MARIANA PAGU: ”CU BUNE ȘI CU RELE…” (PARTEA II)

                        „Cu bune și cu rele…” (Partea a II-a)

albena-bulgaria-066„La Ciuciuleni, oamenii nu sunt risipitori; ei știu ce înseamnă greutățile vieții, rostul muncii, prețul pâinii și, tocmai de aceea, aici totul e „cu scuteală”. Ciuciulenenii au crescut grâne de când se știu ei (grâu, orz, secară, părâng), după care le vindeau la evrei; mâncând mămăligă tot anul, agoniseau și își cumpărau un bou și pământ, cât mai mult pământ! Nu aveau planuri cadastrale la toate moșiile, dar din cele existente reiese spiritul țăranului nostru, pentru care pământul a fost cea mai mare avere, pe care știau s-o păstreze cu orice preț, pentru a o transmite din tată-n fiu. Poate că tocmai de aceea, la destrămarea URSS-ului, atunci când a avut loc devalorizarea catastrofală a rublei, ciuciulenenii au avut de suferit mult mai mult decât cei din alte părți, deoarece s-a constatat că aveau depuși la Banca de Economii mai mulți bani decât unele centre raionale, cum era orășelul Nisporeni sau Strășeni. Tot așa se explică și faptul că ciuciulenenii au avut bani „la colțun” pentru a-și cumpăra pământuri de pe moșiile satelor vecine de ori de câte ori s-a ivit posibilitatea. Astfel, moșiile satului Ciuciuleni se întindeau, în perioada interbelică, de la Bursuc (în partea de nord) până la Lăpușna (sud) – 25 km și de la Mlădinești (vest) până la Horodca (est) – 20 km. Această trăsătură a lor de a pune „deoparte” bani pentru zile negre, de a strânge și a scuti, a atras atenția locuitorilor satelor din jur, care au pus-o pe seama zgârceniei, ceea ce nu corespunde în totalitate adevărului. De exemplu, exista într-o vreme o glumă referitor la cele spuse mai sus:

– Încotro te duci, bre?
– La Ciuciuleni.
– Aaaa, acolo unde se bea vin cu păhăruțul de-o sută de grame!…

La ciuciuleneni această trăsătură de caracter ține mai degrabă de cumpătare. Beau mai puțin nu pentru că n-ar avea ce bea (beciul îi este plin cu butoaie), ci pentru a nu se îmbăta în lume și a se face de rușine. Pe la nunți, pe la petrecerile din sat sau de pe aiurea, nu s-au pomenit asemenea cazuri când gospodari de la Ciuciuleni să se facă de rușine. Cumpătarea și siguranța zilei de mâine sunt definitorii pentru firea gospodarului din Ciuciuleni din toate timpurile; ei nu trăiesc cu ziua de azi și pe urmă fie ce-o fi, dar, dimpotrivă, ei știu să muncească toată viața, să adune zestre fetelor cât mai multă și să ridice case feciorilor; deci, privirile lor se îndreaptă spre copii, spre viitor. Așa au apucat ei de la ai lor părinți – să ridice casă fiilor, iar ei să se retragă într-o cuhnișoară (bucătărie de vară).
Alte porecle de care s-au învrednicit ciuciulenenii noștri vin de pe la satele vecine (Lozova, Drăgușeni, Pereni ș.a.), unele fiind mai glumețe, altele, dă, ca între vecini, mai „pișcătoare”, dar care fac parte din istoria localității noastre. De exemplu, băștinașilor din Ciuciuleni li se spunea într-o vreme „bărdiță-n-brâu”. Această poreclă se explică prin aceea că ciuciulenenii, în vremurile mai vechi, purtau câte o bărdiță la brâu, cu care să se poată apăra la nevoie, deoarece, după cum se știe, satul nostru era înconjurat de pădure aproape din toate părțile. În plus, bărdița era de nelipsit atunci când era în drum și i se strica o unealtă sau carul, o folosea și la tăierea „hăragilor” ș.a.m.d. O altă poreclă care mai circulă și astăzi e cea de „bortari”, de la faptul că satul nostru e așezat între dealuri ca într-o groapă, țăranii zicându-i mai popular „bortă”. Alții, tot dintre vecinii noștri, mai au o explicație, zicând că nu de la forma de relief ni se trage porecla, ci de la zgârcenia ciuciuleneanului, care tot scutind și punând deoparte, uită să-și mai înnoiască straiele și le poartă până fac găuri în ele, adică „borți”. C-o fi așa, că n-o fi așa, nu ne dăm noi cu părerea, dar din ceea ce se vede mai degrabă aceasta ar fi o excepție de la regulă, pentru că fudulia de a fi din Ciuciuleni este legată și de gustul pentru frumos și rar – „să fie ca la nimeni”. Aproape toate femeile de la Ciuciuleni poartă cercei de aur cu colț, așa cum odinioară purtau cu mândrie răzeșoaicele.
Veselia nu le prea stă în firea locuitorilor satului Ciuciuleni, deși nu duc lipsă de umor (vezi mai jos). Ies foarte greu la joc, preferând să stea pe margine, într-o parte, și să-i privească pe alții cum dansează. Dacă petrecerea are loc în alt sat decât Ciuciuleni, atunci lesne îți dai seama care sunt ciuciulenenii: cei mai retrași și mai spăsâți, care ies ultimii la joc. Femeile, în genere, smerite și cuviincioase, reticente și mai mult tăcute, stau și ele pe margine și nu îndrăznesc pentru nimic în lume să intre neinvitate în horă, darămite, Doamne ferește (!), să mai danseze femeie cu femeie, așa cum se mai dansează pe alocuri, unde lumea s-ar lăsa mai ușor fără mâncare, decât fără „jioc”. Bărbații râd mai mult pe sub mustăți, iar femeile (până nu de mult, toate îmbrobodite) își duc neapărat mâna la gură, ca să și-o astupe, așa cum cerea regula nescrisă a bunei-cuviințe, pe care o găsim și-n scrierile lui Dimitrie Cantemir:

„Căci muierea se găsește cu atât mai în cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la petreceri. Din această pricină vei zări cu greu să ducă la gură vreo bucățică de pâine sau să-și desfacă buzele ca să i se vadă dinții, ea primește hrana cât mai ascuns. Nu e nimic mai rușinos decât apariția unei femei măritate sau văduve cu capul descoperit și este socotită o crimă gravă dezvelirea în public a capului unei femei.”

Așadar, ciuciulenenii sunt foarte conservativi. Oricine venea dintr-un alt sat pentru a-și peți o fată nu era văzut și primit cu ochi tocmai buni. Chiar și cei care veneau la fete de pe altă sută a satului puteau lua vreun ou clocit în frunte sau alte necazuri mărunte până la bătăi între flăcăi. Unii legau lanțuri de-o parte și de alta a drumului, în semn de protest împotriva „înstrăinării” fetelor (vezi Obiceiurile de nuntă în cap.18).
La Ciuciuleni, dar posibil că și-n toată zona Basarabiei, ospitalitatea este o trăsătură de bază a locuitorilor. Încearcă numai să refuzi să stai cu gazda la masă sau să nu vrei să guști ceva din bunătățile pe care gospodina casei ți le pune dinainte. Oricine ar fi, om de vază sau săracul satului, nu va ieși flămând ori însetat din curtea omului. Gospodarul știe una: să-și „omenească” musafirul, iar cel ce încalcă aceste tradiții riscă să intre în gura lumii și să se facă de ocară. Numai musafirii dorm în „casa cei mare”, doar pentru ei se taie găina cea mai grasă din coteț și doar pentru ei se pregătesc cele mai moi perne din casă!
Aceste trăsături generale ale ciuciuleneanului nostru îl încadrează perfect între ţăranii basarabeni, despre care moşierul Brjozovski, la 1864, spunea:

„Spre cinstea ţăranilor din localitate (români), trebuie să le atribuim următoarele calităţi excelente. Obiceiurile lor sunt bazate pe cea mai sinceră stimă faţă de religie, cinste şi conştiinţă; cinstea lor în îndeplinirea obligaţiunilor ce şi-au luat asupra lor fără deosebire de faptul cine este contragentul lor – evreu, ţigan, nobil sau altcineva – este gratuită.
Eu am trăit în Rusia în multe puncte ale vastului său teritoriu, am studiat diferitele popoare ce o compun, dar un popor mai simpatic, cinstit, bun şi moral, cum sunt moldovenii locali, nu am întâlnit nicăieri.”

De secole ciuciulenenii au avut târg mare în sat, iar drumul spre sudul Basarabiei, dar și dincolo de hotarele acestei provincii, era arhicunoscut și bine bătătorit. Mergeau încolo cu marfă locală și o schimbau pe alte lucruri trebuincioase sau pe bani. Unii își vindeau marfa pe galbeni (monede din aur), pentru că știau ei mai bine ca oricine valoarea aurului, alții, mai puțin isteți, nimereau în diferite situații delicate, uneori, chiar nefericite. Nu putem să trecem cu vederea un pasaj din cartea pr. Vasile Guma, care se referă la această stare de lucruri de la sfârșitul sec. al XIX-lea:

„Meșterii lemnari făceau căruțe, care, sănii, scânduri etc. și le exportau în „bugeagul” Basarabiei, mai mult la Ciocrac și la Odesa, luând butoaie cu vin și alte produse de vânzare, de se întorceau cu bani și lucruri noi. Taberele se ridicau în mulțime, odată, și osiile neunse făceau un mare scârțâit și zgomot. Soțiile și mamele petreceau pe cărăuși cu plâns, mai ales plângându-i pe cei care prea zăboveau sau nici nu se mai înapoiau, cântând următorul cântec de pe atunci:
Dragul mamei Gheorghieș,
Frumos nume ți-ai ales,
Ce-ai pățit că nu te-ntorci,
Dragul mamei Gheorghieș?!
Călători naivi – se povestea pățania că, odată, la Odesa, când tabăra lor se oprise la malul mării, s-au apropiat niște necunoscuți, îndemnând pe cei veniți să meargă îndată la mare ca să vadă cum se prinde peștele cu toporul. Naivii au alergat la mare, lăsându-și lucrurile în care, și nimica la mare n-au văzut, iar, întorcându-se la tabără, nimic din cele lăsate în care n-au găsit.”

Despre târgul satului din perioada interbelică ne povestește, din amintirile sale, consăteanul nostru Dumitru I. Ciobanu:

„Multă vreme, ocupația principală a locuitorilor a fost agricultura și viticultura. Ciuciulenenii nu prea aveau timp și pentru legumicultură… De aceea, cumpărau mai totul. Astfel, legumele erau aduse la noi de la Leușeni, de pe Prut, mărfurile industriale și casnice veneau de la Hâncești, iar peștele sărat era adus tocmai de la Ismail și Cetatea-Albă – toate fiind aduse în căruțele cu cai. Piața, într-o vreme, se făcea de două ori pe săptămână: joia și duminica.”

Tot de trecutul satului nostru (dar nu numai) ține și următoarea practică – un fel de educație cetățenească prin pedeapsă morală a hoților. De exemplu, pentru furturi mici se proceda în modul următor: hoțului i se lega de gât obiectul furat (o găină, o gâscă sau altceva) și, însoțit de un jandarm și un toboșar, acesta era purtat prin sat și obligat să strige în gura mare: „Cine a face ca mine – ca mine să pățească!” Bineînțeles că nu lipsea nici pedeapsa materială sau fizică, însă, astfel erau evitate judecățile lungi și foarte costisitoare.
Dispariția proprietății private a alterat într-o oarecare măsură acel simț al gospodarului de altădată, căci odată cu creșterea gardului a scăzut și interesul omului față de ceea ce se întâmplă dincolo de curtea lui.”
(Fragment din monografia Mariana Pagu „Ciuciuleni – o istorie a locului și a oamenilor lui”.)

Fotografia postată de Mariana Pagu.15894867_1606003909426264_586311008415209102_n

 

DOCUMENTE ŞOCANTE: FUNCŢIONARI, TÂLHARI LA DRUMUL MARE?!

632dc-alexandru_diordic5a3c483Descoperim recent prin arhivele speciale că, după ce  la 7 iulie 1949, basarabenii noştri au fost încărcaţi în vagoane de vite şi expediaţi la urşii albi, in  casele lor rămase s-au aciuat imediat activiştii săteşti şi nomenclaturiştii comunişti de toată teapa, care s-au năpustit peste averile celor deportaţi.

Printre cei mai de frunte hoţi din averea deportaţilor a fost Alexandru Diordiță, ministrul finanţelor RSSM în anul 1949, care ceva mai târziu a devenit chiar şef al guvernului sovietic de la Chişinău.

Paradoxul basarabean constă în faptul că numele acestui satrap sovietic, Alexandru Diordiță, îl poartă astăzi o stradă din Chişinău şi Colegiul Financiar-Bancar, iar chipul şi biografia lui de călău figurează pe două plăci comemorative.

Oamenii lui Diordiță trebăluiau de zor prin gospodăriile celor deportaţi

Notăm mai întâi că ceea ce s-a întâmplat după 7-8 iulie 1949 prin localităţile Basarabiei a fost ascuns timp de decenii, cazurile examinându-se în epocă sub parafa „strict secret”.

O notă a procurorului RSSM, Osipov, datată cu 9 ianuarie 1950, remisă primului secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, Nikolai Koval, conține mai multe exemple de delapidare a averilor confiscate de la deportaţi.

Acesta informează că, în timpul evaluării averilor confiscate de la deportaţii din Cojușna, şeful Secţiei raionale de finanţe Chişinău, un oarecare Epifanov (prieten şi protejat al ministrului Diordiță), a diminuat esenţial preţul bunurilor descrise, spre a fi apoi cumpărate pe  nimic.

Astfel, averea respectivă a fost împărţită între următorii tovarăşi: Platov N. A., secretar al Comitetului raional al Partidului Comunist, Ionel G.N., preşedinte al Comitetului Executiv raional, Skaev S., şef de secţie la Comitetul raional de Partid Comunist, Bobrov B., ofiţer al Securităţii etc.

Drept cap de listă a acestora a fost indicat însuşi acest Alexandru Diordiță.

Furau până la oale şi ulcioare

La indicaţia lui Platov N.A., şeful Secţiei raionale de finanţe, Epifanov, a rezervat pentru acesta un dulap, o masă, un pat, două covoare, un dulap de toaletă şi le-a transportat la apartamentul „stăpânului”. Pentru toate lucrurile acestea Platov a plătit doar 450 de ruble.

Tot pe un preţ derizoriu şi-a însuşit mai multe bunuri la Cojuşna şi preşedintele Comitetului Executiv raional, Ionel G.N. Acesta a „cumpărat” un pat divan, un dulap de vase, două paturi de dormit, două mese, un şifonier, un dulap, zece perne, preşuri, saltea de puf şi multă veselă pe o sumă de doar două mii de ruble.

Skaev a luat de la Epifanov, cu numai 1.194 ruble, un covor, un şifonier, câteva scaune etc. În afară de aceasta, Skaev s-a stabilit cu traiul în casa unui deportat din satul Durlești, însuşindu-şi toate bunurile rămase pe un preţ de nimic.

Securistul Bobrov a cerut de la membrii comisiei de evaluare să diminueze valoarea bunurilor familiei Poiată, deportată cu participarea sa. Comisia a acceptat şi, la 29 iulie 1949, ofiţerul securist a cărat acasă un dulap pentru vase cu preţul de 400 de ruble, un dulap cu oglinzi pentru toaletă – cu 170 de ruble, două covoare bune – unul cu 170 de ruble şi altul cu 375 de ruble, un pat de lemn cu 250 de ruble, un şifonier cu 350 de ruble, două scaune şi multe vase.

Procurorii au mai identificat numeroase cazuri de sustrageri ale unor mari cantităţi de vin, făină, grăsimi şi terenuri. Bunăoară, Șeremeev, secretarul organizaţiei de partid din Cojușna, informase iniţial că de la cei deportaţi s-au confiscat peste 30 tone de vin.

Controlul a arătat însă că au fost destinate comercializării doar 18 tone.

Acelaşi securist Bobrov, precum şi alţi şefi, au ordonat comisiilor să nu fie înregistrate produsele din grăsimi. Astfel, în gospodăria deportatului Bogdănaș s-au pomenit în afara listei 12 putini de slănină cu o greutate de până la 15 kilograme fiecare.

De asemenea n-au fost trecute în registrele de evidenţă slănina şi uleiurile din fosta gospodărie a lui Andrei Certan și ale altora. Astfel, produsele din grăsimi se însuşeau în primul rând.

Şi terenurile deportaţilor au fost însuşite abuziv de către o serie de activişti şi anume: fostul preşedinte al sovietului sătesc, Vladimir Madan, contabilul colhozului „Molodaya gvardia” Rudștein, fostul preşedinte al acestui colhoz, Fiodor Madan, brigadierul Haruţa, același Șeremeev ş. a.

Aceştia au strâns roada de pe terenurile respective, au vândut strugurii şi au pus banii în buzunar, câte 5-6 mii de ruble fiecare.

Procurorii mai arată că şi în satul Durlești au fost comercializate circa două mii de obiecte din peste 40 de gospodării ale deportaţilor, în valoare totală de 26.452 ruble.

Paturile de metal şi de lemn s-au vândut pe un preţ de la 10 la 100 de ruble, în timp ce costau 1.500-2.000 ruble şi mai mult. Paturile-divan au fost cumpărate cu 10 şi 65 de ruble.

De altfel, la aceleaşi preţuri s-au comercializat şi diverse dulapuri. Au beneficiat de aceste „înlesniri” aceiaşi conducători şi responsabili raionali pomeniţi mai sus.”

(A.O.S.P.R.M., F.51, I.9, D.15)

Diordiță îşi alegea ce dorea din averile deportaţilor

Iată şi o notă informativă semnată la 23 februarie 1950 de V. Komarov, procuror al Secţiei de anchetare din cadrul Procuraturii RSSM, şi M. Beskov, anchetator din cadrul Procuraturii RSSM. Aceştia spun că membrii comisiilor de evaluare a bunurilor confiscate de la deportaţii din toată republica transmiteau actele spre aprobare ministerului de finanţe.

Prin mâinile ministrului Diordiță treceau toate listele obiectelor confiscate. Omul îşi alegea ce dorea, apoi da indicaţii subalternilor din raioane să i se rezerve cutare sau cutare lucru.

Procurorii indică expres că, „în luna august 1949, Alexandru Diordiță a sosit la Cojușna într-un automobil „Pobeda” însoțit de secretarul Comitetului raional de partid Chișinău, tov. Utka.

Au intrat mai întâi prin viile celor deportaţi şi ale colhozului „Molodaya gvardia”.

Spre seară, au ajuns în gospodăria şefului cooperativei de consum, G. Mândrescu. Aici tustrei au consumat vin şi au plecat spre cooperativă, unde au mai fost serviţi cu vin de către magazionerul Culai.

La indicaţia lui Mândrescu, Culai a încărcat în maşina lui Diordiță două vase de vreo cincisprezece litri fiecare, pline cu vin de înaltă calitate europeană, din cel confiscat de la deportaţi.

Unii martori au mai observat că Diordiță a primit şi o puşcă de vânătoare pe care i-a transmis-o fiului său de vreo opt-zece ani care venise şi el în aceeaşi maşină cu adulţii.

Martorii din Cojușna au indicat că ministrul Diordiță și secretarul Utka au vizitat satul lor şi la 7 februarie 1950, chipurile să cumpere zahăr.

Aici au aflat că Mândrescu, Sheremeev şi Culai au nimerit în vizorul organelor de anchetă pentru delapidarea averilor confiscate de la deportaţi.

În loc să semnalizeze abuzurile, înalţii demnitari însă i-au liniştit pe aceştia, cică să nu aibă teamă de ancheta penală atâta timp cât sunt ei în funcţie. Aceştia au continuat să consume vin în incinta cooperativei, apoi au plecat spre Chișinău cu canistrele pline.

Procurorii au stabilit ulterior şi au informat Comitetul Central al Partidului Comunist de la Chişinău că Diordiță și Utka sunt prieteni buni, deoarece se trag din aceleaşi locuri de peste Nistru şi au învăţat în aceeaşi şcoală.

(A.O.S.P.R.M., F.51, I.9, D.15)

O mână spală pe alta şi Brejnev îl pupă în frunte pe Diordiță

La începutul lui martie 1950, procurorul Osipov îi scrie în mod special primului secretar al PC(b)M, N. Koval, cerând tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

Acesta accentuează: „O informaţie amplă a fost expediată pe adresa Comitetului Central la 10 ianuarie 1950. Documentul semnalează şi comportamentul neadecvat al ministrului finanţelor din RSSM, tov. Diordiță, fapt ce trebuie să atragă atenţia Dvs.”

Au trecut câteva luni, dar lucrurile nu s-au clintit. Între timp, Nikolai Koval a cedat locul la conducerea partidului lui Leonid Brejnev. Procurorul Osipov prinde momentul şi-i adresează o scrisoare strict secretă noului secretar al PC(b)M.

„…Atrag atenţia asupra comportamentului indecent, prin însuşirea nelegitimă a averii confiscate de la chiaburi în 1949, a ministrului finanţelor din RSSM, tov. Diordiță… Menţionez că o notă amănunţită pe marginea acestei chestiuni am expediat încă în luna martie, pe adresa secretarului de atunci al CC al PC(b)M, tov. N.G. Koval, însă nu a urmat nicio reacţie. Informaţia de astăzi rămâne la discreţia Dumneavoastră.”

(A.N.R.M., F. 3085, I. 1, D.358)

Nici de data aceasta însă n-a urmat reacţia conducerii de vârf a partidului, iar în scurt timp a plecat şi Brejnev de la Chişinău, astfel ministrul şi hoţul Alexandru Diordiță a rămas să devină ulterior preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM.

MATERIALE ADITIONALE

Nota secretă a procurorului RSSM Osipov către primul secretar al CC al partidului comunist, Koval, care denunţa numeroasele furturi din averile deportaţilor. Martie 1950

Autor: George Mârzenco

Surse  si : jurnal.md  si  basarabia91.net

Cateva date biografice definitorii pentru acest tradator de neam :

S-a nascut la 30 august/13  septembrie 1911  satul Handrabura , raionul Ananiev, din regiunea Odesa, in Ucraina tarista.

După ocuparea Basarabiei de către URSS, Alexandru Diordiță a fost numit în funcția de vicecomisar al poporului pentru finanțe al RSS Moldovenești.

Este ales ca deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM în legislaturile 1-2, 4-7, și ca membru al CC al PCM la Congresele II-VII, IX-XII ale PCM.

În iulie 1946 este numit în funcția de ministru al finanțelor din RSS Moldovenească, apoi în februarie 1955 devine locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri.

În anul 1957 a absolvit Școala Superioară de Partid de la Moscova pentru înalții funcționari sovietici.

În perioada 23 ianuarie 1958 – 15 aprilie 1970, Alexandru Diordiță a îndeplinit funcția de președinte al Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești, fiind simultan și ministru al afacerilor externe.

În această perioadă, a fost și membru al Biroului CC al Partidului Comunist din Moldova sovietica

În anul 1970 este transferat la Moscova, unde a lucrat  ca prim-locțiitor al președintelui Comitetului de Stat pentru Prețuri de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS (aprilie 1970 – iunie 1978), apoi ca prim-vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri al URSS (iunie 1978 – martie 1983).

Diordiță a fost ales de cinci ori ca deputat în Sovietul Suprem al URSS în perioada 1954-1970. În paralel, a fost membru supleant al CC al PCUS (1961-1971).

În martie 1983, a fost pensionat. Ca o „recunoaștere a meritelor” sale, a primit două Ordine Lenin și alte ordine și medalii.

Alexandru Diordiță a murit la data de 1 aprilie  1996 în orașul Moscova.

Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 686 / 13 decembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 13 martie 1997, s-a luat decizia „eternizării” memoriei lui Alexandru Diordiță.

Astfel, denumirea Străzii Cosmonauților din municipiul Chișinău a fost schimbată în strada „Alexandru Diordița”.

S-a confecționat și s-a instalat câte o placă comemorativă cu basorelief pe clădirea din strada 31 August 1989 nr. 141 și pe fațada fostei clădiri a Guvernului din strada Alexei Mateevici nr. 87, actualmente blocul de studii al Academiei de Muzică „Gavril Musicescu”, unde în perioada anilor 1955-1964 a locuit și a activat el.

Colegiul Financiar-Bancar din municipiul Chișinău a primit numele „Alexandru Diordița”( Wikipedia.ro)