MELODIA SERII…ANTONIO BANDERAS DANSEAZĂ!

Anunțuri

TERORIȘTII, ETERNA MINCIUNĂ!

                            TERORISTII – ÎNTRE ADEVAR SI MINCIUNA

De aproape 12 ani de zile, Parchetul tot maninca franzela din dosarele Revolutiei, dosare din care nu iese nimic. Asemanatoare pinzei Penelopei, aceste dosare tesute ziua, sint descusute noaptea. Cite un general sau ofiter superior este condamnat iar, dupa alti ani, instanta suprema constata probele insuficiente si trimite dosarul inapoi la parchet pentru completarea cercetarilor – dar nu se mai completeaza nimc. Alti generali, cind ajung sa fie condamnati definitiv, intervine procurorul general si le suspenda executarea pedepsei. In afara unor acari Paun de grad inferior, cei care au dat ordin de a se trage in popor, dorm linistiti si sint avansati la exceptional. Obsedantii teroristi aflam ca nici nu au existat. Victimele Revolutiei au murit ca prostii, din greseala, s-au impuscat intre ei. Misterele Revolutiei depasesc in amploare de sute de ori misterele asasinarii lui John F. Kennedy, la care facea des trimitere presedintele Iliescu pentru a motiva tergiversarea aflarii adevarului.

Lucruri traite de mine, am aflat de la Parchetul Militar ca nu s-au petrecut. Informatii obtinute de mine, am aflat ca nu sint cunoscute de cei platiti ca sa le afle. Dar nici nu ii intereseaza. Aspecte marunte, care nu elucideaza enigmele, puse cap la cap dovedesc indubitabil diversiunea singeroasa prin care incepind cu dupa amiaza de 22 dec. 1989 aproape 1.000 de patrioti romåni au murit crezind ca apara Revolutia, oferind esalonului 2 al PCR ragazul necesar pentru a se organiza si a acapara puterea.

In dupa amiaza zilei de 22, credeam ca totul se terminase. Oamenii isi manifestau bucuria, se imbratisau pe strada, rideau, cintau. Nimic nu prevestea ca in perioada urmatoare, numarul victimelor Revolutiei se va inzeci. M-am dus in vizita la un prieten, in apropiere de Piata Romana. In timp ce ma aflam aici, la radio s-a anuntat ca de la subsolul blocului din str. Boteanu nr. 3 teroristii au deschis focul asupra populatiei, cetatenii fiind chemati sa vina in apararea Revolutiei. Am plecat imediat si, ajungind in citeva minute in str. Boteanu, am gasit o strada complet pustie de-a lungul careia eram singurul trecator. La imobilul cu nr. 3, nici picior de terorist. Mesajul de la radio si-a facut insa efectul: odata ajuns acolo, la citeva zeci de metri de sediul CC, dupa doar doua minute, ma integram si eu masei din piata.

La un moment dat al serii, din cladirea Consiliului de Stat (de la parterul caruia se tragea spre Ateneu, restaurantul Cina si sediul CC) a fost scos un tinar inalt, solid, care se zbatea salbatic in miinile celor care il capturasera. A fost batut crunt de cei care il capturasera, aruncat intr-un camion al armatei si transportat spre undeva. Cu aceeasi ocazie, teroristul a fost si fotografiat, fotografie aparuta ulterior in albumul dedicat Revolutiei Romåne editat in Franta. Dupa scurt timp, am aflat ca personajul in cauza era capitan de securitate, se numea Ionescu (prenumele, din pacate, l-am uitat in decursul anilor) iar la sfirsitul lunii ianuarie 1990 a murit, injunghiat in apropiere de Gradina Icoanei. Desiguri, de autori ramasi neidentificati. Dupa 10 ani, m-am interesat la Sectia Parchetelor Militare de acest caz – am aflat ca autorii nu au fost prinsi niciodata, iar ca acel cpt. Ionescu facea parte din paza Muzeului National de Arta. Daca asa este sau altfel, nu stiu – ceea ce stiu, este ca teroristul nu a fost scos din Muzeul de Arta ci din Consiliul de Stat, pe poarta opusa Muzeului, cea dinspre Biserica Kretulescu. Iar daca tot nu se cunoaste motivul uciderii sale, nu imi pare hazardat sa cred ca o posibila explicatie o constituie faptul ca fiind fotografiat, putind deci sa fie identificat, s-a preferat eliminarea pentru a-l impiedica sa declare ce nu trebuie.

In aceeasi seara, dupa un timp, m-am deplasat din fata Ateneului la sediul CC. Intrucit se anuntase ca teroristii au otravit apa din Bucuresti,  armata a adus aici un camion cu navete de apa minerala Borsec. Ultima sticla din camion am oprit-o eu si, intr-un elan de naivitate, am plecat cu sticla sa  le duc si parintilor meu, sa guste din prima “apa a libertatii”. Exact in momentul in care dadeam coltul pe str. 13 Decembrie (fosta si actuala Cimpineanu), de la et. 2 sau 3 din blocul Romarta, s-a declansat o ploaie de gloante. Toti din zona s-au adapostit pe linga pereti, strigindu-mi si mie sa ma ascund. Totusi, netemator de moarte (asa imi parea atunci) eu inaintam printre rafale, cu sticla de apa minerala in mina. A doua zi, rememorind evenimentele, ma intrebam ce se intimplase cu mine de imi amortise instinctul de conservare. Mi-am dat seama ca de fapt, in acel moment, instinctul de conservare functionase perfect: “ploaia de gloante” din blocul Romarta nu exista – se auzeau rafalale, se vedea flacara la gura tevii, dar pe str 13 Decembrie nu se auzea suierat de gloante, nimeni nu era lovit de gloante,  nici un glont nu spargea vreun geam, nu se infigea in asfalt. S-a vorbit de simulatoare., iar un prieten al meu, implicat plenar in ancheta legata de Revolutie, imi cerea sa-i fac dovada existentei simulatoarelor. Nu stiu daca acestea au existat, dupa cum nici nu stiu daca exista, dar exista o explicatie pe care eu mi-o amintresc din scoala de ofiteri de rezeva: o arma cu intaritor de recul poate executa foc automat chiar si cu cartuse de manevra. “Focul nimicitor” executat din blocul Romarta nu era decit o diversiune pusa in practica de persoane care aveau mijloacele necesare si cu un singur scop: mentinerea psihozei printre cei care in fata cladirii CC creadeau ca apara Revolutia, in timp ce in interior fostii activisti si securisti se regrupau, punind mina pe putere.

Mi s-a adus la cunostiinta ca, tot in perioada psihozei teroristilor, la Craiova s-a anuntat prin statie ca se apropie de la Timisoara doua masini cu “turisti” dar, dintr-o eroare de interceptare a measajului, s-a inteles ca se apropie doua masini cu “teroristi”. In momentul in care acestea s-au apropiat de baraj, din ordinul gen. Cioflina asupra lor s-a deschis focul. Bine instruiti, pasagerii (informatia primita de mine spunea ca erau 8 ofiteri GRU, condusi de o femeie, cu gradul de maior), au oprit autoturismele si s-au dat jos cu miinile ridicate. Si in aceste conditii de predare, s-a ordonat continuarea focului. Toti cei 8 au fost ucisi, iar cadavrele lor au disparut. Am ridicat aceasta problema procurorilor militari, in nevoia de a afla un raspuns. Interlocutorii au zimbit cu subinteles, si mi-au raspuns sibilinic: “Nu a fost chiar asa, dar cam asa.”

Pe 25 dec. 1989 in urma unui proces de vodevil, sotii Ceausescu au fost judecati, condamnati la moarte si executati pe loc (prin totala incalcare a unui teanc de norme ale procedurii penale). Silviu Brucan a declarat ca acest asasinat a fost necesar pentru descurajarea teroristilor, care atacau cazarma din Tirgoviste pentru a-i elibera pe dictatori. Minciuna. Intr-un numar din prima saptamina a lunii ianuarie 1990 al noului ziar “Libertatea”, Nicolae Teodorescu (unul dintre “avocatii” cuplului Ceausescu) a declarat ca atita timp cit s-au aflat la Tirgoviste, nu s-a tras nici un foc de arma. Faptul ca nici un terorist nu a atacat unitatea militara, mi-a fost confirmata si de gen. Dan Voinea. Batrinul criminal moral Silviu Brucan, la jumatate de veac de cind incita la uciderea liberalilor si taranistilor, motiva uciderea fostilor sai tovarasi de drum pentru ca adevarul asupra “Revolutiei” sa ramina ascuns.

Un ofiter de securitate mi-a declarat ca in perioada luptei cu “teroristii”, in apropiere de sediul Inspectoratului Bucuresti au fost prinsi si imobilizati doi cetateni arabi, inarmati, care au fost predati armatei (nu am nici un motiv sa nu il cred). Nimeni nu a mai auzit nimic de ei.

In dimineata de 26 dec. 1989 s-a anuntat convocarea in Piata Palatului a unui mare miting popular. Imediat, s-a anuntat peste tot – la TV, radio, in statiile de metrou, ca  aceasta constituie o diversiune pregatita de teroristi, care vor sa stringa laolalta zeci de mii de revolutionari pe care sa-i ucida, razbunind astfel moartea sotilor Ceausescu. Minciuna. Mitingul era organizat de studentii si ceilalti tineri revolutionari carora li se multumise pentru importanta contributie la victoria Revolutiei, dar fusesera scosi din sediul CC in timp ce, dupa cum constatasera, locul lor era luat de cei de la Stefan Gheorghiu.

Tot atunci, a avut loc o premiera mondiala: prin radio si TV s-a anuntat incriminarea unei infractiuni, incriminare care nu a fost niciodata publicata in Monitorul Oficial. O incriminare pe calea undelor, prin care Oliviu Tocaciu condamna la moarte teroristii, asimilind cu teroristii pe cei care “raspindeau zvonuri” – aici ai fi intrat si cei care aveau curajul sa denunte captarea puterii de catre esalonul II al dictaturii Ceausescu. Era dat si un ultimatum catre teroristi: sa se predea pina pe 28 dec. 1989, situatie in care erau exonerati de pedeapsa cu moartea. Pe 28 decembrie, mass-media oficiala anunta ca toti teroristii s-au predat.  Ulterior, ni s-a explicat ca nu au existat teroristi.

Intr-unul din numerele de la sfirsit de decembrie ale “Gazetei Sporturilor” (noul nume al fostului “Sportul popular”) citeam despre jertfa suprema data de Victor Fontana, ofiter de vinatori de munte si multiplu campion national la biatlon. In pichetul sau a intrat un terorist care l-a impuscat cu o rafala de arma automata. Datorita eroismului celorlati militari, teroristul a fost imobilizat si arestat. M-am interesat la Sectia Parchetelor Militare cine a fost teroristul Cu totii au ridicat din umeri: nu cunosteau cazul.

In luna ianuarie 1990, inca gituit de emotie, un ofiter al Directiei Cercetari Penale din fostul IGM imi povestea cum toti ofiterii directiei au fost chemati sa apere Ministerul Apararii Nationale. S-au deplasat cu un autobuz, au oprit linga trotuarul opus ministerului, s-au dat jos si in acel moment din curtea M.Ap.N. impotriva lor s-a deschis un foc concentrat. S-au adapostit, declarind cine sint si ca au venit sa lupte impotriva teroristilor. De dincolo de gard, li s-a raspuns ca teroristii se afla pe acoperisul blocului vecin, fiind invitati sa urce si sa-i lichideze. S-au tirit cu mare grije, au intrat in bloc, au ajuns pe acoperis, si in acel moment din curtea M. Ap. N. s-a deschis din nou focul asupra lor. Au fost nevoiti sa astepte noaptea ca sa poata sa coboare si sa fuga. M-am interesat la Sectia Parchetelor Militare ce s-a intimplat atunci. Mi s-a raspuns ca situatia de mai sus nu a fost cunoscuta. Nu cred.

In repetate rinduri si eu si alti revolutionari am cerut sa fim audiati in dosarele Revolutiei – zadarnic. Iata de ce am convingerea ca in Romånia, autoritatile sint cele care nu vor sa se cunoasca adevarul asupra Revolutiei. Si atunci, nu mai este nevoie sa explic de ce.

Dan Cristian Ionescu                                                                                                                                                                                                          „21 Decembrie” – nr. 5/2001

La citiva ani dupa ce am scris acest articol, am citit romanul „Bezna sub soare” al scriitorului (din Azerbaidjan) Cinghiz Abdulaev. Desigur, sint foarte putini in Romania cei care stiu ca acest renumit (in prezent) scriitor azer, in anul 1989 era seful rezidentei GRU in Romania. In acest roman, este amintit acel eveniment din decembrie 1989 din apropiere de Craiova, cind s-a facut confuzie intre „turisti” si „teroristi”, acel caz despre care procurorii militari zimbeau, spunind ca „nu a fost chiar asa, dar cam asa”. Abdulaev evoca acest eveniment, in urma caruia nu au fost insa ucisi toti ofiterii GRU (cum scrisesem eu).

Cartea mai prezinta insa un aspect interesant. Postfata este semnata de gen. Victor Atanasie Stanculescu, acesta precizind in final ca nu il cunoaste pe autor. O enorma minciuna: tradatorul Stanculescu (el nu l-a tradat pe Ceausescu, ci a tradat Romania) s-a intilnit inainte de revolutie cu Abdulaev la lacul Balaton, in Ungaria. Informatiile pe care mi le-a dat un fost ofiter de securitate, spun ca Stanclescu s-a intilnit si la Atena cu agenti ai serviciilor secrete straine care pregateau revolutia din Romania. Stanculescu poarta cu mindrie pe piept, la ocazii oficiale, „Steaua Romaniei”.

SURSA:www.ioncoja.ro