi un bilanţ al acuzaţiilor care i s-au adus şi aducând argumente pentru confirmarea, respectiv infirmarea lor.

În ultima parte a expunerii, Ignác Romsics a analizat şi exemplificat (cu citate din poezii şi cântece) naşterea şi amploarea cultului lui Horthy în spaţiul maghiar carpato-dunărean. A schiţat elementele „anti-cultului” Horthy din anii comunismului, vorbind apoi despre despre revirimentul cunoscut de acest cult,  în ultimii 25 de ani, despre manifestările şi cauzele fenomenului.

Expunerea a luat sfârşit. Mi-am desprins pumnii încleştaţi pe zăbrelele geamului, încercând sentimente amestecate. Pe de o parte nu puteam reproşa carismaticului istoric maghiar – care a vorbit circa o oră şi jumătate, într-un ritm alert, cu detaşare şi, uneori, ironie – că nu ar fi prezentat în mod competent, atractiv şi bogat ilustrat, viaţa, cariera şi cultul lui Horthy, sub diversele sale aspecte contradictorii…Şi totuşi…Ceva nu era în regulă. Cel puţin din punctul meu de vedere (de dincolo…sau dincoace de zăbrele).

Am plecat îngândurată căutând să descopăr sorgintea nemulţumirii, a gustului amar pe care–l încercam. Nu mă aşteptasem, fireşte, la o expunere care îl înfiera pe Horthy – nu se încadra nicicum în tabloul Zilelor Culturale Maghiare – , ci mai degrabă dimpotrivă, la una cu tentă de disculpare şi reabilitare. Nu am găsit argumente să afirm că fusese vorba de aşa ceva…Atunci ce mă nemulţumise, ce mă deranjase?! Nu faptul că ar fi evitat să vorbească de culpele şi crimele lui Horthy, ci modul în care a făcut-o. Proporţia diferitelor etape istorice în economia expunerii şi lejeritatea cu care le-a prezentat pe cele întunecate, duioşia cu care s-a aplecat asupra personalităţii conducătorului, scoţând în evidenţă calităţile sale, acordând spaţii ample descrierii copilăriei, carierei militare, reuşitelor glorioase – inclusiv intrarea triumfală în părţile de ţară recăpătate după arbitrajele de la Viena, menţionând că la Cluj „nu a sosit pe un cal alb, ci pe un Mercedes” – condimentându-şi prelegerea cu momente pitoreşti din viaţa personală, a „omului Horthy”. Romsics nu a ezitat să enunţe cu subiect şi predicat că cele două erori majore ale guvernatorului şi regentului Ungariei au fost: participarea la război şi deportarea evreilor din vara lui 1944, dar în acelaşi timp a scos în evidenţă faptul că după intrarea trupelor germane în Ungaria şi primirea lor binevoitoare, Horthy care – după o întâlnire cu Hitler – şi-a păstrat funcţia de guvernator „s-a izolat în cetate şi nu a făcut nimic altceva, decât să semneze deciziile guvernului Sztójay”. În acest fel s-a făcut vinovat de deportarea la Auschwitz şi exterminarea a 70% din evreimea provincială, şi 30% din cea budapestană, deci „în urma unei medieri se poate spune că a salvat 50% din evreii din Ungaria”. Cât despre deportările din 1941, în Galiţia (unde a avut loc şi masacrul de la Kameneţk-Podolsk) „era vorba de evreii care nu aveau cetăţenie ungară şi n-au fost decât …câteva mii”.

Romsics a explicat revirimentul cultului lui Horthy prin faptul că în Ungaria, după căderea comunismului, s-a creat un vid de modele. Eroii paşoptişti fiind prea îndepărtaţi în timp, cel mai la îndemână erou era Horthy. Figura sa a fost evocată din ce în ce mai des, osemintele i-au fost reînhumate în patrie (aşa cum îşi dorise), i s-au ridicat statui, castelul din Kenderes (locul unde s-a născut) şi cripta familiei Horthy (unde a fost reînhumat) au devenit locuri de pelerinaj, cultul său cunoscând un trend ascendent. Istoricul a mai arătat că, îndeobşte, la evenimentele dedicate memoriei lui Horthy, alături de cei care îl omagiază apar şi protestatarii „mai ales supravieţuitorii de la Auschwitz şi militanţii de stânga” …

Ignác Romsics a menţionat şi faptul că Miklós Horthy nu a fost declarat criminal de război, fiind citat la Procesul de la Nürnberg doar în calitate de martor. Tito ceruse extrădarea lui spre a fi judecat (Dincoace de gratii nu am auzit să se fi precizat motivul extrădării, respectiv masacrarea câtorva mii de sârbi şi evrei din Voivodina, în ianuarie 1942), dar până la urmă Horthy nu a fost predat sârbilor, înlesnindu-i-se plecarea în Portugalia unde a trăit la până la capătul zilelor sale, în pitorescul Estoril, pe ţărmul mării „aşa cum îi şedea bine unui amiral”.

La finalul celor aproape nouăzeci de minute ale prelegerii – la care necunoscătorii limbii maghiare au beneficiat de căşti pentru a audia traducerea în limba română (o sarcină extrem de dificilă pentru translator, datorită ritmului alert, datelor, numelor şi citatelor) – în afara unei singure persoane care a cerut lămuriri privind muzeul de la Kenderes, nimeni nu a întrebat nimic…Probabil unii au răsuflat uşuraţi că nu a fost „mai rău”, iar alţii erau mulţumiţi de cele auzite. În fond cine să fi dezbătut subiectul, în plin sezon estival, în toiul festivalului culturii maghiare şi, mai ales, în lipsa invitaţiilor lansate istoricilor?!

Înghiţindu-mi amărăciunea, am plecat spre casă, reflectând asupra necesităţii abordării unui subiect controversat care stârneşte un interes atât de mare şi a modalităţilor de prezentare acestuia… Asupra obiectivităţii, detaşării şi…duioşiei istoricului.

Şi nu pot să spun că nu m-a încercat teama că dacă va continua aceeaşi lejeritate în evidenţierea responsabilităţii lui Horthy în ceea ce priveşte exterminarea populaţiei evreieşti,  odată cu dispariţia generaţiei de supravieţuitori ai Holocaustului, sunt şanse mari ca importanţa lui Miklós Horthy, guvernator şi regent al Ungariei,  să sporească tot mai mult şi figura lui să se profileze tot mai pregnant şi mai pozitiv, pe fundalul istoriei.

Andrea Ghiţă

Sursa: Revista Baabel via Ziaristi Online

Citiţi şi: Horthy, ucigaşul a 166.000 de evrei din Transilvania, omagiat oficial de Budapesta şi Cluj, la 75 de ani de la Diktatul de la Viena. Lui Alexandru Florian de la “Elie Wiesel” nu-i pasă. Yad Vashem ştie?

Aba-Novák Vilmos freskója, a központban Horthy alakja - FrescaDESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE…DUIOASĂ

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/09/20/o-autoare-evreica-despre-ce-a-ignorat-institutul-elie-wiesel-despre-horthy-la-cluj-cu-obiectivitate-duioasa/#sthash.BQ4e1U5e.dpuf

Anunțuri

ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI”

 ISTORICUL ALEXANDRU MORARU LA „VOCEA BASARABIEI

20150903_145426

http://www.voceabasarabiei.net/site/article/4566#/?playlistId=0&videoId=0

Mareșalul Antonescu, în documente istorice inedite

Scriitorul și arhivistul Alexandru Moraru aduce în vizorul publicului două cărți inedite. Este vorba de „Basarabia-scrisori către mareșal” și culegerea de documente „Basarabia mareșalului Antonescu”. Istoricul prezintă o nouă viziune asupra problemelor din Basarabia și Transnistria în perioada anilor 1941-1944 și vine cu date noi, total diferite de cele de până acum ce ține de activitatea mareșalului Ion Antonescu. Lansarea a a avut loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015.

Alexandru Moraru scoate la lumină peste 200 de documente inedite, culese din arhiva națională: de la rapoartele secrete ale Serviciului Special de Informaţii până la scrisorile oamenilor simpli. Potrivit lui, cărțile sunt instrumente eficiente de lucru pentru istorici și politicieni.

Alexandru Moraru, scriitor, profesor: „Prin documentele de arhivă arăt că mareșalul Antonescu a fost un mare bărbat al neamului românesc, un mare patriot și a șters pata rușinii de pe trădarea care a făcut-o regale Carol al II-lea, când a cedat Basarabia în 28 iunie 1940.”

Istoriografia sovietică, ce reflectă perioada anilor 1941-1944, este falsificată, susține istoricul Alexandru Moraru. Dacă documentele sovietice și acum cele ruse îl cataloghează pe Antonescu ca fiind fascist sau ocupant, atunci aceste volume îl prezintă pe mareșalul Antonescu ca pe o mare personalitate a României. Meritul incontestabil al lucrărilor lui Alexandru Moraru constă în faptul că a reușit să preznite publicului documente nemaivăzute.

Anton Moraru, doctor în istorie, profesor: „Este un document foarte interesant că un plugar din județul Lăpușna i-a scris mareșalului că vrea să citească cărți, ziare. Iar drept răspuns, au fost aduse cărți pentru acest plugar.”

Mariana Țăranu, doctor în istorie: „Prin prisma documentelor timpului elaborate de către autoritățile românești reflect crimele comunismului în timpul primei ocupații sovietice, de asemenea reflect un suiect controversat în istoriografia românească și universal, istoria poporului evreu în timpul celui de-al doilea război mondial.”

Alexandru Moraru este autorul mai multor lucrări de specialitate, între care „Racovăţ de sub Cetatea Sorocii”, „Basarabia antisovietica” sau „Victimele terorii comuniste 1944-1954”. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova și profesor de istorie şi ştiinţe sociale.

sondajul si scrisorile catre maresal 001Salonul International de Carte 2015 001

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

PUNCTE DE VEDERE PRIVIND CONDUCEREA SERVICIULUI SPECIAL DE INFORMAŢII ÎN ANUL 1944

SSI_3În chip cu totul ferici, faptele, în măsura sporită în care ţin de domeniul trecutului, aparţin istoricilor, şi numai lor, care, dacă încă n-au făcut-o, trebuie să se pună la lucru, pentru a le surprinde şi reda exact, obiectiv, în toată amploarea, spectaculozitatea şi complexitatea lor, cu toate laturile lor bune sau rele, albe sau negre”. (Gheorghe Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Societăţii culturale – Mileniul III, 2005, p. 198).

Cel numit de Ion Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Servicului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecut în subordinea Presedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Directia Generală a Poliţiei, remarcandu-se prin modul în care a combătut Mişcarea Legionară. Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia celuilalt”. Din cauza că ţara se afla în razboi, S.S.I.-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra U.R.S.S.-ului, dar şi împotriva Partidului Comunist şi Mişcării Legionare. S.S.I.-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare si bulgare. S.S.I. şi-a făcut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potenţial militar şi economic al U.R.S.S. Eugen Cristescu s-a străduit să satisfacă exigenţele în domeniul informaţiilor impuse de necesităţile de război. A reorganizat S.S.I.-ul, luând ca model structurile moderne de Intelligence ale perioadei, de la care a adaptat, la mentalităţile, condiţiile şi posibilităţile româneşti, tot ce s-a putut. Sunt multe evenimente majore ale anilor 1940-1944 în care S.S.I.-ul s-a implicat acţionând în direcţia apărării interesului naţional şi ne putem referii la opoziţia faţă de mişcarea legionară, prin informările pentru stoparea şi neutralizarea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941; sprijin în secret a Comunităţii evreieşti; colaborarea informativă de pe poziţii egale cu Abwerul- Servicul de Informaţii al Armatei Germane; aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămâna înainte ca acesta să se producă, dar şi contactul cu serviciile secrete anglo- americane şi protejarea până la incheierea războiului a ofiţerilor britanici din grupul Autonomus, care fuseseră paraşutaţi în decembrie 1943 şi arestaţi imediat[1], protejarea unor personalităţi politice româneşti din opoziţie, dar şi şi pe liderii din afara opoziţiei: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în S.S.I. pentru a nu fi trimis pe front). După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în U.R.S.S., a fost îndelung anchetat, iar în 1946 – condamnat la moarte. Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti la numai 55 de ani.

Conducerea Serviciul Special de Informaţii după 23 August 1944

După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea S.S.I., preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Colaboratorul lui apropiat, lt.colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii, fusese chemat cu câteva luni înainte la M.St.Major, unde i se ceruse cooperarea, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la pregătirea momentului când urma să se producă marea cotitură în politica şi strategia militară a statului român. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Traian Borcescu – aşa cum a declarat ulterior – a fost informat despre cursul pe care aveau să îl ia evenimenele[2]. La conducerea Serviciul Special de Informaţii a urmat pentru o scrută perioadă între 25 august şi 19 septembrie 1944, generalul Victor Siminel care a îndepinit funcția de director general al Serviciului Special de Informații în acest scurt interval de timp[3]. Noul director nu a făcut altceva decât să conducă activitatea informativă şi contrainformativă a SSI în formula convenită în august 1944. La jumătatea lunii septembrie, din ordinul Comandamentului sovietic s-au sigilat aparatele de radio din dotare. În consecinţă, activitatea externă, precum şi legăturile între centrele Serviciului şi rezidenturile interne au fost paralizate. Este primul amestec brutal al sovieticilor în activitatea SSI. Asemenea practici se vor repeta prin arestarea abuzivă a unor cadre şi agenţi care făcuseră parte din structurile informative ale Frontului de Est[4]. Trebuia să se treacă astfel la o reorganizare care să corespundă acestor condiţii. Sarcina de a reorganiza S.S.I. i-a revenit Ministerului de Război, care luase iniţiativa unui proiect de lege înaintat la 10 septembrie 1944 suveranului. Peste 4 zile regele Mihai a semnat Decretul-lege 158 în baza căruia Serviciul Special de Informaţii trecea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri la Ministerul de Război. În ce priveşte organizarea, funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor Serviciului, acestea urmau să fie determinate prin decizie ministerială.

Colonelul Ion Lissievici povesteşte în lucrarea sa memorialistică faptul că la 12 septembrie 1944, chiar în ziua când la Moscova se parafa Convenţia de Ar¬mistiţiu între România şi Naţiunile Unite, a fost chemat de generalul Mihail Racoviţă – ministrul de Război. Cu acea ocazie i s-a adus la cunoştinţă că Ministerul de Război urmează să-i încredinţeze funcţia de director general al S.S.I., fapt pentru care îi lăsa la dispoziţie 10 zile pentru a se documenta în vederea reorga¬nizării instituţiei în conformitate cu noile condiţii social-politice interne. „Începând de a doua zi – menţionează colonelul Ion Lissievici – am discutat cu fiecare şef de secţie în parte propunerile făcute şi am căzut de acord asupra unei organizări a secţiei respective cum şi a activităţii ce urma să desfăşoare în viitor. Rezultatul acestor discuţii a fost concretizat într-o serie de scheme şi grafice, însoţite de detaliile scrise strict necesare”[5]. Conducerea Ministerului de Război a fost de acord cu noua schemă organizatorică şi cu misiunile informative fixate fiecărei secţii, fapt pentru care a elaborat decizia de numire a colonelului Ion Lissievici la conducerea Serviciului de Informaţii (noua denumire a S.S.I.) trecut în subordiea Armatei, începând cu data de 20 septembrie 1944. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie[6]. Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a României de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu U.R.S.S. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia „funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului

În perioada cuprinsă între 23 august 1944 şi 9 mai 1945, S.S.I. s-a confruntat cu o situaţie operativă de neinvidiat pentru orice instituţie cu responsabilităţi în domeniul apărării şi promovării interesului naţional: legături externe rupte şi interzise; timorarea cadrelor şi agenţilor de informaţii prin ameninţări – din partea autorităţilor – cu epurarea şi/sau judecarea pentru imaginare crime de război la care ar fi participat în timpul campaniei pe Frontul de Est; obligativitatea de a coopera cu structurile similare ale Aliaţilor, care în realitate se spionau reciproc, conturând deja primele simptome ale războiului rece; viaţa economică şi social-politică ajunsă în pragul anarhiei datorită eforturilor de război, dar şi a luptei pentru putere între partidele Blocului Naţional Democratic, care constituise suportul politic al actului de la 23 august 1944; abuzuri şi crime făcute de militarii sovietici atât asupra locuitorilor români, cât şi a etnicilor germani deportaţi la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.; ingerinţe tot mai pregnante ale autorităţilor sovietice de ocupaţie în treburile publice ale statului român. În ciuda acestor condiţii vitrege, SSI a demonstrat, şi de data aceasta, un profesionalism incontestabil, reflectat în docu¬mente de informare operativă curentă. După instaurarea guvernului prezidat de dr. Petru Groza, în care comuniştii au avut preponderenţă, au reînceput epurările în cadrul Serviciului de Informaţii şi înlocuirea vechilor funcţionari şi ofiţeri cu oameni selecţionaţi pe criterii politice, care în termen de specialitate înseamnă preluarea controlului asupra instituţiei şi nicidecum penetrare. Din această perspectivă procesul de sovietizare a României nu poate fi receptat ca produs al oportunismului sau conservatorismului manifestat de cadre de conducere ale Serviciului de Informaţii ori ca impact al actului de la 23 august 1944. Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii U.R.S.S. ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă sau în consecinţă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor ce decurgeau de aici: zone de influenţă, impunerea regimului comunist în aceste zone. Documentele de arhivă dovedesc că atunci când s-a produs actul de la 23 au¬gust 1944, în limbajul diplomatic al Marilor Puteri intrase deja sintagma „zone de influenţă”, România fiind atribuită celei sovietice[7]. Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a continua activitatea şi a-şi face datoria, S.S.I.-ul a fost practice desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea şi cel mai important serviciu de informaţii al României.

Anexa

Directorii S.S.I. în anul 1944
– Eugen Cristescu 12 noiembrie 1940-23 august 1944 Director al Serviciului Secret de Informaţii
– Traian Borcescu (23-26 august 1944) Director General interimar
– Victor Siminel (25 august 1944 – 20 septembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Ioan Lissievici 25 septembrie (1944-25 decembrie 1944) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)
– Gheorghe Săvoiu (25 decembrie 1944 – 6 martie 1945) Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)

Bibliografie:

– Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916¬1944), mărturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223;
– Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005.
– Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.
Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003.
– Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Bucureşti, Editura Elion 2007.
– Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26-33.
– Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de război, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.
– Tănase Tiberiu , Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie-mai 2011.
– Tiberiu Tănase, Ioan Codruţ Lucinescu – Academia Nţională de Informaţii Mihai Viteazul , Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 – martie 2015, pp. 56-62. 

–––––––––––––––––––
[1] Operatiunea „Autonomus” plănuita de britanici a făcut parte din acest plan. Acesta a avut loc între 23 decembrie 1943 si 23 august 1944 şi s-a dovedit o operatiune de success. Serviciul Special de Informaţii a aflat imediat de prezenţa a trei ofiţeri britanici pe teritoriul României, care faceau parte din acest plan. Directorul S.S.I., Eugen Cristescu a avut acordul mareşalului Ion Antonescu pentru a asigura ofiţerilor britanici condiţii speciale de detenţie. Eugen Cristescu i-a lăsat să stăbileasca legătura radio cu Comandamentul Militar de la Cairo. De asemenea Cristescu i-a protejat pe ofiţerii britanici de Servicile Secrete Germane care doreau capturarea lor. Vezi pe larg, Ivor Porter, Operaţiunea „Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
[2] Vezi Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (SSI ) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), autori dr. Tiberiu Tănase, cercetator dr Ioan Codruţ Lucinescu, Academia Nţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Mărturii importante despre momentul 23 august 1944 din Memoriul de activitate al lt.col. Traian Borcescu, şeful Secţiei a II Contrainformaţii din cadrul Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), Revista Intelligence nr 28,dec 2014 -martie 2015,pp. 56-62 .
[3] Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control, iar din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).
[4] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p.269.
[5] Lissievici, Ion, Amintirile unui fost lucrător în serviciul de Informaţii al statului, în Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003;
[6] Ioan Lissievici – Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii) 25 septembrie 1944 – 25 decembrie 1944 vezi, Tănase Tiberiu, Personalităţi ale frontului secret în istoria serviciilor de informaţii româneşti în Ion Lissievici – Intelligence nr 19 martie- mai 2011.
[7] Cristian Troncotă, România şi frontal secret 1859-1945, Editura Elion 2007,p. 274 .
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII: FRANCMASONIERA (2)

masoneria_roÎn iulie 1984 s-a hotărât deschiderea dosarului la toate inspectoratele judeţene ale Securităţii din ţară. Coordonarea activităţii pe ţară era asigurată de Serviciul 7 din cadrul Direcţiei a III-a, laolaltă cu celelalte probleme date în sarcina serviciului respectiv – radioamatori, filatelişti etc. Dosarul de problemă avea numărul 1780 – (denumit „Prevenirea acţiunilor organizaţiei francmasonice”) – cu numele de cod „Oculta”, iar de coordonarea acţiunilor din cadrul acestuia răspundeau nemijlocit căpitanul Odroiu Dumitru şi colonelul Ştefănescu Gh. Iată în exclusivitate la acestă selectă sesiune ştiinţifică ordinul semnat de Şeful Securităţii general – colonelul Iulian Vlad înaintat spre aprobarea Departamentul Securităţii Statului, cu menţiunea Strict Secret în data de 06.11.1984 şi Nr. 0044915 de către general-locotenent Aristotel Stamatoiu.

MINISTERUL DE INTERNE
STRICT SECRET
DEPARTAMENTUL SECURITĂŢII STATULUI
Exemplar nr. 1
Direcţia I, Direcţia a III-a
Nr. 00150.466 din 03.VII.1984
APROB
MINISTRU-SECRECAT DE STAT, Tudor Postelnicu
DE ACORD
ADJUNCT AL MINISTRULUI, General-locotenent Iulian Vlad

RAPORT cu propunerea de a se organiza activitatea informativ-operativă de securitate în problema francmasoneriei

Informaţii şi evenimente din ultima perioadă atestă intensificarea şi extinderea activităţii francmasonice pe plan internaţional. Edificator în acest sens este cazul organizaţiei francmasonice „Propaganda due” din Italia. În acelaşi timp, se deţin date şi informaţii ce evidenţiază faptul că unele organizaţii francmasonice din Franţa, Italia, Anglia, S.U.A. şi din alte ţări acţionează pentru reorganizarea şi extinderea activităţii francmasonice şi în R.S. România. Astfel, elemente reacţionare din emigraţia românilor din Franţa, constituite în trei loji francmasonice reunite în aşa-numitul „Supremul Consiliu pentru România”, acţionează în mod sistematic în vederea stabilirii de legături cu persoane din ţară, unele cunoscute cu activitate francmasonică trecută ori suspecte de apartenenţă la această organizaţie clandestină, cu scopul de a obţine date despre situaţia actuală a foştilor francmasoni, de a recupera şi scoate din ţară arhiva fostelor loji, precum şi pentru contactarea şi reactivizarea vârfurilor masonice din ţară. În contextul escaladării din exterior a acţiunilor potrivnice ţării noastre, „Supremul Consiliu pentru România”, în proclamaţiile sale, s-a dedat la aprecieri duşmănoase şi denigratoare la adresa regimului politic din R.S. România şi a lansat apeluri în vederea „redeşteptării lojilor francmasonice româneşti”.

În ultima perioadă, au fost identificaţi mai mulţi francmasoni străini care, vizitându-ne ţara, au contactat persoane cunoscute că au făcut parte din francmasonerie. Aşa, spre exemplu, comerciantul Foresto Lavati, cu prilejul vizitelor în R.S. România a fost preocupat să culeagă informaţii despre foştii francmasoni din ţara noastră şi să racoleze cetăţeni români la francmasonerie. Un alt comerciant, vest-germanul Schmidt Zorner Eduard a fost depistat cu preocupări de a lua legătura cu foştii francmasoni din R.S. România. El avea asupra sa adresele unor foste sedii francmasonice şi a urmărit să obţină date despre modul în care este apreciată această organizaţie în ţara noastră. De asemenea, a fost semnalat un secretar al institutului belgian de ştiinţe politice care a afirmat că este în cunoştinţă de existenţa în România a unor membrii şi simpatizanţi francmasoni. Preocuparea de penetrare francmasonică este evidenţiată şi de afirmaţiile făcute de parlamentarul liberal italian Aaldo Bozi, fost membru al Comisiei de anchetă a Parlamentului italian în cazul Lojei masonice „Propaganda due”, care a susţinut că în R.S. România există membrii ai loji menţionate. S-a mai stabilit, de asemenea, că Miron Grindea, scriitor englez de origine român, agent al „Secret Intelligence Service”, care face parte din Marea lojă francmasonică unită a Angliei, întreţine legături cu unii oameni de cultură şi artă din R.S. România care au făcut parte din francmasonerie ori în ale căror lucrări se regăsesc expresii, simboluri şi semne suspecte a fi de nuanţă francmasonică. Lojile francmasonice din Occident care acţionează împotriva ţării noastre dispun de o reţea diversificată de instituţii de acoperire: „Pen-Club” în mai multe ţări, „Rotary-Club” în Franţa, „Opera-Club” în Belgia, „Roma-Club” în Italia şi altele – încadrate cu elemente ce deţin influenţă şi poziţii pe care le folosesc pentru a contacta şi atrage la francmasonerie cetăţeni români care călătoresc în exterior, adesea la invitaţia acestor organizaţii ori pentru a participa la activităţi organizate de ele.

Până în prezent, în ţară au fost identificaţi 22 masoni în viaţă (14 la Bucureşti, 4 în judeţul Cluj şi câte 2 în Timiş şi Constanţa), precum şi 50 de persoane suspecte că au fost racolate la francmasonerie în ultimii ani, în exterior, marea majoritate nefiind din municipiul Bucureşti. De asemenea, prin măsuri specifice Unităţii speciale „S” au fost depistate peste 100 de legături externe cu caracter francmasonic. Informaţii obţinute recent atestă că unii străini aflaţi temporar la studii în ţara noastră în centrele universitare Bucureşti şi Craiova sunt preocupaţi să intre în legătură cu centre din exterior pentru a fi iniţiaţi şi afiliaţi la organizaţia mondială masonică „Ordinul Trandafirului şi Crucii” (A.M.O.R.C.) ori pentru a obţine materiale doctrinare. De menţionat şi faptul că în ţara noastră există unele persoane preocupate de studierea teozofiei, ezoterismului, astrologiei şi a altor tendinţe filozofice oculte aflate, ca dogmă, în vecinătatea francmasoneriei ori folosite de aceasta drept acoperire. Încercările de penetrare francmasonică preconizează, printre altele, folosirea eventualelor condiţii favorabile care ar mai putea exista ca urmare a faptului că, în decursul timpului, francmasoneria a avut în România o puternică bază care a constituit centrul acestei activităţi oculte din sud-estul Europei. Imediat după 23 August 1944, francmasoneria a constituit un important mijloc de acţiune al serviciilor de spionaj şi cercurilor reacţionare din străinătate împotriva R.S. România şi de sprijinire a burgheziei autohtone. Scoaterea francmasoneriei în afara legii în anul 1948, măsurile luate împotriva conducătorilor ei şi plecarea din ţară a unor francmasoni influenţi au determinat încetarea temporară a activităţii francmasonice, fapt ce a condus, treptat, la diminuarea măsurilor de securitate pe această linie. Ulterior, pe măsura ieşirii din detenţie şi a re-activizării unor elemente ostile din rândul francmasonilor, s-a reluat şi activitatea de securitate pe această linie în cadrul dosarului de problemă deschis de Direcţia de Informaţii Interne. Ca urmare, în perioada 1960-1975 au fost identificaţi şi verificaţi peste 500 francmasoni, obţinându-se informaţii privind unele încercări din exterior de reluare a activităţii francmasonice în R.S. România, existenţa unor grupări restrânse de asemenea elemente şi preocupări izolate de a stabili legături cu organizaţii francmasonice din Occident şi de a organiza ajutorul masonic în ţara noastră.

În anul 1975, apreciind în mod nejustificat că „majoritatea elementelor din baza de lucru în problema francmasonică au decedat iar cele rămase în viaţă datorită vârstei înaintate nu mai prezintă pericol social”. Securitatea municipiului Bucureşti, unde fusese transferat dosarul de problemă, a dispus încetarea activităţii de securitate în această problemă şi a clasat materialul la C.I.D. În ultimii ani, măsurile informativ-operative întreprinse de Direcţia I, Direcţia a III-a şi Unitatea militară 0544/225, potrivit competenţei lor, au evidenţiat preocupări de penetrare ori de activitate francmasonică în R.S. România, ceea ce a impus includerea în baza de lucru a unor suspecţi de profilul acestor unităţi care prezintă, totodată, suspiciuni de apartenenţă la francmasonerie. Măsurile întreprinse până în prezent nu pot însă constitui un dispozitiv de securitate corespunzător, capabil să rezolve sarcinile ce decurg din noua situaţie operativă pe această linie. În concluzie din analiza informaţiilor existente cu privire la acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre prin intermediul francmasoneriei internaţionale, rezultă că, datorită desfiinţării acestei probleme de muncă, în acest domeniu nu s-au mai întreprins măsuri organizate de cunoaştere şi prevenire, drept consecinţă, nu se cunoaşte situaţia prezentă a foştilor francmasoni din ţară şi străinătate, în special a celor care au fost condamnaţi pentru activitate ostilă, precum şi a descendenţilor acestora, cu precădere a celor care au rude şi legături în exterior, călătoresc în străinătate ori se află în relaţii cu străini şi nu a existat o preocupare temeinică pentru depistarea emisarilor francmasoneriei şi a canalelor de legătură. Datele obţinute până în prezent, în contextul activităţii generale de culegere a informaţiilor, nu permit o evaluare corectă a dimensiunilor şi naturii activităţii ostile pre-organizate sub această formă. Ca urmare, aparatul de securitate, nefiind instruit şi orientat cu privire la această problemă, nu cunoaşte formele şi metodele specifice ale acţiunilor ostile desfăşurate de francmasonerie şi, în consecinţă, nu este în măsură să sesizeze particularităţile activităţii de nuanţă masonică a elementelor din baza de lucru suspecte sau să identifice persoanele racolate de organizaţie.
Având în vedere datele şi informaţiile ce atestă preocupările unor organizaţii francmasonice occidentale de a reorganiza şi extinde activitatea francmasoneriei în R.S. România, existenţa unor elemente ostile care acţionează împotriva ţării noastre cu mijloace şi metode proprii francmasoneriei, precum şi faptul că în prezent nu există un dispozitiv informativ-operativ permanent care să acţioneze riguros şi specializat pentru a preveni şi contracara acest gen de activitate ostilă,

Propunem să fie luate următoarele măsuri:
– să fie deschis dosarul problemei francmasonice, cu sediul la Direcţia a III-a;
– activitatea informativ-operativă în această problemă să fie desfăşurată de toate unităţile de securitate, pe principiul muncii în obiectiv-problemă, în temeiul programului de măsuri anexat.
ŞEFUL DIRECŢIEI I,
General-maior – LS – Bordea Aron
ŞEFUL DIRECŢIEI A III-a,
General-maior – LS Alexie Ştefan

La deschiderea dosarului de problemă, în iulie 1984, erau identificaţi, în România, 22 de francmasoni în viaţă – 14 în Bucureşti, 4 în judeţul Cluj şi câte 2 în judeţele Timiş şi Constanţa – cărora li se adăugau 50 de persoane suspectate de a fi fost racolate de francmasonerie în anii din urmă, majoritatea acestora fiind din Bucureşti [17]. Apoi, în decembrie 1984, în urma studierii materialului de arhivă deţinut, sunt identificate 320 de persoane (români şi străini) „care au făcut sau fac parte din francmasonerie, sunt descendenţi de francmasoni, întreţin relaţii cu persoane din străinătate ce fac parte din francmasonerie, au preocupări pe linia teozofiei, ezoterismului ori altor practici oculte”. Dintre aceste persoane, 70 au fost incluse în baza de lucru, fiind subiectul propriu-zis al, 22 cu dosar de urmărire informativă, iar 48 au fost puse sub supraveghere informativă[18]. În iulie 1987, numărul persoanelor care intraseră sub urmărirea informativă a Securităţii ajunsese la 92 (77 români şi 15 străini), dintre aceştia 62 aflându-se sub supraveghere informativă, iar 30 având dosare de urmărire informativă, din punctul de vedere al profilurilor situaţia prezentându-se astfel: 80 de persoane intraseră în atenţia contraspionajului (Direcţia a III-a), 5 în cea a informaţiilor interne (Direcţia I), 5 în cea a contrainformaţiilor economice (Direcţia a II-a), iar 2 făceau obiectul atenţiei contrainformaţiilor militare (Direcţia a IV-a)[19]. Numărul celor urmăriţi creşte, în 1988, până la 103 persoane( 92 români şi 11 străini – dintre care 34 aveau dosar de urmărire informativă, 2 aveau mape de verificare, iar 67 se aflau sub supraveghere informativă)[20]. Dintre compartimentele implicate în urmărirea informativă a persoanelor bănuite de legături cu francmasoneria, se distinge Direcţia I a Securităţii, ale cărei structuri teritoriale identificaseră, în 1987, un număr de 166 de elemente, cetăţeni români şi străini, care se încadrau în caracteristicile enunţate de Programul de măsuri întocmit la deschiderea dosarului de problemă „Oculta”, dar dintre aceştia doar 30 erau incluşi efectiv în baza de lucru (20 în urmărire informativă, 7 în supraveghere informativă şi 3 cazuri în atenţie)[21]. Se poate remarca atenţia pe care o acordă Direcţia I, legat de problema francmasoneriei, persoanelor din mediul cultural – artistic, în 1988 existând 7 dosare de urmărire informativă deschise unor persoane din acest mediu, bănuite de apartenenţă la diverse loji masonice, existând totodată intenţia de a se extinde urmărirea asupra a încă 18 persoane – scriitori, oameni de teatru, artişti plastici – pentru aceleaşi motive[22]. Începea o nouă etapă a relaţiilor dintre Securitate şi Masonerie care va lua sfârşit abia în sângerosul decembrei 1989.

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. – Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni, 12-14 iunie 2015.
–––––––––––––––-
[17] Ibidem, f. 2, Raport cu propunerea de a se organiza activitatea informativ – operativă de securitate în problema francmasoneriei, semnat de şeful Direcţiei I, general maior Aron Bordea şi şeful Direcţiei a III-a, general maior Alexie Ştefan, din 03 iulie1984.
[18] Ibidem, f. 31, Notă – raport privind stadiul măsurilor întreprinse în problema „Prevenirea acţiunilor organizaţiei francmasonice”, redactată de Direcţia a III-a, din 3 decembrie 1984. Se poate observa, deja, o lărgire a sferei persoanelor care puteau fi urmărite în această problemă, în plus faţă de ceea ce se stabilise prin programul de măsuri amintit mai sus.
[19] Ibidem, f. 111, Raport privind Stadiul îndeplinirii prevederilor Programului de măsuri în problema „Oculta”, din iulie 1987, semnat de şeful Direcţiei a III-a, general maior Aurelian Mortoiu.
[20] Ibidem, f. 136, Informare privind stadiul îndeplinirii prevederilor Programului de măsuri în problema „Oculta”, raport din 1988, semnat de şeful Direcţiei I, colonel Raţiu Gheorghe şi şeful Direcţiei a III-a, general maior Mortoiu Aurelian.
[21] Ibidem, vol. 5, f. 81, Raport privind stadiul executării prevederilor Programului de măsuri pentru cunoaşterea şi contracararea acţiunilor ostile ţării noastre preconizate de francmasonerie privind elemente din sfera de competenţă a informaţiilor interne, din 24 iunie1987, redactat de maior Mălureanu Vasile din cadrul Direcţiei I.
[22] Ibidem, f. 4, Notă privind activitatea desfăşurată de Direcţia I pe linia problemei „Oculta” în perioada 15 aug. 1987 – 15 aug. 1988.

Lector univ. dr. Florian Bichir

SURSA: http://www.art-emis.ro

ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII: FRANCMASONIERA (1)

masoneria_roA discuta, dar mai ales de a scrie despre relaţia dintre Masonerie şi Securitate este extrem de dificil. În mod absolut firesc cele doua organizaţii – dacă le putem numi aşa – au intrat în conflict încă de la primele tatonări. Caracterul ocult sau discret, după cum se spune astăzi, al francmasonerie a făcut ca toate, dar absolut toate serviciile de informaţii din lume, indiferent de perioadă să se arate interesate de activitatea celor reuniţi în temple în numele Marelui Arhitect al Universului. Istoria demonstrează fără conjur că lojile masonice au avut de-a lungul timpului o influenţă socială, dar mai ales politică, ceea ce a generat în mod firesc să trezească interesul luptătorilor pe frontul invizibil. Că de cele mai multe ori membrii ai frăţiei au făcut parte din serviciile de informaţii sau viceversa este deja o altă temă care va fi probabil dezbătută în viitorul apropriat. În 1944, la mai puţin de şapte ani de la intrarea „în adormire” a lojilor masonice şi a Marii Loji Naţionale din România (M.L.N.R.) s-a hotărât „redeşteptarea” M.L.N.R. şi a lojilor din componenţa acesteia. Ca o paranteză istorică trebuie spus că în 1937 Jean Pangal a citit decretul de încetare a oricărei activităţi masonice pe teritoriul României în faţa primului Patriarh al României, Miron Cristea. Masonii s-au zgâlţâit de atâta râs. Faţă în faţă stăteau doi fraţi. Unul jura întoarcerea la Biserică, celălalt îl binecuvânta. De altfel relaţia dintre Biserica ortodoxă şi Masonerie este una aproape hilară, dacă în Biserica Catolică există bule papale care interzic apartenenţa credincioşilor la francmasonerie în ortodoxie lucrurile stau mai delicat. Astfel există doar o singură decizie a Sfântului Sinod al B.O.R. – Temei numărul 785/1937 – care interzice apartenenţa credincioşilor la masonerie. Culpabilii erau ameninţaţi că vor fi îngropaţi fără preot, ori acest lucru nu s-a petrecut niciodată, putând spune că decizia a fost şi este caducă.
Iată decizia sau mai exact măsurile luate:
1. O acţiune persistenta publicistica si orala de demascare a scopurilor si a activităţii nefaste a acestei organizaţii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, sa le părăsească. În caz contrar, „Frăţia Ortodoxa Româna” extinsa pe toata tara va fi îndemnata sa izoleze pe cei ce prefera sa rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz ca până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sfântul Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti si asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul si Corpurile legiuitoare sa aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz ca Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji sa fie adusa o astfel de lege din iniţiativă parlamentară”[1].

Ei bine, în 1944 aprobarea de funcţionare a Marii Loji a fost obţinută, în cele din urmă, în data de 2 septembrie 1944, ea venind din partea Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române. Totodată, la intervenţia unuia din membrii de seamă ai francmasoneriei române, Mircea Ciupercescu, Ministerul Afacerilor Interne restituie arhiva ridicată de Poliţie şi Siguranţă în anii 1940-1944[2]. Vremurile bune păreau că s-au reîntors. Dezgheţul a fost însă de scurtă durată pentru că pe scenă apare noul partid dominant – impus de tancurile Armatei Roşii – Partidul Comunist Român (P.C.R.). Dacă raporturile au fost bune la început acestea s-au deteriorat treptat. Marea Lojă a fost inundată de oameni fideli P.C.R., al căror scop părea a fi, în principal, acela de a comunica liderilor Partidului liste nominale cuprinzând membrii diferitelor loji existente în ţară. Conducerea Marii Loji a acceptat acest compromis, cu speranţa că membrii P.C.R., o dată deveniţi masoni, ar fi putut constata că în cadrul lojilor „nu se petrecea nimic subversiv […] se dorea doar perfecţionarea omului şi a societăţii”[3]. Urmarea acestui fapt a fost crearea a doi poli de influenţă în masoneria română: unul al vechilor loji şi altul al celor nou create, mult mai numeroase şi cu mai mulţi membri[4] şi alegerea unei conduceri a Marii Loji Naţionale pe placul regimului comunist.

Ana Pauker, o dată ajunsă în fruntea Ministerului de Externe, a căutat să folosească „tovarăşi de drum” din rândul francmasonilor, numindu-i în diverse posturi diplomatice, pentru a obţine, din partea Occidentului, recunoaşterea legitimităţii noului regim de la Bucureşti. Un exemplu, în acest sens, îl constituie numirea lui Mihail Ralea în postul de ministru plenipotenţiar al României în S.U.A. Misiunea diplomatică a lui Ralea s-a bucurat de un real succes, atribuit de mulţi calităţii sale de mason[5]. O circulară a Ministerului de Interne, din 18 iunie 1948, cere conducerii Marii Loji „închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc”[6]. Lanţul prieteniei se rupsese. Urmează o perioadă neagră. A urmat arestarea mai multor membri de seamă ai Marii Loji Naţionale, în perioada 1949-1953, sub acuzaţia de „înaltă trădare” sau „spionaj” în favoarea unor state „imperialiste”[7], după cum notează şi istoricul Nicolae Ioniţă, autorul unui studii extrem de interesant. La toate acestea s-au adăugat supravegherea permanentă a foştilor francmasoni, care au fost mereu priviţi de organele Securităţii drept spioni în slujba statelor capitaliste, dar şi folosirea marilor personalităţi, care aderaseră anterior la francmasonerie, ocupând chiar funcţii importante în cadrul acesteia – este cazul, de exemplu, lui Mihail Sadoveanu – în vederea îndeplinirii scopurilor propagandistice ale regimului comunist. În mod oarecum paradoxal, în România, francmasoneria a avut mai mult de suferit de pe urma regimului comunist decât din partea celui legionar – care era un adversar declarat al masoneriei – iar situaţia din ţara noastră pare să fi fost singulară chiar şi în rândul celorlalte state socialiste din Europa de Est: „România a fost prima ţară intrată în sfera de influenţă sovietică [sic!] care, sub formă deghizată, a desfiinţat Ordinul francmason, deşi, înainte, ca şi după desfiinţare, [regimul comunist] s-a folosit de cei care au acceptat să-i fie colaboratori, atât peste hotare, cât şi în ţară. Printre ei figurau Sadoveanu, Ralea, Hulubei, Victor Eftimiu, profitori ai regimului, uitând că majoritatea fraţilor lor erau victimele unor procese absurde, mulţi decedând în închisorile staliniste”[8].

După 1948, Masoneria intră din nou în „adormire”, fiind considerată o organizaţie cu caracter „antinaţional, anticreştin şi contra intereselor statului”, care „a desfăşurat şi desfăşoară ilegal o activitate de subminare a regimului din ţările cu democraţie populară”[9], motive suficiente pentru ca Masoneria să devină obiectiv/problemă „de interes” pentru organele de securitate. În cadrul acesteia s-au luat măsuri de urmărire informativ-operativă a membrilor ei şi crearea unei evidenţe specifice. Aceste măsuri au fost concretizate într-un dosar problemă şi într-o serie de dosare individuale[10]. Dar nu suferinţa masonilor face obiectul nostru de interes în acest demers ştiinţific. Inedit în raporturile dintre Masonerie şi Securitate este că problema francmasonică reapare pe agenda Securităţii în anii 1980. Foştii masoni, rămaşi în libertate, vor fi menţinuţi sub continuă supraveghere, cel puţin până în 1975, iar cei care au mai apucat eliberarea din 1964 nu reiau nici ei vechile ritualuri, conştienţi fiind de faptul că amnistia putea fi doar o măsură temporară[11]. Interesul Securităţii pentru această problema masonică continuă să se menţină scăzut, motiv pentru care, în 1975, căpitanul Petre Ionescu, din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti, propune – şi i se aprobă – închiderea dosarului de problemă privind elementele duşmănoase din rândul fostei francmasonerii române, aducând următoarele argumente: „Analizând situaţia operativă din problemă, se constată că majoritatea elementelor au decedat, iar cele rămase în viaţă, datorită vârstei înaintate, nu mai prezintă pericol potenţial. În prezent, în evidenţele noastre, se află un număr de 3 elemente din această categorie, fiind şi fost condamnate pentru infracţiuni contra securităţii statului, urmărirea lor continuându-se în cadrul problemei 891 – foşti condamnaţi fără nuanţă politică. Menţionăm, de asemenea, că nici în cadrul Direcţiei I nu există un asemenea dosar de problemă”[12].

În momentul închiderii dosarului de problemă, în evidenţele Securităţii figurau 738 francmasoni, dintre care 453 erau „foşti exploatatori”, liber profesionişti şi negustori, 163 ingineri şi tehnicieni, 30 cadre de conducere din aparatul de stat, 37 ofiţeri activi, 15 magistraţi, 5 înalţi demnitari şi 35 membri ai P.C.R.[13]. După cum notează istoricul Nicolae Ioniţă [14] începând cu anul 1981, francmasoneria redevine brusc o problemă de mare importanţă pe agenda Securităţii. Motivaţiile acestei bruşte schimbări de atitudine se refereau mai ales la activitatea francmasoneriei din exterior. Se citează, în acest sens, acţiunile Supremului Consiliu pentru România, care denigra regimul politic din România şi făcea apel la „redeşteptarea lojilor francmasonice româneşti”, vizitele în România ale unor masoni din străinătate, suspectaţi a fi în slujba unor servicii de spionaj occidentale, dintre care unii ar fi proferat diferite ameninţări la adresa autorităţilor române – precum cea de a se folosi de relaţiile lor masonice pentru a distruge turismul românesc – menţinerea legăturilor unor vechi membri ai lojilor din ţară – de exemplu: Panait Stănescu – Bellu, Vasile Florescu, Alexandru Bilciurescu – cu Marcel Schapira, aflat la Paris, intrarea în contact a unor intelectuali români cu francmasoni din străinătate cu ocazia călătoriilor efectuate de aceştia în Occident etc.[15]. Toate acestea nu par, însă, justificări suficient de credibile ale interesului acordat francmasoneriei din anul 1981. Supremul Consiliu pentru România se înfiinţase încă din 1969, legături ale intelectualilor români cu persoane bănuite de apartenenţă la francmasonerie din Occident erau semnalate de multă vreme, după cum vizitele unor masoni străini în România se produseseră şi anterior. Cel mai probabil, toate acestea nu reprezintă decât justificări ulterioare ale unei hotărâri luate din cu totul alte motive. În ceea ce priveşte adevăratul motiv al reconsiderării problemei francmasoneriei, documentele nu oferă date suplimentare, dar este de remarcat coincidenţa acestei schimbări de atitudine a conducerii Securităţii cu scandalul lojii masonice italiene „Propaganda Due”, care a izbucnit în 1981, afectând întreaga clasă politică din Italia şi care a beneficiat de atenţia mass-media din întreaga lume. În rapoartele Securităţii apar referiri la acest scandal, extrase din presa italiană, reproduceri ale declaraţiilor unor oficiali italieni – precum cele ale lui Aldo Bozi, preşedintele Partidului Liberal Italian, membru al Comisiei de anchetă a Parlamentului italian în cazul lojii „P2″, care afirma că, în România, s-ar găsi membri ai lojii amintite[16]. Este de remarcat, de asemenea, faptul că prima unitate care arată un interes deosebit francmasoneriei după închiderea dosarului de problemă în 1975 este Centrul de Informaţii Externe (U.M. 0544), care preia multe din informaţiile presei occidentale referitoare la masonerie şi caută să prezinte practicile lojii „P2″ ca fiind generalizate în cadrul francmasoneriei. Toate acestea nu reprezintă, însă, decât o ipoteză, care nu este confirmată şi nici infirmată de documentele studiate. Oricum, pentru conducerea Securităţii, mai important decât să arate că îşi stabilea propria agendă în funcţie de speculaţiile presei occidentale, era faptul că astfel redescoperea un vechi „duşman”, în seama căruia putea pune unele acţiuni îndreptate împotriva regimului pe care îl apăra ba chiar, cu puţin efort, toate neajunsurile care apăreau în diverse sectoare de activitate din România.
– Va urma –

Lector univ. dr. Florian Bichir

SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––––––
[1] Cronica interna B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4, Martie-Aprilie.
[2] Horia Nestorescu – Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Bucureşti, Editura Phobos, 2005, p. 292.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[6] H. Nestorescu – Bălceşti, op. cit., p. 294.
[7] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[8] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[9] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar 1325, f. 26.
[10] Cristina Anisescu, Petre Liviu Niţu, Masoneria, în atenţia Securităţii în „Dosarele Istoriei”, mai, 2004
[11] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[12] Ibidem, vol. 2, f. 205, Hotărâre din 13 febr.1975.
[13] Ibidem, vol. 1, f. 176, Raport al Direcţiei I din 1981, semnat de şeful Direcţiei, general maior Aron Bordea.
[14] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[15] Ibidem, f. 31-33.
[16] Ibidem, vol. 5, f. 154, Măsuri privind reorganizarea muncii informativ – operative în rândul persoanelor suspecte de activitate francmasonică, din martie 1983.

UNIREA CU BASARABIA ÎN REGIM DE URGENŢĂ MAXIMĂ!

Unire cu Basarabia în regim de urgență maximă!

602062_509603252412074_1794251214_n (1)

Unire cu Basarabia în regim de urgență!
Pronia cerească ne oferă cel mai bun prilej pentru Unirea cu Basarabia!
Excelent textul prin care dl ALEX MACHEIN le oferă compatrioților săi basarabeni, din Republica Moldova, 13 argumente clare și convingătoare pentru a înțelege oricine cât de mari vor fi dincolo de Prut (și de Nistru!) binefacerile de pe urma a ceea ce oricum se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu: UNIREA CU ROMÂNIA! Dar, evident, cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru toată suflarea omenească din vremelnica republică Moldova!
Cel mai convingător mi s-a părut al 14-lea argument al clarvăzătorului român din Basarabia: Republica Moldova este o țară prea mică pentru hoții de la Chișinău… Nu le poate face față!
Citind textul dlui ALEX, mi-am pus întrebarea firească: dar care ar fi argumentele care să conteze pentru noi, cei de dincoace de Prut?! De ce am dori și noi această Unire?
Și am dat să găsesc și eu măcar tot 13-14 argumente pentru care Bucureștiul, chiar așa lipsit de primar cum e, ar trebui să-și dorescă Unirea Basarabiei la Țara Mamă!
Și chiar în clipa următoare mi-am dat seama, iluminat, că trăim un moment istoric despre care putem spune că este cel mai propice pentru a face cât mai repede Unirea, de azi pe mâine dacă se poate, la noapte chiar! Un moment de care trebuie să profităm cu graba cea mai mare!
Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n gură!
Pentru prima oară în ultimii ani, Bucureștiul are mare nevoie de această Unire, mai mult decât Chișinăul! Iar noi, românii din România, e cazul să ne dăm seama că avem mult mai mare nevoie de basarabeni decât am crezut vreodată!…
Așa le-a întors Dumnezeu, ca să ne mai mirăm odată cât sunt de nepătrunse căile Domnului!
Actuala situație demografică dramatică, și mai ales cea tragică spre care se îndreaptă Europa, atât de primejdioasă pentru toți europenii, în România, în mod miraculos, poate fi contracarată printr-un act politic a cărui înfăptuire se tot amână din motive neclare, neserioase, nedemne de a mai fi luate în seamă: eliminarea ultimelor consecințe nefaste ale tratatului criminal dintre Stalin și Hiter, din 1939!
Condamnat de toată lumea, de pe urma acestui act banditesc mai supraviețuiește, ca o sechelă nevindecată încă, ca un atavism, granița de pe Prut!
Din pricina cârdășiei bolșevico-naziste, cea mai bezmetică din toată istoria lumii, noi, românii, noi, România, avem câteva milioane de refugiați cărora e timpul să le deschidem poarta întoarcerii acasă!
Noi, domnilor de la Bruxelles, avem o cotă de refugiați de câteva milioane, care așteaptă de peste 75 de ani să revină în Patria lor, a străbunilor lor!
Nu poate fi moment mai potrivit pentru efectuarea acestui gest de justiție istorică decât zilele acestea, pe care le trăim cu atâta spaimă și îngrijorare! Dumnezeu ne oferă această neașteptată ocazie ca spaima să facă loc bucuriei nesfârșite a ReÎntregirii!
Dacă până acum au existat rețineri și argumente pentru tergiversarea Unirii, acestea cad toate în fața realității pe care o trăim de câteva zile: suntem amenințați cu o invazie! O invazie pe care liderii europeni o acceptă cu o ușurință suspectă, criminală propriu zis! Dinaintea acestei invazii programate de înșiși cei invadați, noi putem să ne dăm la o parte: doamnă Merkel, noi, românii, avem o solicitare mai veche, din partea a 4-5 milioane de refugiați, care de 75 de ani sunt obligați să trăiască rupți de Țara lor! Până acum ne-ați tot împiedicat să ne regăsim sub același acoperiș!… Înainte de a ni se fixa o cotă de refugiați de ultimă generație, îngăduiți-ne să respectăm ordinea așteptării și să-i primim mai întâi pe refugiații noștri!
Da, față de refugiați trebuie să avem toată înțelegerea!
Dar există o listă a refugiaților, o listă de așteptare, și situația refugiaților trebuie rezolvată în timp și într-o anumită ordine! Nu cumva trebuie să începem cu cei care așteaptă nu de câteva zile, ci de câteva generații ca Europa să le acorde atenția și înțelegerea cuvenite unor refugiați?!
Odată înfăptuită politic Unirea, vor urma costurile întregirii. Costuri imense, știm bine asta din experiența Germaniei, cât a costat unirea RFG cu RDG… Toată lumea va fi de acord că aceste costuri vor fi atât de mari încât nu ne vom permite luxul de a mai cheltui și pentru refugiații altora!…
…Iată, pe scurt, schița unui scenariu politic deloc fantezist sau utopic!
Nu e nevoie decât de voința politică a unei clase politice care are acum ocazia de a se spăla de toate păcatele  din ultimii ani! Nu e nevoie decât de analiza lucidă a pașilor care trebuie făcuți!
Iar dacă clasa politică nu poate imagina acei pași, să lase societatea civilă să-și ia răspunderea! Adică să ia cu asalt frontiera de pe Prut, așa cum au făcut ceilalți refugiați cu frontiera, mult mai simandicoasă, mai bine apărat, a spațiului interzis Schengen!…
Vom lua cu asalt frontiera de pe Prut din ambele direcții! O vom spulbera dintr-o sorbire, ca pe Milcovul de odinioară!
Doamne, ajută!
Ion Coja
Post scriptum: Mai corect este să spunem Mulțumescu-Ți, Doamne!, pentru cum ai întors lucrurile în așa fel ca să putem înfăptui dreptatea pe acest pământ românesc. Nu ne-ai uita, Doamne!…

SURSA: http://www.ioncoja.ro

Imagine din Internet

INCHIZIŢIA I.N.S.H.R.,”EXPLOZIA IMIGRANŢILOR, TRENUL FANTOMĂ…

Nicolski_Middleton_imigranti-tren_fantomaMongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti (şi I.N.S.H.R.-E.W. – n.n.) în două decenii”. (Acad. Florin Constantiniu).[1]

Dacă Mareşalul Antonescu, Mihai Antonescu, George Alexianu şi Generalul Constantin (Pichi) Vasiliu nu ar fi fost asasinaţi la Jilava, în 1946, mâine ar fi aruncaţi în celule. Fără judecată dreaptă! Dacă Nicolae Ceauşescu nu ar fi fost asasinat în ziua sfântă a Crăciunului din 1989, mâine ar fi încarcerat. Fără judecată dreaptă! Dacă Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Radu Gyr, Octavian Goga, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu…, Steinhard, Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran nu s-ar fi stins demult sau dacă alte embleme ale secolelor trecute, care au marcat existenţa Neamului Românesc, ar mai fi fost în viaţă, ar lua calea exilului. Torţionarul-şef de la Institutul Naţional (al cărei naţiuni? – n.n.) pentru Studierea Holocaustului din România – „Elie Wiesel”[2] (I.N.S.H.R.-E.W.) Alexandru Florian, – le-ar tatua pe frunte, pentru totdeauna, stigmatul „crimei” nedovedite, reciclându-i în închisorile „democraticei” colonii de la extremitatea estică a U.E. Ce practică şi ce urmăreşte şi cum funcţionează această coloană a cincea a „Sionismului acoperit”? Instalat confortabil sub acoperişul Guvernului României, prin sprijinul nemijlocit al „micului Titulescu”, „şeful de cuib” al Sionului a pornit un fel de perpetuum mobile antiromânesc. Torţionarul şef de la I.N.S.H.R. nu este decât o clonă alienată, căreia i-a fost inoculat, încă de la naştere, un pestriţ amalgam al nefastelor gene colectate prin anii ’40-’50 de la alogenii care mânuiau frâiele decizionale, imediat după invazia sovietică: Pantiuşa, Nicolski, Hannah Robinson, Burah Tescovici, Samuel Bruckner, Valter Neulander, Denis Patapievici, Leon Tismeniţki… şi a lor ceată de piţigoi. El şi stăpânii lui nu vor doar condamnarea unor cazuri izolate. Ei vor ştergerea memoriei, a Istoriei Românilor. Vor condamnarea întregii elite a culturii române. Profitând de toleranţa „imbecilă” – a poporului român faţă de minorităţi – cum a numit-o istoricul sârb din Voivodina, Miodrag Stanojevič, insidios şi I.N.S.H.R.-E.W. s-a auto-instituit într-un „Tribunal al Poporului”, mai abuziv şi antiromânesc chiar decât cel din 1946. Cu ce drept? Cu cel al dictaturii minorităţii, impusă de o democraţie caricaturală? Cine a acreditat acest institut torţionar ideologic cu prerogativele de a învinui, judeca şi condamna Românii în ţara Lor?

Poziţia „în genunchi” a Poporului Român!

Fiindcă nu se dezic de permanenta şi ipocrita zicală „să moară şi capra vecinului”, unii nedumeriţi, întreabă, nu de ce este condamnată o fantomă (fascismul), ci de ce nu este condamnată şi cealaltă extremă. De ce este înfierată „cu mânie proletară” numai Mişcarea Legionară – catalogată, nefondat, ca fascistă -, nu şi Comunismul. Purtătorii ilegali de capete patrate şi de creiere contaminate nu văd pădurea din cauza copacilor! Nu văd pericolul pe care-l reprezintă o instituţie anti-românească adăpostită, apărată şi plătită de la bugertul statului, pentru ca românii să poată fi înjuraţi, acuzaţi şi condamnaţi „legal”, pe banii lor. Ce demonstraţie poate fi mai eficace decât obstinaţia stigmatizării României ca Ţară, şi a românilor, ca oameni? Cui foloseşte, nu-i greu de ghicit. Răul cel mare nu este neapărat atacul, ci poziţia umilitoare, „în genunchi”, a Poporului Român!

Controlul în România postbelică a fost ţinut de alogeni

Pentru a nu răspunde acuzaţiilor I.N.S.H.R.-E.W. uită că: „torţionarii, ofiţerii Securităţii anilor de început ai regimului comunist, au fost străini de neam (Pantelei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie, agent sovietic N.K.V.D., ucrainean cu cetăţenie rusă, primul director al Securităţii; Grünberg Boris, alias Alexandr Sergheevici Nicolschi, agent sovietic, evreu basarabean, al doilea director al Securităţii; Vasile Vâlcu, bulgar, primul şef al Direcţiei de Informaţii Externe (D.I.E.); Mihai Gavriliuc, ucrainean; Wilhelm Einhorn, evreu maghiar, adjunct D.I.E.; Adalbert Iszaek, al doilea adjunct D.I.E.; Piotr Gonciaruk, alias Petre Petrescu, şef al Direcţiei de Contraspionaj a Securităţii; etc., n.n.) şi de tradiţii, paraşutaţi sau veniţi […] împreună cu cohortele roşii de ocupaţie; neşcoliţi şi tocmai de aceea invidioşi şi posedaţi de dorul răzbunării asupra unor imaginari «duşmani de clasă»; mulţi la număr, birocraţi în activitate, au fost mai degrabă dresaţi decât educaţi; uneltele oarbe ale unui regim despotic pentru care legea făcută tot de ei se aplica după toanele sau bunul lor plac; au atins contraperformanţe profesionale greu de egalat; au adoptat mecanic practicile malefice ale celor care i-au inventat şi transplantat pe meleagurile româneşti”[3]. Pacepa, care-l cunoscuse bine, îl caracteriza astfel: „îmbătrânit prematur din cauza combinaţiei dintre sticla de votcă din sertarul biroului – pe care o golea de câteva ori pe zi – şi ţigara ce-i atârna permanent în colţul gurii, precum şi a faptului că nu pleca niciodată de la birou mai devreme de două dimineaţa”, deoarece întocmea şi semna listele cu românii care trebuiau pedepsiţi ca duşmani ai poporului, „semnătura lui Pantiuşa era suficientă pentru a autoriza Securitatea să aresreze, să confişte proprietăţi, să deporteze, să condamne sau să execute pe orice «contrarevoluţionar» sau «bandit». Cei doi adjuncţi ai lui puteau trimite pe oricine în lagăre de concentrare”[4], „Adjunctul lui Bodnarenko, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) spunea: «eu sunt, din tată în fiu, ateu convins»; a supervizat reeducarea din mlaştina disperării, prin bătaie şi umilinţă, supranumită «Fenomenul Piteşti» […] Ioana Constantin Pintilie, fiica adoptivă a lui Pantelei (Timofei) Bodnarenko şi a Anei Toma Grossman (1912-1992) declara într-un interviu despre părinţii săi, agenţi sovietici, următoarele: „părinţii mei erau şi ei atei, dar bunicii din partea mamei erau foarte religioşi. Era o familie evreiască tradiţională care venea la noi acasă şi nu mânca din farfuriile noastre pentru că nu erau cuşer […]. Drept să vă spun, eram şi sunt ateistă. Mi-e greu să cred în Dumnezeu, mi-e greu să cred în ceva ce n-am văzut” [5]. Alogenii au deținut controlul în România postbelică.

Nedumerire? Nu! Discriminare!

Cum se împacă prevederile absurdei Legi 217/2015 cu faptul că în ultima parte a lunii august (la 30 august 1940 a fost semnat Diktatul de la Viena), la scurtă vreme după promulgarea noii legi, dictatorul pro-nazist maghiar Miklos Horthy este comemorat la Cluj-Napoca, în cadrul unui eveniment finanţat de municipalitatea localităţii? De unde au plecat trenurile cu evrei spre lagărele naziste, nu din nord-vestul Transilvaniei aflată sub ocupaţie horthystă? I.N.S.H.R.-E.W.? Mucles!

Dispute şi pretenţii asupra „trenului-fantomă” german

Pentru că, în mod sigur, voi fi acuzat de subiectivism sau că aş fi adept al „teoriei conspiraţiei”, în cele ce urmează mă voi folosi, la rândul meu, de arma inamicului. Voi apela la eroarea de argumentare: „argumentum ad ignorantiam” (o afirmaţie ar putea fi falsă doar pentru că nu exista probe concrete în susţinerea ei, viciu de logică (d)enunţat de sintagma anglo-saxona „the absence of evidence isn’t evidence of absence”[6]. Se pare că preţiosul „tren-fantomă” german, căruia i se pierduse urma în meandrele finalului celei de-a doua conflagraţii mondiale – ar fi fost „descoperit” recent într-un tunel de lângă localitatea poloneză, Walbrzych. Circulă ipoteza că trenul ar conţie – printre altele, şi „Camera de chihlimbar” (încăpere ornată cu piese din chihlimbar şi evaluată la suma de 250 de milioane de £), extrasă de trupele germane dintr-un palat din St. Petersburg, în anii războiului. Potrivit publicației britanice „The Independent”, Federaţia Rusă ar putea pretinde obiectele de valoare din trenul nazist drept compensație pentru pierderile țării în cel de-Al Doilea Război Mondial, iar asemenea altor „relicve” convenabile învingătorilor, sunt încă valabile înţelegerile enunţate la Conferința de Pace de la Potsdam din anul 1945, printre acestea, stabilindu-se că, oricare pradă de război recuperată de la germani trebuie să fie impărțită în mod egal între Statele Unite, Franța, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Peste toate, ca bomboana pe colivă, recenta reuniune a Congresului Mondial al evreilor a ridicat pretenţii cu referire la returnarea oricăror valori jefuite de Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de la evreii polonezi.

Nu suntem în stare să ne integrăm propriii cetățeni de etnie romă […], cum să fim capabili să integrăm oameni care au un stil de viață şi o religie total diferite?

Ca şi „naşterea” Statului Islamic, „explozia” imigranţilor nu s-a produs de la sine. Sunt operaţii controlate din culisele guvernării planetare. Multitudinea intoxicărilor nu s-a lăsat aşteptată: euro-atlanticii, îi arată cu degetul pe ruşi, ceilalţi, pe americani, scoţându-l în faţă pe Sörös, ca monstru de serviciu. Oricare ar fi autorii, afacerea a căpătat o amploare fără precedent. Traficul cu carne vie – la propriu şi la figurat, inclusiv cel de organe – a atins cote fabuloase, cu profituri pe măsură. Într-un discurs rostit la Banska Bystrica (centrul Slovaciei), în fața unui auditoriu de peste 2.500 de oameni, printre care şi diplomați străini, premierul slovac Fico a apreciat că „[…] politica europeană de imigrație a eșuat cu totul. […] Haideți să nu ne prefacem că nu vedem frica oamenilor – nu doar în Slovacia, ci și în întreaga Europă. Haideți să nu ne prefacem că nu vedem cauzele acestui fenomen și să nu ne mai prefacem că suntem capabili să rezolvăm problema primindu-i pe toți (imigranții – n.n.) cu brațele deschise – indiferent că e vorba de imigranți economici sau oameni care chiar sunt puși în situația de a-și salva viețile, sănătatea și familiile […] Haideți să fim sinceri, nici măcar nu suntem în stare să ne integrăm propriii cetățeni de etnie romă – și sunt sute de mii -, cum să fim capabili să integrăm oameni care au un stil de viață și o religie total diferite?”[7]. N-am auzit pe niciunul dintre „aleşii neamului” din România să se pronunţe „pe şleau”, precum premierul slovac, despre ţiganii noştri. Apropo, nu ştiu cât va mai dura naveta săptămânală Cotroceni-Sibiu a cuplului prezidenţial, dar prin târg se vorbeşte că la Sibiu se va deschide primul magazin cu produse tradiţionale ţigăneşti. Vor fi expuse spre vânzare produsele care au dispărut din magazinele cu produse tradiţionale româneşti din alte zone ale ţării.

Monarhie cu… dor de ducă

Şi dacă tot a venit vorba de „ţigănisme”, „gura presei” comentează că tradiţia Casei Regale a Perfidului Albion nu se desminte şi că într-un viitor apropiat, istoria ultimului deceniu al secolului trecut se va repeta în ediţie-versiune „modificată şi adăugită”: mariajul princiar Kate Middelton – William e pe ducă. De-aia nu-mi place guvernarea monarhică! Pentru că în Monarhie, cea mai înaltă poziţie din stat se transmite pe cale sexuală, nu pe cea intelectuală sau a calităţilor de conducător de stat. Că de minte… să nu vorbim de funie în casa spânzuratului!

ION MĂLDĂRESCU
Grafica – Ion Măldărescu
––––––––––
[1] Florin Constantiniu, interviu publicat în revista „Istorie şi Civilizaţie”, februarie 2012.
[2] vezi http://jurnalul.ro/stiri/observator/un-supravietuitor-al-holocaustului-elie-wiesel-nu-este-detinutul-a-7713-590048.html Elie Wiesel a fost acuzat de impostură şi substituire de persoană şi dat in judecata de un supravietuitor al Holocaustului, Grüner Miklos, pe motiv că purtătorul Premiului Nobel din 1986 şi-ar fi însuşit identitatea detinutului A-1773. Grüner Miklos, stabilit în localitatea suedeza Malmo, susţine că are dovezi certe că Elie Wiesel nu este persoana cu care a petrecut aproape un an la Auschwitz
[3] Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului comunist din România. Vol. I: 948-1964, Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003
[4] Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România 1948-1964, Ed. Elion, Bucureşti, 2006
[5] Ibidem
[6] https://en.wikipedia.org/wiki/Evidence_of_absence
[7]http://www.realitatea.net/lider-european-discurs-fara-precedent-despre-imigranti-sa-nu-ne-mai-prefacem-ca-nu-vedem-frica_1781590.html#ixzz3kUSRIUaX