SCRISOARE CĂTRE TATA (și ceilalți) din 24 noiembrie 1947

Astăzi vin cu o „scrisoare către tată”, care nu e de la Franz Kafka, ci de la un ciuciulenean și face parte din cartea-album la care lucrez în ultima vreme.

Sunt scrisori sau povești de viață pe care nu le pot, adică fizic nu sunt în stare, să le citesc cu voce tare cuiva. Cea pe care vreau să v-o aduc la cunoștință face parte din această categorie. Alaltăseară am primit-o, iar aseară am descifrat-o și nu pot să opresc vocea care vine de dincolo și care, după 70 de ani, poate fi auzită de mai multă lume, DE CÂT MAI MULTĂ LUME!

Istoria poate fi învățată din diferite surse, și această scrisoare este una dintre ele. Ce a însemnat anul 1944 pentru militarii români din Basarabia, înrolați în armata română, e un capitol aparte, iar despre mitul „eliberării” noastre de către sovietici să-i lăsăm pe cei care au fost „eliberați” să ne spună…

SCRISOARE CĂTRE TATĂ (și ceilalți) din 24 noiembrie 1947

„Borș Gheorghe Feodorovici, născut în anul 1923, 22 iulie, vă spun tată și mamă, cum știți că m-o luat România la armată, și m-o dus în orașul București, și de-acolo mi-o dat drumul acasă; și pe drum, aproape de Prut, m-o ajuns o mașinică și m-o luat și m-o adus în orașul Iași; într-un lagăr pe mine și pe Petrea Chiriac, și pe Buza Ivan Nicolae. Și de-acolo m-o pornit la Chișinău și trenul la Chișinău nu o mai stat; s-o dus în Rusia, în lagărul Briaznâi. De-acolo m-o dus în lagărul Beșnița. De-acolo m-o dus în lagărul Novozibka. De-acolo m-o dus în lagărul Onecea. Lucram într-o pădure de brad și … (indescifrabil – M.P.) pedepsându-mă de foamete, de Paște, am așteptat toată ziua să ne deie mâncare, și nu ni-o adus nimica mâncare, pentru că nu era pâine. A doua zi la Paște ni-o adus frunze de curechi și așa am petrecut și eu Paștele.

Vă mai spun că am lucrat într-o dro…(?) două norme, ca să primesc două porții și n-am primit nimica și tare îmi era foame, că nu mâncasem toată ziua, și m-am apucat ș-am prăjit pe plită niște ovăz și am mâncat; și a doua zi când m-am sculat, fața mea și pieptul era umflat, și tot atuncea m-o dus la spital; după trei zile eu am slăbit tare, și mi-am adus aminte de-acasă.

Tată, ți-aduci aminte odată când te-ai supărat pe mine, și ai zis ca să mă duc cât lumea? Cuvântul dumitale s-a-mplinit; eu cât lumea m-am dus și înapoi nu mai vin; eu de casă nu mai știu nimica. Mai trăiți ori nu, tată și mamă, și frate, și surori?

Eu văzând c-am să mor prin țări streine am scris scrisoarea aceasta și-am chemat pe tovarășul meu Meleniuc Arseni din satul Văsieni și i-am dat scrisoarea aiasta, și i-am spus lui că dacă eu mor aicea, apoi tu măcar te-i duce acasă, apoi să te duci la tata meu la Ciuciuleni, că el șede lângă târg, partea de la deal, și să-i duci scrisoarea asta, și să-i spui viața mea cum am petrecut-o; eu, tată și mamă, cu mari sudori și lacrimi am scris astă hârtie, văzând c-am să mor și nu știam de-acasă nimica, dacă mai trăiți ori nu.

Tată și mamă, eu m-am petrecut aicea, am murit aicea, în orașul Onecea. Mi-am dat viața pentru țară.

Borș Gheorghe Feodorovici

De-amu scrie Meleniuc Arseni din satul Văsieni: după aceea, la patru zile, o murit Borș Gheorghe. Eu, Meleniuc Arseni, m-am dus la comendantul nostru și i-am spus c-o murit Borș Gheorghe și l-am rugat să ne deie niște scândură și i-am făcut o raclă, și ne-am dus patru și i-am făcut groapă lângă un brad, ș-apoi ne-am dus patru oameni și l-am luat din spital și l-am dus la groapă, dar unul din Ghidighici o fost acasă dascăl și el o citit Prohodul, și l-am îngropat pe Gheorghe. După aceea, o mers comendantul nostru, că el era tot basarabean și o …(?) bradul care era lângă groapa lui Borș Gheorghe și au scris numele lui și familia lui pe bradul acela; că au răposat Borș Gheorghe Feodorovici în anul 1947, 28 noiembrie.

După aceea, Meleniuc Arseni o venit acasă tocmai în anul 1953 și o venit la Borș Feodor Vasile și i-o adus vestea aiasta. Petrecerea (de pomenire – M.P.) o fost trei zile, la Borș Feodor Vasile acasă, la Ciuciuleni.”

Scrisoarea a fost transcrisă și păstrată de tatăl lui Gheorghe Borș. Eu am intervenit doar acolo unde au fost folosite cuvinte rusești sau forme populare, doar ca să nu ne scape mesajul. Originalul (un fragment) îl puteți vedea alături.

40_08

MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ ANTISOVIETICĂ ŞI ANTICOMUNISTĂ A FOST INIŢIATĂ ŞI CREATĂ DE GERMANIA

Lupu-Corvin-2Mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei militare sovietice a României de către Armata Roşie şi a regimului politic introdus de ocupant îşi are geneza încă din primăvara anului 1944. În perioada Războiului rece, istoriografia problemei a fost abordată din două direcţii opuse. Pe de o parte, presa şi abordările din România, ca şi din celelalte state din zona sovietică de influenţă, a caracterizat această mişcare ca fiind una de bandiţi şi criminali, fără alte nuanţări. Pe de altă parte, publicistica şi mass-media occidentală prezentau mişcarea de rezistenţă din România ca fiind una eroică, pornită din sentimente patriotice, realizată de patrioţi, chiar de către eroi. După anul 1989, această ultimă abordare a fost transferată şi în publicistica românească, opinia publică preluând-o, majoritar. În rândurile prezentului articol și a celor care vor urma, ne-am propus să abordăm cu deosebire aspecte privitoare la geneza mişcării de rezistenţă împotriva ocupantului sovietic şi a regimului politic impus de acesta, câteva aspecte din activitatea ei, ca şi modul în care a fost ea, în mare parte, decapitată încă din primii ani de existenţă. După părerea noastră, respectul datorat adevărului istoric impune de la început nevoia afirmării cu limpezime a faptului că această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României în direcţia instaurării unui regim politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie a Germaniei lui Hitler, apărută pe fondul sentimentelor anti-sovietice şi anti-judeo-bolşevice din România. La data instaurării regimului comunist din România, majoritatea opiniei publice asimila comunismul cu partea cea mai urâtă a activităţii evreimii. Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această mişcare de rezistenţă a fost recuperată/acaparată de serviciile secrete britanice şi ale S.U.A. Românii au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi familiile lor, în lupta pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în care sferele de influenţă erau trasate cu fermitate, pe termen lung şi asupra acestora, în cadrul colaborării între S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie, nu mai existau dubii.

Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de influenţă convenite de învingătorii în război în dauna popoarelor şi a democraţiei şi în folosul exercitării dominaţiei supraputerilor mondiale, a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi decide singuri soarta, să creadă în posibilitatea de a influența prin luptă și prin sacrificii evoluțiile politice, să creadă în posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la îndemâna popoarelor foarte puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii. Este foarte greu pentru cercetător să formuleze încadrarea politică, morală şi juridică a membrilor rezistenţei anti-sovietice din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de rezistenţă anti-sovietică şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere şi anarhică, din alte puncte de vedere. De asemenea, o găseşte folositoare, în primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei nevoii de libertate naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia comuniştilor, din punctul lor de vedere, de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni. O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe parcursul cercetării acestui fenomen care a caracterizat perioada ocupaţiei militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când liderii regimului de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în această ţară nu mai funcţiona. Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori fiind capturaţi în anul 1962. Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de rezistenţă care au colaborat cu organele de Securitate. În ultima perioadă a existenţei mişcării de rezistenţă, membri mişcării nu aveau însă nici un fel de activitate terorist-diversionistă, propagandistică, informativă sau de altă natură, singurul lucru pe care îl făceau fiind acela de a se ascunde. Din punct de vedere juridic, acţiunea armată a grupurilor de partizani din munţi nu era acceptată în nici o ţară, iar regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din alt punct de vedere, membrii mişcării de rezistenţă anti-sovietică şi anti-comunistă din România au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către susţinătorii lor din Occident, pe altarul efortului de 45 de ani de subminare a regimului comunist din Europa Centrală şi de Est.

În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii de graniţele României, au luat fiinţă primele grupări de partizani antisovietici. Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul româno-german de la Câmpulung-Moldovenesc şi au acţionat în subordinea acestuia. Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea Sadova. Grupul a purtat numele de Macoveiciuc, după numele partizanului Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie în lupta anti-sovietică de partizani din Munţii Bucovinei. Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944, în Poiana Haciungului, când partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major şi cele două plutoane de militari care-i păzeau. Cu acel prilej, au fost capturate documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost decoraţi de autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu „Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii. În toamna anului 1944, partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită pericolului de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946, când Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior şi neputându-se salva prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare. Unii dintre membri grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au fost condamnaţi la pedepse grele în România[1].

Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi imediat după aceea. Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română a rămas în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul Constantin Sănătescu. În atari condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la 23 august sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de sabotaje în spatele frontului[2]. La data loviturii de stat de la 23 august 1944, erau identificaţi un număr de 32.000 de legionari, dintre care 1.926 erau dispăruţi. Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau ascunşi în România. 680 de legionari se aflau în închisori[3].

În august şi septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină. Era ultimul potenţial al germanilor pe care generalii încercau să-l valorifice pentru a contracara trădarea regelui României, care îşi salva pielea în faţa temutei Rusii. Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în România, constituindu-se în germenii mişcării de rezistenţă împotriva sovieticilor şi a judeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori, sau trimişi de la Moscova să preia puterea la Bucureşti. În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane. În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de partizani. În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia de şef superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari. Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane. Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să destabilizeze armata sovietică. Sprijinul popular românesc faţă de aceşti partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe români să susţină nişte partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional românesc era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România prin Dictatul de la Viena. Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar să obţină şi sprijinul românilor, la nivel de mase largi. În 18 septembrie 1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21 septembrie 1944 a fost executat[4]. Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi s-au ascuns care pe unde au putut, unii constituind nuclee de rezistenţă, iar alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani anti-comunişti, care a supravieţuit până în 1962[5].

– Va urma –

Prof.univ.dr. CORVIN LUPU

SURSA: http://www.art-emis.ro

––––––

[1] A se vedea și Bărbulescu, Theodor, Liviu Ţăranu, Viaţa unui „bandit”. Cazul Vasile Motrescu, în „Magazin istoric”, anul XXXVII, serie nouă, nr. 5 (434), mai 2003, p. 77. Vezi şi lucrarea Vasile Lazăr, Şase ani în infern, Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

[2] Florin Constantiniu, De la Războiul fierbinte la Războiul rece, Editura Corint, Bucureşti, 1998, p. 59.

[3] Marin Nedelea, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, Bucureşti, 1997, p. 33. Aceleaşi date le oferă şi Teodor Wexler, Oameni pentru vremuri noi, în „Magazin istoric”, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004, p. 24.

[4] Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 151-152. Autorul menţionează că mişcarea de rezistenţă a generalului Phleps a iscat controverse în rândul minorităţii germane din Transilvania, care se temea că din cauza acesteia, sovieticii vor dispune represalii împotriva germanilor din România.

[5] Prezentul articol este parte dintr-un studiu publicat în volumul Conferinței Internaționale a Departamentului de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2013.

PLAGIAT OBIŞNUIT RUSESC ÎN CINEMATOGRAFIE!

COMANDOS  (1985 SUA)

 

ДЕНЬ „Д” (2014 RUSIA)

Иван – майор в отставке.Он и его маленькая дочка Женечка живут в глухом лесу.Однажды ребенка похищают.В обмен на дочку от Ивана требуют убить президента Эстонии.Геой дает согласие,но по дороге в Таллин сбегает.Иван знакомится с красавицей – стюардессой

NADĂŞ – DETALII ŞI INTERPRETĂRI

NADĂȘ – detalii și interpretări

GIGANTICA  ILEGALITATE  DE  LA  NADĂŞ  SCOATE  LA  IVEALĂ  GIGANTICA  MAŞINĂRIE  INFRACŢIONALĂ  CARE  SUBMINEAZĂ  STATUL  ROMÂN  DE 24  DE  ANI.

Ca în orice operaţiune mafiotă, grupul de atac se împarte în două unităţi operaţionale : unul atacă şi unul blochează reacţia victimei. După acelaşi model, în urma unei îndelungate şi complexe pregătiri, întreaga noastră ţara a fost atacată din exterior în 1989 şi paralizată din interior de complicii duşmanului extern. Cazul NADĂŞ este aplicarea la scară locală a ce s-a făcut la scară naţională de 24 de ani.

 

În cazul NADĂŞ, instrumentul de atac sunt judecătorii TRIPA, LUCIU şi BOLOŞ la Judecătoria Ineu şi OPREAN la Tribunalul Arad care au dat hotărâri contare legii şi contrare probelor şi instrumentul de paralizare a reacţiei victimelor este avocatul LUPU STELIAN.

Pe scurt situaţia la NADĂŞ :

 

  1. Groful GROSS-WEISS deţineau la 1901 o suprafaţă de 8,762 de ha.

 

  1. Prin reformele agrare din 1913 (Franz Iosef) şi 1921 (Ferdinand) şi diverse contracte de cumpărare de teren între săteni şi grofi, circa 4,200 de ha pământ agricol, păşune şi păduri au trecut în proprietatea sătenilor, composesoratului deţinut de săteni şi comunei.

 

  1. În 1939, ELENA GROSS-WEISS, văduvă, vinde restul de 4,500 de ha, în întregime pădure către firmă FORESTIERĂ NADĂŞ şi reţine nişte acţiuni care în scurt timp le-a vândut şi pe astea către acţionarul majoritar (80%), un român pe nume Micloşi.

 

  1. În 1948 FORESTIERA NADĂŞ este naţionalizată şi cele 4,500 de ha de pădure trec în proprietatea statului şi în administrarea Romsilva după 1989.

 

  1. Notarul VLAI din Arad emite către COLTEU VIORICA şi COLTEU MIHAI un certificat de moştenitor prin care aceştia chipurile ar moşteni averea lui ELENA MAIROVITZ iar aceasta din urmă ar fi moştenitoarea directă a lui ELENA GROSS-WEISS. Legătura se face de notarul VLAI prin declaraţiile a 2 martori, azi unul decedat, care au susţinut că o rudă a lui Mairovitz şi o descendentă a lui GROSS WEISS sunt aceeaşi persoană deşi aveau nume diferite şi părinţii diferiţi şi martorii erau copii la vremea respectivă.

 

  1. De notat că nici unul din cei 14 descendenţi ai lui Elena GROSS-WEISS conţinuţi în testamentul din 1955 întocmit la Tel Aviv şi executat la Geneva nu a făcut vreo cerere de retrocedare, desigur ştiind că nu mai este absolut nimic de luat.

 

  1. COLTEII cer la Comisia Judeţeană reconstituirea dreptului de proprietate pe averea deţinută la 1901 de GROSS WEISS şi sunt respinşi;

 

  1. COLTEII atacă decizia Comisiei Judeţene la Judecătoria Ineu în 2006 şi judecătoarea LUCIU MARIANA le acordă întreaga suprafaţă fără să verifice nici un act şi fără nici o expertiză topografică; dosarul se judecă în contradictoriu cu Comisia Judeţeană şi Comisia Locală (primăria) primarul ascunzând acest dosar de săteni astfel aceştia nu au putut să facă intervenţie – fapt de esenţă căci ei, ca şi primăria, erau înscrişi în Cartea Funciară şi pentru a putea fi radiaţi trebuiau să fie anulate reformele agrare din 1913 şi din 1921 !!!!!!

 

Mai mult, sentinţa este pronunţată în baza legii 1/2000 şi 247/2005 care vizează restituiri doar a abuzurilor făcute de regimul comunist după 1945 !!!! CÂND GROSS WEISS NU MAI AVEA NICI UN CM DE PĂMÂNT ŞI NICI ACŢIUNI !! Deci o sentinţă contrară legii şi probelor !

 

  1. Comisie Judeţeană face recurs (nu şi primarul) şi câştigă;

 

  1. COLTEII fac Contestaţie în Anulare şi câştiga cu 2 judecători contra unul, cu o motivare aberantă şi nelegală;

 

  1. Colteii sunt puşi de primar în posesia SUPRAFEŢELOR DEŢINUTE DE PRIMĂRIE, sunt puşi în posesie de Romsilva pt păduri. Colteii formează Ocol Silvic privat şi exploatează la greu toată pădurea şi încasează toate subvenţiile APIA, un jaf de aprox 3 milioane de euro pe an;

 

  1. COLTEII nu pot înregistra la CF sentinţa şi revin la judecătoria Ineu unde în procedură necontencioasă, Judecătorul TRIPA dispune înregistrarea în CF fără documentaţie cadastrală; COLTEII se înregistrează în CF peste săteni şi primărie fără ca titlurile de proprietate să fie anulate !!! Ilegal dar prin efectul unei sentinţe judecătoreşti date contrar legii !!!!

 

  1. COLTEII se pregătesc pentru executarea silită a sătenilor. Ştiind că aceştia vor reacţiona, pregătesc o operaţiune de anihilare a reacţiei sătenilor. Întrucât sătenii nu au cunoştinţe juridice, ei vor apela la un avocat. Nu puteau lăsa la voia întâmplării angajarea de către săteni a unui avocat întrucât în cazul în care sătenii găseau un avocat corect, tot efortul grupului de crimă organizată ar fi fost anihilat. În consecinţă, planul cerea ca avocatul sătenilor să fie membru în grupul de crimă organizată. Astfel în vara lui 2012 manevrează subtil, fără ca sătenii să bage de seamă, şi le apare în viaţă avocatul LUPU STELIAN ca posibil apărător. Sătenii căutau un avocat care să nu fie în baroul Arad întrucât ştiau că va fi atacat de grupul organizat şi fie el şi corect, va fi incapacitat să îi poată apăra. S-a aflat repede ce doreau satenii aşadar l-au găsit pe acest LUPU care s-a prezentat ca fiind din baroul Bihor arătând o carte de identitate în care se arată că are adresa în Oradea. Folosindu-se de disperarea sătenilor, le-a câştigat încrederea.

 

  1. În 2012 Colteii au început executările silite ale terenurilor din extravilan. La prima executare, doamna Biriş încearcă să se spânzure dar se rupe sfoara şi scapă. Scăpă cu viaţă că de executare nu a scăpat.

 

  1. Sătenii angajează pe LUPU să formuleze şi să depună contestaţie la executare;

 

  1. LUPU se luptă şi se luptă şi… pierde 12 contestaţii la executare;

 

  1. După ce am apărut noi în decembrie 2012, sătenii au aflat cu stupoare că ÎNTRUCÂT NU AU FOST PARTE ÎN DOSARUL DIN 2006 ŞI 2009, ÎN CONFORMITATE CU CODUL CIVIL AVEAU DREPTUL CĂ ÎN CONTESTAŢIILE LA EXECUTARE SĂ ATACE TITLU COLTEILOR ÎN BAZA CĂRUIA FĂCEAU EXECUTĂRILE !! LUPU NU LE-A SPUS CĂ AU ACEST DREPT ŞI NII NU A ATACAT ÎN CONTESTAŢII TITLU. Să zicem că nu ştia dar… noi am apărut în decembrie 2012 şi imediat Dna av. COROIU a explicat acest aspect. Întrebat pentru care motiv nu a atacat titlul COLTEILOR, avocatul LUPU NU A DAT NICI UN RĂSPUNS. Mai mult, la apariţia noastră mai existau un număr de contestaţii pe rol dar avocatul LUPU a refuzat să atace titlul Colteilor şi acestea s-au pierdut. În fapt, el a mimat rolul de apărător, rol în care nu a făcut nimic şi a pierdut toate dosarele prin inacţiune şi refuz de a ataca hotărârile aberante. Să fie clar, nu poate fi acuzat că a pierdut dosare dar poate fi acuzat că în ciuda insistenţelor făcute de noi şi de doamna avocat adusă de noi, a refuzat să atace în fiecare din situaţiile în care se putea, respectiv 12 cazuri de contestaţii la executare în care a refuzat să atace titlu respectiv hotărârea din 2006 faţă de care sătenii au fost terţi lezaţi şi alte dosare pe care a refuzat să le dea curs deşi a luat banii de la săteni.

 

La toate astea se adaugă ce a făcut în cazul celor 2 revizuiri, despre care citiţi mai jos :

 

  1. Dna. av. COROIU a formulat cererea ce constituie prima revizuire dar nu a putut fi depusă de dumneaei întrucât nu avea mandat de la săteni. Cererea a conţinut 2 capete principale : 1) MIHAI şi VIORICA COLTEU nu aveau calitate de moştenitor a familiei GROSS-WEISS şi 2) s-a retrocedat un teren asupra căruia fam GROSS-WEISS nu mai avea nici un drept de la 1939, respectiv, chiar dacă MIHAI şi VIORICA COLTEU ar fi avut calitate de moştenitor, nu ar fi avut ce moşteni.

 

  1. Dna. av. COROIU a transmis pe e-mail cererea către av. LUPU şi acesta a depus în numele sătenilor cererea incompletă fără cel mai important aspect acela că MIHAI şi VIORICA COLTEU nu aveau calitate de moştenitor a familiei GROSS-WEISS. Prima revizuire s-a respins de judecătoarea BOLOŞ în fond şi în recurs de completul condus de judecătorul OPREAN şi fiind practic nemotivată şi cu „erori” incalificabile.

 

  1. Soluţia din recurs a fost atacată de săteni într-o primă Contestaţie în Anulare la Tribunalul Arad ajungând prin procedura de repartizare aleatorie tot la completul condus de judecătorul OPREAN;

 

  1. Soluţia din recurs a fost atacată de Comisia Judeţeana într-o a doua Contestaţie în Anulare la Tribunalul Arad ajungând prin procedura de repartizare aleatorie tot la completul condus de judecătorul OPREAN;

 

  1. Completul condus de judecătorul OPREAN a respins conexarea celor două contestaţii în anulare şi s-a respins şi strămutarea de către ICCJ – ciudat căci atât recursul cât şi contestaţiile în anulare au ajuns la acelaşi complet !!!

 

  1. Unii săteni şi-au dat seama că av. LUPU este infiltrat de infractori cu misiunea dea pierde dosarele şi şi-au reziliat contractul de asistenţă juridică. Alţii încă nu şi-au dat seama şi nu au reziliat contractul.

 

  1. A doua cerere de revizuire a fost formulată de dna. av COROIU, depusă chiar de dânsa în numele unui mare număr de săteni, priveşte în totalitate faptul că MIHAI şi VIORICA COLTEU nu aveau calitate de moştenitor a familiei GROSS-WEISS.

 

  1. Am găsit la dosarul acestei de a două revizuiri o cerere făcută de av. LUPU depusă în numele sătenilor cu care încă are contract, ca intervenţie în acest dosar, care are ca obiect… faptul că s-a retrocedat un teren asupra căruia fam GROSS-WEISS nu mai avea nici un drept de la 1939 !!!! Adică acelaşi obiect ca prima revizuire. Scopul evident este că instanţa unind cererile să constate că cererea depusă de av. LUPU are acelaşi obiect ca prima revizuire şi să respingă a doua revizuire fiind în putere de lucru judecat în dosarul primei revizuiri.

 

  1. O minte normală nu ar fi putut nici visa o manevră de o astfel de ticăloşie.

 

Aici arătăm însă una dintre metodele de neînchipuit pentru mintea noastră sau pentru cei neantrenaţi a detecta duşmanul, metoda pe care duşmanul o foloseşte pentru a ataca neamul nostru : CEI MAI FERMECĂTORI APĂRĂTORI SUNT INSTRUMENTELE CELE MAI EFICACE DE DISTRUGERE.

 

  1. PERCHEZIŢIILE ŞI SECHESTRUL PE AVEREA INFRACTORILOR COLTEU AU FOST FĂCUTE ÎN BAZA PLÂNGERII PENALE DEPUSE DE DNA AV. COROIU VASILICA la data de 13 ian 2014 dosar nr. 1/P/2014 la DNA Timişoara şi NU CUM AFIRMA ÎN FALS AV. LUPU că ar fi fost în baza plângerii depuse de el în 2012, plângere ridicolă, caricaturală, fără documentaţie, fără nici o valoare juridică care nu putea fi baza de plecare a unui dosar penal – ceea ce de fapt s-a urmărit de la început. Acum că Grupul de Solidaritate Românească cu Dna. COROIU vârf de lance au început să aibă rezultate, ticălosul de LUPU îşi asumă merite în fals, solicită şi i se dă posibilitatea de a face declaraţii televizate în care afirmă ce el a salvat NADAŞUL!!!!.

 

Câtă ticăloşie de a-i înşela pe săteni să se pretindă apărătorul lor doar pentru a putea să lupte împotriva sătenilor şi când înşelăciunea este răsturnată, să isis asume meritul pentru a rămâne în continuare în schemă să aibă în continuare posibilitatea de a înşela pe săteni. Îşi asumă meritul pentru cele ce timp de 2 ani a luptat să împiedice, ducându-i la pierzanie pe banii sătenilor care, din sărăcia lor, i-au dat în ăştia 2 ani peste 3 miliarde vechi, adică peste 60 de mii de euro !!!!!

 

Dacă noi calificăm un astfel de comportament drept ticăloşie, pentru grupul de crimă organizată instalat la conducerea statului şi a tuturor instituţiilor de 24 ani este modul firesc de funcţionare, este ceea ce ei fac în mod natural, nu ştiu şi nu pot altfel.

 

Folosindu-se de hotărâri judecătoreşti contrare legii, s-au retrocedat sute de mii de hectare în toată ţara, în Transilvania mai grav ca oriunde : Un sat de români Valea Mare, Covasna pe cale de a fi şters de pe faţa pământului, un poligon al Armatei de 1,000 de ha plătit integral în 1926 de statul român, în Sf. Gheorghe, Covasna, alte 63 de mii de hectare de pădure în Bihor, 12 mii de hectare de pădure în Covasna şi Buzău şi sute de alte cazuri până la sute de mi de cazuri mici în care oameni sărmani sunt sărăciţi cu totul de prădători în cârdăşie cu judecători puşi în sistem cu singurul scop de a da hotărâri contrare legii.

 

De 24 de ani s-a implementat gradual un sistem în care nimic în lumea de azi nu împiedica pe judecători să pronunţe hotărâri judecătoreşti contrare legii şi probelor iar cele date în recurs nu mai pot fi atacate. Oricât de ilegale ar fi, sunt aplicate de stat forţând statul să încalce legea, în efect forţând instituţiile statului să facă din statul român un stat infractor. Azi, ilegalitatea este instituită de judecători şi ca efect, infractorii nu mai sunt condamnaţi ci sunt sunt liberi şi stăpânesc societatea noastră. Astfel judecătorii pot să să transfere proprietatea cuiva în proprietatea altuia fără nici un drept şi fără nici o consecinţă pt judecători şi beneficiarii operaţiuni ilegale.

 

Hotărârile judecătoreşti pronunţate cu încălcarea legii şi a probelor se dau în următoarele condiţii :

 

CE SPUNE LEGISLAŢIA :

 

LEGEA NR. 303/2004 PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR

 

Art. 1. – (1) Justiţia se înfăptuieşte de judecători în numele legii şi are ca scop apărarea ordinii de drept şi garantarea respectării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor.

 

(2) Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii…

 

Art. 5. – (1) Magistraţii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii…

NOUL COD PENAL

Art. 175 Funcţionar

(1) „Funcţionar” este persoana care exercită, permanent său temporar, atribuţii care îi permit să ia decizii, să participe la luarea deciziilor sau să influenţeze luarea acestora în cadrul unei persoane juridice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(2) De asemenea, este considerat funcţionar în sensul legii penale persoana care exercită o activitate pentru care a fost învestit de o autoritate publică şi care este supusă controlului acesteia.

Art. 297 Abuzul în serviciu

(1) Fapta persoanei care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) săvârşite de un funcţionar se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

LEGISLAŢIA ESTE BUNA DAR NU ESTE APLICATA, BLOCAJUL FIIND PUS DE ÎNSĂŞI GRUPUL DE CRIMA ORGANIZATA CARE BLOCHEAZĂ SI ACCESUL PATRIOŢILOR LA CONDUCEREA TARII.

ÎN CONCLUZIE :

  1. Judecătorii sunt independenţi dar se supun legii, în primul rând legii statutului lor care prevede că TREBUIE SĂ ASIGURE SUPREMAŢIA LEGII. Este bine să fie independenţi pentru ca cei corecţi să nu fie intimidaţi.
  2. Dacă pronunţă hotărâri contrare legii şi probelor încălca obligaţia de a asigura supremaţia legii ceea ce este abuz în serviciu.
  3. Este simplu de dovedit când încalcă legea mai ales când citează legi în hotărâri dar dispun contrar textului legii sau când au la dosar concluzii ale părţilor care arată exact unde se încalcă legea.
  4. De vreo 8 ani s-a eliminat în legislaţie Recursul în Anulare, procedura ce dădea posibilitatea Procurorului General să evalueze hotărârile irevocabile pentru nelegalitate şi să ceară rejudecarea acestora;
  5. În prezent, partea vătămată de o hotărâre data cu încălcarea legii poate face plângere la parchet împotriva judecătorului; Plângerea ajunge la un procuror; Procurorul nu are nici o obligaţie să facă ceva, o poate ţine în nelucrare oricât intrucat nu se mai află în procedura penală nici o obligaţie ca procurorul să instrumenteze o plângere şi să o trimită în judecata intr-o perioada specifica de timp. Totuşi, practica arăt că, procurorul emite o rezoluţie de a neincepere a urmăririi penale care este de fapt in ea însăşi o încălcare a legii. Se poate face o plângere la procurorul superior care, practica arată că, respinge plângerea, desigur şi acesta constituie o încălcare a legii. Se poate face plângere la instanţa şi ajungi la un judecător care, practica arată că, va respinge cererea. Astfel, de la un judecător care a comis o încălcare a legii, se ajunge la doi judecători şi doi procurori care comit încălcare a legii. Se poate face plângere împotriva celor 4 şi după o procedură identică se ajunge la 3 judecători şi 4 procurori care comit încălcarea legii şi tot aşa.
  6. PROCURORII NU SUNT INDEPENDENŢI, sunt la dispoziţia şefilor ierarhici pana la Preşedinte. Procurorii care încearcă sa aplice legea sunt demişi pe linie politica sau sunt asasinaţi, vezi cazul procurorului Panait. Ce sa facă un procuror corect? Daca face bine prea vizibil este demis sau asasinat si nu mai poate face nimic bun pentru tara, singura soluţie la moment este sa facă bine fara sa se vadă de catre şefi, dar desigur nu prea se vede nici de catre victime si popor. Ingrata misiune. Pe de alta parte, pe cale politica se poate dispune procurorilor sa trimită in judecata unele dosare si altele nu, modalitate de lupta intre mafioţi la vârful naţional al crimei organizate.
  7. Se constată că duşmanii noştri de moarte au pervertit sistemul juridic astfel încât orice atac împotriva nelegalităţii, infracţiunilor de orice fel intră într-un şir de proceduri infinite, fără soluţionare, infractorii devin stapani peste popor cu insasi averea poporului.

Problema constă în faptul că oameni de rea credinţă, altfel spus cu vocaţie infracţională sunt puşi în funcţii în sistemul juridic. Deşi marea majoritate a oamenilor în sistemul juridic sunt oameni de caracter de bună credinţă, este suficient ca o minoritate la care ajung toate cazurile importante să fie infractori strecuraţi în sistem şi să anuleze orice efect benefic pe care l-ar putea obţine sistemul juridic.

NICI O FORMĂ DE ORGANIZARE NU POATE SUBSTITUI LIPSA DE CORECTITUDINE, ONESTITATE, CARACTER.

În sistemul de selecţie al celor implicaţi în sistemul juridic : deputaţi, judecători, procurori, poliţişti, gardieni de penitenciar, avocaţi, executori judecătoreşti, notari nu există vreun test de verificare a caracterului, a onestităţii, a cinstei. Cazierul nu este relevant întrucât aşa cum am demonstrat mai sus, cei mai mari infractori au posibilitatea de a eluda justiţia cu totul şi caracterul lor infracţional şi distructiv social nu se va reflecta în cazier.

CARE ESTE SOLUŢIA ? Soluţia nu este obiect al acestei postări.

ADRIAN  GRIGORIU

SURSA: http://www.ioncoja.ro

LENIN HOMOSEXUAL ?!

Daca aveti timp pentru a-l aloca unor informatii despre Lenin…… si cam cum a fost si cu acea revolutie din Octombrie, cam cine a dat banii….
Conform scrisorilor pastrate de KGB
Lenin a fost homosexual
 
Motto: Zinoviev catre Lenin: „Te pup pe tine si fundul tau marxist”  
 
Cotidianul bulgar „Trud” publica, intr-unui din numerele sale recente, un articol senzational despre viata amoroasa a liderului revolutiei bolsevice, Vladimir Ilici Lenin. Doctorul in istorie N. V. Sokolov a cautat mai mult timp prin arhivele rusesti, iar ceea ce a descoperit a meritat efortul depus: V. I. Lenin a fost homosexual! Istoricul rus afirma, in baza unor scrisori pe care le-ar fi gasit in arhive, ca amantul lui Vladimir Ilici a fost un lider de nadejde al comunistilor, Grigori Zinoviev. Va prezentam in intregime articolul publicat de Trud”.
 
Inainte de a se ocupa de materialele de arhiva, autorul articolului a cercetat cronica oficiala, publicata in editia din 1981 a scrierilor lui V. I. Lenin. Acolo putem citi: „Pe data de 8 iulie 1917, G. Aliluev si Stalin il insoteau pe Lenin pana la Gara Razliv, unde Lenin s-a adapostit in sura muncitorului N. A. Emilianov. (Autoritatile il cautau pe Lenin, care era considerat un criminal.) Emilianov arendeaza cateva hectare de pamant la 5 km de lacul Razliv si mai tarziu ii duce pe Lenin si Zinoviev la coliba pe care a construit-o singur acolo…” intrebarea este, de unde apare Zinoviev?
In biografie se spune: „Lenin a avut mult de lucru. A scris articole”. Da, intr-adevar, Lenin a scris cateva articole pentru care i-au fost necesare 5—7 zile. Dar el sta in coliba pana la 5 august. Citim mai departe: „Lenin se plimba, facea plaja, inota in lac, pescuia”. Cu alte cuvinte, Lenin s-a odihnit o luna dupa care a plecat in Finlanda.
 
In aceste conditii, ce a facut acolo Zinoviev? De ce au locuit singuri? De ce in biografia lui Lenin putem gasi o sumedenie de amanunte, dar nu citim nici un rand despre coabitarea timp de o luna cu Zinoviev? La Razliv, relatiile dintre cei doi lideri comunisti capata o dezvoltare interesanta.
 
Ei locuiesc singuri timp indelungat si aceasta aduce schimbari. In septembrie, Zinoviev i-a scris lui Lenin, care se afla in Finlanda:
„Draga Vova! Nu-ti poti inchipui cat imi este de trist fara tine, cat imi lipsesc mangaierile noastre… Poti sa fii sigur, de cand ai plecat nu m-am atins de nimeni. Poti sa fii absolut sigur in sentimentele mele fata de tine si in loialitatea mea. Crede-ma, nu m-am atins de un barbat sau femeie si nu o voi face. Numai tu imi esti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregati totul in modul cel mai bun”.
 
Lenin nu raspunde la aceasta scrisoare si Zinoviev ii scrie din nou dupa o saptamana:
„Draga Vova! Tu nu mi-ai raspuns. L-ai uitat pe micul Ghersele… Eu am pregatit pentru noi un lacas frumos. Putem trai acolo cat dorim… Este o locuinta minunata, acolo ne va fi bine si nimeni nu va putea impiedica dragostea noastra. Va fi ca inainte. Imi amintesc ce
mare bucurie a fost intalnirea noastra, iti amintesti cum la Geneva ne-am ascuns de aceasia femeie… Nimeni nu va putea intelege sentimentele noastre. Vino, cat mai repede. Te astept, floarea mea. Al tau, Ghersele”.
„Tu esti mare jucaus”
Dupa complotul din octombrie, Lenin revine la Retrograd. Zinoviev insa pleca la Moscova de unde ii scrie, din nou, lui Lenin:
„Ilici! Am executat toate ordinele tale. Aici este foarte greu si complicat, dar ma incalzeste gandul ca dupa cateva zile ne vom revedea si ne vom imbratisa. Numai speranta ca-mi esti fidel ma incalzeste. Te sarut pe tine si fundul tau marxist. Al tau, Ghersele”.
 
Aceste scrisori pun in prim-plan doua intrebari: de care femeie se ascund cei doi lideri comunisti si care din cei doi este pasiv si care activ.
 
In 1918, Zinoviev este mai concret: „Vova! De fiecare data cand sunt departe de tine devin trist. Tu esti mare jucaus. Te cunosc. Eu insa ma tin tare si nu-mi permit nimic. Inteleg cat de greu este sa te prefaci. Acum insa este mai bine. Nu trebuie sa ne ascundem de Nadejda, spre deosebire de ce s-a intamplat la Geneva, unde ea ne-a prins pentru prima data”.
 
Trebuie deci sa intelegem ca la Geneva, unde Lenin si Zinoviev s-au culcat impreuna pentru prima data, au fost prinsi de Krupskaia — sotia lui Lenin. Lenin recunoaste totul si ea nu-i mai face probleme.
 
Scrisoarea urmatoare este scrisa la Narva, in primavara lui 1918, cand Armata Rosie invinge fortele generalului Iudenici. Zinoviev triumfa. El scrie: „Vova! Voi sosi in curand si nu te voi lasa orice ar spune aceasta nesimtita. Asteapta-ma!”
 
In 1922, cand Lenin era grav bolnav, Krupskaia ii scrie lui Zinoviev: „Te rog sa nu-l mai deranjezi pe sotul meu cu cererile tale pentru intalniri. A sosit timpul sa va linistiti. Nerusinarea voastra nu se mai poate rabda. Ilici este bolnav”.
 
Spre finele anilor ’30, cand Zinoviev a fost executat, aceste scrisori au intrat in arhiva KGB. Fara indoiala, Stalin stia de ele. Ramane intrebarea: „De ce nu a ordonat distrugerea lor?”
 
Cosmin CORICIUC
Petio PETKOV corespondentul televiziunii romane  la Sofia
(„Evenimentul zilei”, 26 februarie 1997)
 
Michael Pearson
THE SEALED TRAIN – Chapter 14
“A Cool Night marked with stars;  the smell of the cut hay,” wrote Zinoviev of their stay in the woods near Razliv.  “Smoke from a small fire where venison simmered in a small pot. … We go to bed in the little shack.  It is cold.  We cover ourselves with an old blanket that Emelyanov found.  It is narrow and each of us tries to leave the larger part of it to the other.  Ilyich says he has a fufaika [an anorak type of padded coat] and does not need the blanket.
“Sometimes I cannot sleep for a long time, lying there in absolute silence.  I can hear the beating of Ilyich’s heart. We are sleeping closely, pressed against each other. … ”
 
TRENUL SIGILAT- Capitolul 14
 
“O noapte rece, cerul instelta; mirosul de fan cosit,” scrie Zinoviev despre sederea lor in padurile de langa Razliv. “Fum de la un foc domol deasupra caruia fierbea niste carne de caprioara intro cratita mica. … Ne-am bagat in pat in aceasta mica magazie. Este frig. Ne invelim cu o patura veche pe care a gasit-o Emelyanov. Este ingusta si fiecare dintre noi cauta sa lase cat mai mult celuilalt. Ilici (Lenin) imi spune ca el are o pufoaica si nu-i trebuie patura.  
“Uneori nu pot sa adorm mai multa vreme, stau culcat intr-o tacere profunda. Pot sa aud bataile inimii lui Ilici. Dormim impreuna, lipiti unul de altul…”
 
Un geniu monstruos
• autor: Nicolae Dabija
 
Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre Revolutia Socialista (adevarata Mare Revolutie Socialista) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cind se afla la Zurich. Ajungind acasa i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriza! Inchipuie-ti! Trebuie sa mergem acasa, dar cum? Totul mi se pare atit de neasteptat! (in cartea lui Volkogonov, pag. 138).
Era atit de neasteptat pentru “conducatorul revolutiei proletare”: ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati. Altii facusera revolutia parintele caruia s-a dorit. S-a grabit sa plece spre Rusia.
 
In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial.
Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rival paralizata din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti “revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana. I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din Octombrie Germania ii dase lui Lenin o suma “foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur. Cu acesti bani se putea face un razboi dar mite o revolutie.
 
Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul “Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pina la acea ora in toata Rusia n-auzisera decit o mina de oameni. In iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea sa emita un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe baza de documente, intre ele, aflindu-se si Ordinul Bancii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era platit cu cincizeci de milioane de marci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-si-l viitor aliat, avea sa-l salveze in ultimul moment.
 
Pe front in 1917 nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.
 
Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pamint, uzine, vodca si piine, fara sa munceasca. Asta-i face pe dezertori ca Lenin sa le fie simpatic.
Cercetatorii acelei perioade sint cu totii de acord ca arestarea lui Lenin in vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.
 
Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate actiunile i-au fost indreptate pentru a provoca infringerea tarii sale in primul razboi mondial si a pune, el si partidul sau, mina pe putere. Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil. Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, seful Statului Major German avea sa scrie: “Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.
 
Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor. România se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebindu-i care sint conditiile lor. Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrati. Conform pacii de la Brest – Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotki (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii: Rusia sovietica renunta la 34 la suta din populatia sa, 32 la suta din pamintul agricol, 89 la suta din minele de carbune. Buharin, care vede in aceste cedari “o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator. Intrucit Petrogradul urma a fi cedat si el benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova. Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia “sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.
 
Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!” Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curind Antanta, din care facea parte si România, avea sa invinga Germania si aliatii ei. Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de “pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia raminea aproape fara de teritoriu in partea ei europeana.
 
Lenin ne mai era prezentat de biografii sai drept model de democratie.
 
In iunie 1917, cind Guvernul Provizoriu, preintimpinat de incercarea bolsevicilor de a pune mina pe putere, a interzis orice fel de demonstratii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmind ca “in orice tara democratica organizarea unor asemenea demonstratii este un drept irevocabil al fiecarui cetatean.”
 
Dupa 25 octombrie 1917, insa, daca o demonstratie, un congres, o manifestare nu era aprobata de Dzerjinski, seful CEKA, Lenin ordonase ca participantii sa fie sau arestati, sau impuscati pe loc. “Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decit o banala lovitura de palat, in ea “n-a existat nici macar un singur ranit”. In Palatul de Iarna n-au intrat, cum arata filmele sovietice, soldati bolsevici, ci “o multime zdrentaroasa si furioasa, care s-a comportat cu violenta caracteristica unor astfel de gloate” (in cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). A fost o trecere pasnica a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma sa fie si el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. “Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov. A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum, la 2004, inca nu s-a incheiat.
Desi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: “ß ðóññêèé áû âûó÷èë ãîëüêî çà òî, ÷òî èì ðàçãîâàðèâàë Ëåíèí»), Lenin ii ura pe rusi. Iar asa zisa «revolutie din Octombrie» din 1917 a fost una orientata contra poporului rus. Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.
 
Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.
 
Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfirsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.
 
V.I.Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, si calmâc dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmaca botezata, nu avea incredere in rusi. Dupa revolutie recomanda “sarcinile de mare exigenta intelectuala sa fie incredintate strainilor, in special evreilor si sa se lase treburile simple pe seama “prostilor de rusi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, intre altele, ii scria lui Stalin: “Probabil ca nu e un secret pentru dumneavoastra faptul ca bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei saraci, ca era, asa cum se mentioneaza in certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”. Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus: “Rusii sint prea blinzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Intr-o scrisoare adresata in toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idiotii de rusi”.
Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape intotdeauna un evreu sau un rus cu singe evreiesc”.
 
Asa se explica ascensiunea ametitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de razboi al URSS intre 26 ianuarie si 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armata de rangul I, comandant al districtului militar Kiev si Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armata de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armata, Ion Secrieru, sef al Directiei principale de artilerie a Armatei Rosii s.a. la cirma in deriva a noului imperiu, meritul lor mare fiind si faptul ca erau nerusi.
Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Exista ordine de spinzuratoare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin. La sugestia lui Lenin in decembrie 1917 e creata CEKA – Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului, careia i se acorda drepturi nelimitate. Decretul lui “Despre teroarea rosie” mentioneaza: “Este esential ca Republica Sovietica sa fie aparata de dusmanul de clasa prin izolarea acestuia in lagare de concentrare, iar toti cei implicati in conspiratiile si rebeliunile alb – gardiste sa fie impuscati”. Nu cadeau sub incidenta acestui decret doar membrii partidului bolsevic, in rest CEKA avea dreptul sa aresteze si sa lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestarile sa se opereze in timpul noptii, Lenin inventind si termenul de “dusman al poporului”. Acest razboi contra poporului rus si a celorlalte popoare din URSS inceput de Lenin a continuat pina la moartea lui Stalin din 1953. Au murit in el 66 de milioane de cetateni. Mai multi decit reprezentantii tarilor Europei pe toate cimpurile celor doua razboaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare pacat al lui Lenin si al partidului comunist din ex-URSS. Teroarea de stat declansata de Lenin avea un singur scop: ca el sa ramina la putere cu orice pret. Chiar cu pretul disparitiei tuturor cetatenilor statului pe care si-l dorea al sau si dincolo de moarte. El, dupa marturiile celora care l-au cunoscut, “actiona si ca anchetator, si ca procuror si judecator”. Lenin recunostea o singura clasa – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv taranimea. Despre ultima a spus ca “planul de stringere a grinelor cu ajutorul mitralierelor este stralucit”, tot el dind “pretioasa indicatie: “Spinzurati-i pe conducatorii cercurilor chiaburesti”. Sau: “Impuscati-i pe conspiratori si sovaielnici fara sa intrebati pe nimeni” (p. 304). La indicatia lui, participantii rascoalei taranesti din regiunea Tambov au fost ucisi in august 1921 cu zecile de mii – tarani, femei, copii, batrini neajutorati – laolalta – cu gaze asfixiante, interzise inca de pe atunci de forurile internationale.
 
Intelectualitatea era considerata parazitara, preotimea – “contrarevolutionara”, burghezia – “ex-popor”, taranimea – salbateca.
 
In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadiste ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grine, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze “revolutia mondiala”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de griu peste hotare – pentru a infiinta cit mai multe partide comuniste in Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.
 
Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a României”.
 
Sovietizarea României a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pina la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc), dupa preluarea puterii se razgândeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la citeva saptamini, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost “o manifestare a vointei poporului”, ea “este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dind indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala –sa fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.
 
Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pina la 1918 in zeci de articole si cuvintari vorbise ca Basarabia e pamint românesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnind intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri România. In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele citeva sute de cavaleristi ai sai ca sa “elibereze” România de sub calciiul boierilor si mosierilor exploatatori (Åíöèêëîïåäè÷eñêèé ñëîâàðü Ãðàíàò, Moscova 1927, pag. 218, in articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, intre altele, “óãîëîâíûé ãåðîé è áàíäèòñêèé áàòüêà”).
 
Lenin, care-si zicea in anchete ca profesia sa ar fi cea de “scriitor” si care, deci, se considera intelectual, va spune despre toata intelectualitatea rusa: reprezentantii acesteia “…cred ca sint creierul natiunii. In realitate, nu sint creierul, ci dejectiile ei («ãàâíî íàöèè») (pag. 393). El afirmase nu odata ca intelectualitatea trebuie lichidata, iar literatura sa fie o anexa a partidului bolsevic: “problema literaturii trebuie sa devina parte componenta a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice ca e “mosier”, un idiot intru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, ca “mai crede in Tatuca Tarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualitatii ruse sa fie expulzata peste hotare, iar intelectualitatea ucraineana “sa fie deportata in zone indepartate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale si stiintifice – Saliapin, Bunin, Berdeaiev, Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. isi parasesc patria.
 
Partidul a decis si soarta celor ramasi: el hotara cine si ce sa scrie, cine avea dreptul sa publice, cine putea fi laudat sau criticat, cine – decorat, cui sa i se dea onorarii grase etc. Si totul se facea in functie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. Se mai spunea ca V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodata la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cind se aflau la Berna, in strainatate, dar, marturiseste consoarta sa, “mergeam la teatru si plecam dupa primul act”. Deci, acest om care n-a vazut la viata lui nici o piesa pina la capat va propune dupa revolutie sa fie inchis Bolsoi Teatr – mindria Rusiei din toate vremurile – cu indicatia stricta: “Se vor pastra doar citeva zeci de artisti la Moscova si la Petrograd ca sa dea spectacole (ca dansatori si cintareti) pe baza de autofinantare” in fata clasei muncitoare. In rest toti marii artisti (inclusiv I. Saliapin) sint disponibilizati, ca inutili cauzei revolutiei.
 
Lenin, ca intelectual care dispretuia intelectualii si ca scriitor care dispretuia scriitorii, stia: cu cit nivelul intelectual al maselor va fi mai scazut, cu atit acestea vor putea fi mai usor manipulate.
 
Lenin ii cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revolutie, seful GPU incluzind in ele toata elita societatii ruse. Listele contin: numele a mii de profesori ai institutiilor superioare de invatamint, scriitori, artisti, medici, ingineri etc. Toti acestia sint suiti cu sila in trenuri, vapoare si expulzati din tara.
 
Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurind dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele: “Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.
 
Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pina nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.
 
Dar n-a fost om care sa-l fi urit cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la git si am aruncat-o in lada de gunoi”. Ii numea pe preoti “contrarevolutionari in sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revolutionara a preotilor si a altor functionari religiosi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfintea “pedeapsa cu moartea pentru preoti”. Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat. El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic: “Cu cit va fi mai mare numarul victimelor din rindul clericilor reactionari si burghezi, cu atit mai bine”. Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: “Cu cât impuscam mai multi preoti, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic “arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat si va muri in curind pentru ca el “si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”. Sint confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sint dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sint rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vindute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari. Din 1918 pina in 1924 au fost impuscati “intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai functionau 11 525. Prin decret a fost interzisa bataia de clopote pe tot intinsul “tarii lui Ilici”.
 
Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.
 
Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.
 
Se sustine, fals, ca Lenin era de o “modestie legendara”. Dar inca in timpul vietii sale, atit el, cit si confratii sai de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orase cu numele lor, isi ridicau monumente, plateau scriitori care sa scrie carti despre ei, pictori care sa le faca portrete, tot ei s-au mutat in apartamentele tarilor din Kremlin, isi editau operele complete (unele nescrise) etc. In 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridica statui “lui V.I.Lenin in orasele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar in anul urmator inca in vreo 30 de localitati. De mentionat faptul ca “modestul” conducator pierdea zile intregi ca sa pozeze armatei de sculptori care urmau sa-l imortalizeze. Inca in iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport in care cerea inaltarea “a cincizeci de monumente inchinate activitatii revolutionare”. Pentru ca ridicarea statuiilor noilor lideri intirzie, Lenin ii telegrafiaza lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi si monumente si sint profund indignat. Te admonestez pentru neglijenta dumitale criminala. Sa-mi trimiti de urgenta lista vinovatilor pentru a fi trimisi in judecata. Rusine sabotorilor si tilharilor”. Vreo duzina de activisti, sculptori, pictori, arhitecti “sabotori”, care intirziasera sa-i inalte statui au fost impuscati.
 
Pe urma a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grija alt “mare modest” – I.V. Stalin, care in 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicatia, ca “in fiecare localitate din URSS sa fie inaltat cite un monument dedicat conducatorului proletariatului mondial”. In 1990 in fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se platisera atitia bani citi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinte – pentru aproape un sfert de tara.
 
Tot ce-a spus Lenin era minciuna sfruntata. La 1 mai 1919 a declarat in fata multimii adunate in Piata Rosie: “Cei mai multi dintre Dumneavoastra, cei care inca nu aveti treizeci-treizeci si cinci de ani veti vedea inflorind comunismul”.
La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generatia care are azi cincisprezece ani va trai peste 10 ani sau douazeci intr-o societate comunista”. Hrusciov avea sa ne fixeze si el o data pentru venirea comunismului pe pamint: 1981. Voronin ne zice, ca daca-l lasam sa conduca tara inca 50 de ani, ne va arata si dinsul cum arata comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comunistii stiu doar sa minta convingator.
Lenin a murit acum 80 de ani.
 
Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea “revolutionara”. 
 
Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumuselul” Griska Zinoviev.
 
Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: “E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!
Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.
 
Dar V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul virstei de 40 de ani. Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca maretul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers. Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “taran”, “muncitor”, “popor” si “revolutie”.
 
“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii.
Atita timp cit faptele unui degenerat vor fi “vii” si luate drept modele, cit schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite in fata istoriei”, pentru ca “orice crima in numele revolutiei este morala”, (citata din V.I.Lenin), atita timp cit dintr-un om avid de singe se va face un sfint infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, – aceasta orbire evidenta nu poate fi decit o pedeapsa a lui Dumnezeu.
 
Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sint enorme.
 
Revolutiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omeneasca: cei care n-au vor sa aiba ca si cei care au, dar fara sa munceasca. Daca ar fi sa rezumam vastele invataturi ale lui Lenin, acestea ar fi citeva:
Daca doresti sa ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva si acel ceva va fi al tau!
 
In numele viitorului luminos – sa impuscam zece, o suta de milioane de oameni, “sa nu ne oprim indiferent de numarul mortilor” (Lenin), chiar daca nu vor ramâne decit citeva sute de mii, care merita cu adevarat sa fie fericite.
 
“Interesul maselor” poate fi folosit doar in interes propriu. Impuscati masele, invocind interesele maselor! Propovaduiti fara incetare ca statul trebuie sa fie condus de popor, si conduceti-l in numele lui, fara sa mai consultati poporul!
Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”). Cit si intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor: “Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.
 
Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sint metode teroriste. V.I.Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Carlos “Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.
Venirea lui V.I.Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.
 
Cit unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii vom si crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.

SCRIITORI ARESTAŢI (1944-1964)

Scriitori arestaţi (1944 – 1964) de Alex. Ştefănescu

Mai ajung la închisoare (sau pe lumea cealaltă) din motive politice, dintre scriitori şi viitorii scriitori, Valeriu Anania (lider al grevei studenţeşti anticomuniste din 1946 de la Cluj, închis de mai multe ori, condamnat în 1958 de Tribunalul Militar Ploieşti la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”), Mihai Bădescu (membru al PN}, arestat în 1948, din ordinul lui Iosif Chişinevschi şi ţinut, fără judecată, timp de şapte ani şi şapte luni, la Jilava, Aiud, Midia şi Poarta Albă), Max Bănuş (anchetat şi bătut la Securitate, la sediul de pe Uranus, imediat după revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti pentru „uneltire contra ordinii sociale”), Florin Becescu (ofiţer de poliţie, autor al unei lucrări non-fiction, Cu fierul roşu, despre atrocităţile săvârşite în URSS, ridicat de NKVD, omorât prin împuşcare şi aruncat într-un şanţ de pe marginea şoselei Bucureşti-Ploieşti), Hans Bergel (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 pentru activitate anticomunistă şi trimis, după executarea pedepsei, cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan), Ernest Bernea (eminent om de cultură, antropolog, colaborator al lui Dimitrie Gusti şi Simion Mehedinţi, arestat în 1948 şi ţinut fără judecată până în 1962, chermat la Securitate în 1984, la aproape 80 de ani, şi bătut cu bestialitate pentru convingerile lui), Andreas Birkner (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică pentru o povestire găsită între manuscrisele lui), Vasile Blănaru (cunoscut sub pseudonimul Cezar Flamură, închis între 1949-1954, arestat din nou, în noaptea de 13 spre 14 martie 1958, anchetat şi torturat, alături de doi fraţi ai săi, pentru o vină imaginară, condamnat la moarte şi ţinut la Jilava mai mulţi ani în aşteptarea execuţiei, până când pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă), Sebastian Bornemisa (închis, între 1950-1953, la Sighet, unde a stat câtva timp în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu), Vasile Brătulescu (aflat multă vreme al Jilava), Elie Bufnea (condamnat în 1950 la şase ani de închisoare, pentru sprijinul dat luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni), Grigore Bugarin (arestat în 1959 şi decedat în 1960, la Timişoara) şi mulţi, mulţi alţii, toţi menţionaţi în dicţionarul Victimele terorii comuniste realizat de Cicerone Ioniţoiu.

În jurul a numeroşi scriitori rămaşi în libertate se strânge lanţul arestării şi, dacă ei nu sunt arestaţi, este numai pentru că prestigiul îi apără un timp, ca o aureolă magică, iar în cele din urmă intervine salvatoare moartea (sau apar circumstanţe politice care amână deznodământul). Foarte aproape de arestare este Lucian Blaga. Profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, el este dat afară din învăţământ la sfârşitul lui 1948. (După cum reiese din romanul Luntrea lui Caron, încă din anul universitar 1946/1947, unii studenţi primiseră misiunea de a-şi nota abaterile profesorilor de la ideologia marxist-leninistă. Cursul lui Lucian Blaga, evident, nu numai că nu lua în serios, dar contrazicea, implicit, materialismul dialectic şi istoric.) În anii care urmează, Securitatea îi anchetează sau îi arestează pe mulţi dintre cunoscuţii lui, încercând să le smulgă mărturii care să-l incrimineze pe poet. Dosarul este gata, dar o anumită sfială paralizează, s-ar spune, voinţa de acţiune a poliţiei politice. Funcţionează, parcă, interdicţia pe care o va promulga mai târziu Nichita Stănescu: „Şi mai ales nu-l atingeţi pe poet!” Lucian Blaga moare la 6 mai 1961, astfel încât nu vom şti niciodată dacă până la urmă ar fi fost arestat. Probabil că nu (în condiţiile în care autorităţile admiseseră că venise momentul ca el să publice o carte).

Cercul se închide şi în jurul lui Nicolae Labiş, ai cărui prieteni sunt anchetaţi sau arestaţi, în atmosfera încordată creată de evenimentele din 1956 din Ungaria. Faima cu totul ieşită din comun a poetului în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani creează o anumită reţinere în rândurile lucrătorilor Securităţii. Dilema lor se rezolvă prin moartea neaşteptată (accidentală sau provocată chiar de ei) a lui Nicolae Labiş, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956.

În acţiunea de întemniţare a scriitorilor frapează modul barbar în care se procedează, expresie a unui antiintelectualism sumbru, specific comunismului, a unor complexe de inferioritate care îşi găsesc, în sfârşit, ocazia istorică să se manifeste.

Vasile Voiculescu, în vârstă de 74 de ani, este arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, după o percheziţie brutală a locuinţei sale de pe strada Staicovici. O vecină, Ivanca Bogdan, „responsabila străzii”, îl avertizase cu câteva săptămânii înainte că s-ar putea să fie arestat, dar scriitorul, în loc să încerce să se salveze, lucrează febril la terminarea ciclului de nouăzeci de sonete care îi vor aduce celebritatea post-mortem. Este un bătrân impunător, cu o barbă de patriarh (pictorii şi fotografi insistă să le pozeze), un medic care mai profesează medicina numai pentru săraci, gratis, un om credincios, paşnic, iluminat de o bunătate care îl face neverosimil. Şi totuşi, cei şase bărbaţi care pătrund noaptea în locuinţa lui îl bruschează, îi răvăşesc manuscrisele, îl insultă cu o furie viscerală. La Securitate, în timpul interogatoriului, pentru că nu vrea să admită că religiozitatea sa este totuna cu legionarismul, este maltratat (i se aşează o scândură pe piept, în care cineva loveşte cu barosul, scândura având rolul de a împiedica producerea unor răni vizibile).

Motivele arestărilor şi condamnărilor sunt de obicei derizorii sau fictive, ininteligibile pentru generaţiile de azi care n-au cunoscut comunismul. Mersul la biserică, schimbul de scrisori cu un prieten din străinătate, dactilografierea unui text literar scris după alte reguli decât cele ale realismului socia2list, citirea unei cărţi interzise, invitarea acasă a unui grup de iubitori de literatură, criticarea în discuţiile cu cei apropiaţi a regimului comunist etc. sunt incriminate ca fapte de o mare gravitate („uneltire contra ordinei sociale”, „trădare de patrie” etc.) şi pedepsite cu o asprime care duce de obicei la distrugerea vieţii celor implicaţi.

Interogatoriile, în afară de teroarea pe care o instituie, impresionează – pe cel care le judecă azi – prin ceea ce s-ar putea numi o dramă a necomunicării. Învinuitul nu-şi scrie răspunsurile cu mâna lui, oficiul acesta îl face anchetatorul, care îi reformulează în mod tendenţios declaraţiile, iar la sfârşit îl obligă să semneze. Este vorba de două limbaje, fără nimic comun între ele: limbajul intelectualului, subtil, nuanţat, tinzând spre obiectivare, şi limbajul brutei, standardizat şi tendenţios. Afirmaţiile scriitorului sunt traduse în acest din urmă limbaj, plin de adjective stigmatizante. Nu există pângărire mai mare în plan cultural decât trecerea unor fraze concepute de un scriitor prin gândirea rudimentară şi deformatoare a unui anchetator comunist.

Declaraţiile date, de exemplu, de Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, două minţi extraordinare, capabile de performanţă intelectuală, se uniformizează (şi se năclăiesc de stupiditate) traduse de ofiţerii de Securitate, ajungând nu numai să semene între ele, dar să semene cu oricare dintre miile de declaraţii luate în epocă unor arestaţi de cele mai diferite profesii:

„PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

12.XII.1958. Oraşul Piteşti

Interogatoriul a început la ora 8,30

Interogatoriul s-a terminat la ora 14 şi 10 minute

Eu, Lt. Major Mincu Gheorghe, din M.A.I. – U.M. 0036 Piteşti. Am interogat în calitate de anchetator pe NOICA CONSTANTIN născut la 24 iulie 1909, fiul lui Grigore şi Clemenţia, în comuna Grosu Vlaşca, cetăţenie şi naţionalitate română, apartenenţa politică Ť neîncadratť, studii – doctor în filosofie, profesia profesor, ultimul loc de muncă şi funcţia – liber profesionist, cu ultimul domiciliu în C. Lung – Muscel, str. I.C.Frimu nr. 6, căsătorit cu MARIANA NICOLAIDE, nu are copii cu aceasta. Prima soţie WENDY MUSTON împreună cu cei doi copii R|ZVAN şi DINA se găsesc în Anglia, la Londra, – originea socială moşier. Activitatea politică până în 1947 – nu a desfăşurat activitate politică, nu a primit decoraţii, distincţii şi premii guvernamentale. În armată a făcut serviciul la Batalionul I Vânători cu gradul de sergent, reformat medical din anul 1940. Nu a fost prizonier. A fost în străinătate şi anume în Franţa în 1938-39 la studii – bursier. În 1940-1941 în Germania tot la studii. Nu a fost judecat.

Întrebare: Ancheta îţi cere să arăţi ce legături ai dumneata cu străinătatea, cine sunt aceste persoane şi în ce constau legăturile cu ele?

Răspuns: Legăturile mele cu străinătatea sunt următoarele:

EMIL CIORAN originar din Răşinari, fiu de preot, simpatizant legionar, în prezent se află în Franţa. Acolo se ocupă cu diferite scrieri duşmănoase la adresa regimului. Cu acesta port corespondenţă legal, iar în anul 1956, prin MARIETA SADOVA, artistă care a fost la Paris, cu ocazia unui turneu am primit ilegal din partea lui CIORAN o carte intitulată ŤIspita de a existať. Această carte MARIETA SADOVA mi-a trimis-o la Câmpulung prin NICU B|LAN din Bucureşti, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui DAN GRIGORESCU din Câmpulung-Muscel.

Mai am legături cu PARLIER MARIANA, de origine română, căsătorită cu cetăţeanul francez FRANÇOIS PARLIER. Aceasta a venit de două ori în ţară (1956-1958) ca turistă, cu care ocazie mi-a adus nişte cărţi. Menţionez că aceasta îmi este verişoară.

Am mai purtat corespondenţă cu MIRCEA ELIADE şi MIHAI NICULESCU. Această corespondenţă a fost purtată legal pe calea poştei.

În străinătate mai cunosc pe fugarul IERUNCA VIRGIL, despre care am avut ştiri de la CIORAN EMIL, care mi-a comunicat că acesta vrea să-mi publice lucrarea mea ŤPovestiri după Hegelť.”

(Apud Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., Bucureşti, Ed. Vremea, 1996)

„PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

8 septembrie 1959 – Bucureşti

Interogatoriul a început la ora 10

Interogatoriul s-a terminat la ora 16,50

Eu, căpitan ONEA MIRCEA, am interogat în calitate de anchetator penal de Securitate pe arestatul PALEOLOGU ALEXANDRU, născut la 14 martie 1919 în Bucureşti, de cetăţenie şi naţionalitate română, simpatizant P.N.L. din 1947, licenţiat în drept, în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Petre Poni nr. 18, necăsătorit, serviciul militar satisfăcut la şcoala de ofiţeri de cavalerie – Sibiu, în străinătate a fost la Paris în anul 1937, cu ocazia expoziţiei internaţionale, în perioada anilor 1947-1949 a activat alături de organizaţia tineretului P.N.L., nu a fost arestat, judecat şi condamnat, întrucât în anul 1950 când era urmărit pentru a fi arestat, a reuşit să se sustragă de la arestare devenind fugar.

Întrebare: Ce activitate contrarevoluţionară ai desfăşurat?

Răspuns: Până în anul 1947, nu am desfăşurat nici un fel de activitate politică subversivă. Începând însă din acest an, mai precis după ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, am desfăşurat activitate contrarevoluţionară. Acest lucru s-a întâmplat în următoarele împrejurări: încă înainte de 23 august 1944, aveam o serie de colegi şi prieteni din cadrul tineretului P.N.L., dar cu toate acestea eu nu am aderat la această organizaţie.

În anul 1947 am început să am întâlniri la domiciliul meu sau al lui PAUL DIMITRIU (PNL-ist) cu ZURASCU ION, redactor şef al ziarului liberal, cu DAM AMEDEU L|Z|RESCU şi alţi PNL-işti. Cu ocazia acestor întâlniri se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din R.P.R., comentau duşmănos şi calomniau acţiunile întreprinse de P.C.R. şi făceau propagandă împotriva acestor acţiuni. După ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, ca urmare a activităţii sale de subminare a regimului democrat-popular, aceşti tineri PNL-işti şi subsemnatul am continuat să ne întâlnim şi să desfăşurăm activitate contrarevoluţionară.”

(idem)

În transcrierea ofiţerului de Securitate, „Virgil Ierunca” devine „fugarul Ierunca Virgil”, „activitate” se transformă în „activitate duşmănoasă” etc. În plus, se remarcă familiaritatea insultătoare cu care sunt trataţi anchetaţii, ca şi încercarea anchetatorului de a se erija într-un fel de instanţă supremă, impersonală, nesupusă nici unei critici sau contestaţii.

În lungii ani de temniţă, scriitorii suferă de foame, de frig, de lipsa asistenţei medicale, ca şi alţi deţinuţi politici, dar suferă în plus (sau mai accentuat decât alţii) de absenţa cuvântului scris, ca şi de imposibilitatea de a scrie. În scrierile sale memorialistice, Nicolae Balotă povesteşte ce emoţie puternică îi provoca vederea unui petec de ziar, adus întâmplător de vânt peste zidurile închisorii. De asemenea, descrie frisonul de bucurie vinovată pe care îl simţea când zgâria cu o aşchie pe suprafaţa săpunului cenuşiu, de proastă calitate, literele unui cuvânt, citit apoi pe ascuns, de nenumărate ori, cu nesaţ.

Privarea deţinuţilor politici din rândurile intelectualilor de imaginea literei tipărite sau scrise de mână reprezenta şi ea o formă de înfometare, cumplită.

Aşa cum nu-i înduioşa bătrâneţea, pe anchetatori şi gardieni, procurori şi agenţi nu-i impresiona nici tinereţea deţinuţilor politici. Dintr-o carte de amintiri, Fundul gropii, publicată în 2001 de scriitorul Nicu Dascălu, fost deţinut politic, reiese că, arestat pe vremea când era încă elev de liceu, el n-a fost deloc menajat în beciurile Securităţii sau în închisoare.

„Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă şi doi tovarăşi m-au înşfăcat bine şi m-au condus pe un culoar zigzagat spre un lift care m-a şi urcat la etajul doi, unde am dedus că au loc anchetele. Ghionturile-n coaste îmi tăiau respiraţia.

Nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă şi nici nu mi s-a spus de ce fusesem adus acolo. Doi malaci m-au întins cu faţa în jos pe o masă, m-au legat şi m-au întins până ce am simţit că îmi ies oasele din încheieturi, după care m-au bătut la tălpi şi la fund până la inconştienţă. Bătaie ca la carte. Nu ştiu cât de târziu m-am trezit, ud, târât într-o încăpere goală, pe o pardoseală de beton.”

Teroarea s-a abătut nu numai asupra literaturii culte, ci şi asupra… folclorului. Cicerone Ioniţoiu, el însuşi fost deţinut politic, păstrează în arhiva sa textul unei „sorcove a anului 1947”, care a intrat la vremea respectivă în atenţia Securităţii. Textul poate fi considerat politic, satiric şi mai ales tragic, întrucât autoarea lui, Marioara Ianculescu-Manon, din comuna Cârcea, judeţul Dolj, a plătit cu chinuri cumplite, în beciurile Siguranţei de la Craiova, îndrăzneala de a-l fi compus:

„Oaspeţi dragi din ţara asta/ Vă miraţi voi cum se poate/ Anul nou care ne vine/ Să le ştie toate-toate./ Un moment de-aveţi răbdare/ Anul nou iată c-apare/ Şi-ntr-o slovă oltenească/ }ine mult să vă vorbească./ Eu sunt anul ’47,/ Nu vreau să vorbesc în şoapte,/ Nu înghit minciuna dulce/ Ca anul care se duce./ Ia priviţi pe ’46/ Jerpelit până la oase,/ Descălţat şi despuiat/ Parcă-i păstrăv afumat./ Cum te-a jupuit Tamara/ Dacă nu ţi-ai iubit ţara!/ Să cântăm un marş celebru/ Marşul omului funebru/ Sau mai bine sorcova/ S-o cântăm la Moscova./ Sorcova, vesela,/ Să te duci la Moscova/ Pe Stalin să-l sorcoveşti/ Cât mai tare să-l loveşti/ Până-i zdrobeşti oasele/ Cum ne-a spart el casele,/ Până-i rupi picioarele/ Cum ne-a rupt ogoarele./ Toţi românii îl iubim/ Şi cu toţi îl sorcovim:/ Să culeagă în colhoz/ Cât culegem noi din boz./ Sorcovică, sorcovea/ Du-te-n chip de cucuvea,/ Ia pe Colea, ia pe Golea/ Şi îi trece peste Bug:/ Sunt trei ani de când ne sug./ Să se ducă, ducă-se/ Să se-ngroape în URSS./ Să moară tot sindicatul,/ Să moară tot „democratul”/ Cu Stalin şi Susaikov/ Alături de Molotov./ Şi să duci din România”.

În versuri apare la un moment dat o referire la „Susaikov”, în legătură cu care Cicerone Ioniţoiu oferă următoarea explicaţie: „Ivan Susaikov, fost fierar într-un sat, a devenit activist în armată şi a parcurs repede toate gradele până la general-locotenent, ajungând comandant al unei divizii de tancuri. Avea o antipatie violentă faţă de oficialităţile occidentale. La 28 februarie 1945, Vîşinski a venit cu Susaikov de la Moscova şi l-a instalat ca şef al secţiei ruseşti din Comisia Aliată de Control din România. Fostul fierar s-a ocupat de jefuirea ţării noastre şi de decimarea armatei. În perioada 1949-1950 a fost rechemat la Moscova şi anchetat, întrucât se bănuia că începuse să se chivernisească şi să aibă deprinderi burgheze. A dispărut în marele infern al lui Stalin.”

În închisoare, unii scriitori compuneau texte (îndeosebi versuri) în minte, iar tovarăşii lor de suferinţă le învăţau pe de rost, asigurându-le astfel o multiplicare sui-generis, imposibil de controlat de gardieni. A rezultat în felul acesta o întreagă literatură a spaţiului concentraţionar, capitol straniu, de o tragică nobleţe din istoria literaturii române.

PĂMÂNTUL NE ESTE MAMĂ !

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei Seatle. Această scrisoare se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului. Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilor lumii, cu prilejul Zilei mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATLE şi-a primit numele după această căpetenie.

Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru – ne cere prea mult. Cum se poate vinde ceva. sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei.Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt pentru poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii.
Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.
Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul. Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în urmă pustiu.
Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii. În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.
Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul.Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.
Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi.
Ce este omul, fără animale ? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă.
Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui.
Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.

CALVARUL LIMBII ROMÂNE LA EST DE PRUT: SCOPURILE POLITICE ALE LINGHII MOLDOVINESTI

Constantin Lupu
Romania Libera

 “Testamentul lui Petru I” a trasat strategia de expansiune teritoriala a Rusiei. Apocrif sau nu, documentul a fost transpus cu scrupulozitate in practica de Tarii care i-au urmat lui Petru I, dar si de “tarii rosii” impusi de regimul sovietic. Poate ceea ce au adus nou bolsevicii a fost inlocuirea crucii crestine cu secera si ciocanul.
Tarina Ekaterina II a deschis calea spre Vest, anexand, in 1792, teritoriul actualei Transnistrii si numind-o Novorossia (Rusia Noua). Se pare ca Tarina va fi avut ambitii mai mari, caci se pregatea sa-l faca “rege al Daciei” pe printul Potiomkin. Ea spera sa ocupe intregul spatiu locuit de romani Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, pentru a face jonctiunea cu slavii din sud si sud-vest (bulgari, sarbi, croati, sloveni) si cei din nord-vestul “Daciei” (slovaci, cehi).
Pana una-alta, dupa numai doua decenii, armatele Imperiului Rus, sub tarul Alexandru I, au trecut Nistrul si au ocupat o parte din estul Moldovei, mai exact ceea ce mai ramasese, dupa ce Imperiul Habsburgic isi adaugase teritoriul actualei Bucovine. Pentru ca locuitorii acestui teritoriu sa-si uite numele si geneza, noii carmuitori rusi au extins denumirea Basarabia (care fusese data celor catorva judete din preajma Marii Negre de domnitorii munteni din familia Basarabilor) la noua cucerire.
Peste mai mult de un secol, Stalin si-a amintit de numele Moldova. Numai ca, din 1918, teritoriul dintre Prut si Nistru revenise la trupul din care fusese desprins in 1812. Exista argumente temeinice sa admitem ca nu-si dorea doar estul provinciei (devenita Basarabia), ci Moldova, in integralitatea ei. Acest gand a stat la baza hotararii sale de a crea un “stat” pe malul stang al Nistrului, pe care l-a botezat Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca. In felul acesta, romanii moldoveni de peste Nistru au fost transformati in dusmanii patriei istorice, parghia cu care imperialismul rusesc spera sa rupa din nou Basarabia din trupul Moldovei si al Romaniei.
Noua “statalitate” fusese trasata arbitrar pe harta. Aceasta includea desigur, formal o parte din teritoriul Ucrainei sovietice, avand capitala in oraselul Balta. Etnic vorbind, “republica” avea o populatie foarte amestecata, majoritari fiind rusofonii (ucraineni, rusi), carora li se adaugau si romani moldoveni, ca si alte nationalitati. Interesant este ca tocmai la Balta nu traia, la vremea transformarii sale in “capitala”, nici un moldovean! Totul s-a datorat unui capriciu al lui Grigori Kotovski, comandant in Armata Rosie, ai carui parinti erau din partea locului…
Peste mai putin de doua decenii s-a implinit si intentia mai veche a tatucai Stalin. A fost, mai intai, ultimatumul din 26 iunie 1940, cand URSS a declarat, practic, razboi Romaniei! Sub imperiul amenintarilor multiple, statul roman a fost nevoit sa cedeze. Astfel ca Basarabia, la pachet cu nordul Bucovinei, a fost incorporata in marele imperiu din est. Putin mai tarziu, s-a descoperit ca acest rapt teritorial nu a fost altceva decat o consecinta a unui protocol secret, pus la cale intre Germania nazista si Uniunea Sovietica, paravan fiindu-i un “inocent” Tratat de neagresiune dintre cele doua tari guvernate de regimuri extremiste.
Ce a urmat s-a conformat unui plan dinainte stabilit. Imediat ce trupele Armatei Rosii au trecut Nistrul, s-a creat RSS Moldoveneasca, reunind Basarabia si “autonomia” transnistreana. Dar nu a fost o insumare mecanica. Si in acest caz, a intervenit dictatorul de la Kremlin, care a retrasat granitele proaspetei republici. Stalin, la fel de arbitrar cum procedase si in 1924, a restrans dimensiunile Transnistriei, partea de nord-est a fostei “autonomii”, inclusiv ex-capitala Balta, a fost realipita la Ucraina, Kievului revenindu-i, de asemenea, celelalte teritorii obtinute de la Romania – nordul Bucovinei, Tinutul Hertei si sudul Basarabiei (de fapt, adevarata Basarabie!). Asa ciuntita, fara iesire la Marea Neagra si la Carpati, RSS Moldoveneasca a dainuit pana in iulie 1990, cand parlamentul Moldovei a anuntat autolichidarea republicii unionale.

Politica de mankurtizare
Ce s-a intamplat intre timp nu a fost altceva decat o continua politica de deznationalizare. S-a inceput cu deportari, cu executii in masa, insotite cu deposedari de proprietate. La toate acestea, s-a adaugat refugiul “voluntar” spre Romania al unor largi categorii de populatie, cu deosebire intelectuali. De-a lungul a cinci decenii, alte si alte valuri de transferuri de populatie romaneasca s-au mai produs. Fie ca a fost vorba de recrutarea de tineri ori mai putin tineri tarani romani, pentru a desteleni pamantul in Kazahstan, Astrahan sau Pavlodar; fie prin repartizarea centralizata a absolventilor romani de facultati, facuta – “intamplator” la mii de kilometri de locurile natale; fie, in sfarsit, momirea (cu salarii mult mai mari, cu locuinte etc.) tot a tinerilor romani si tot “intamplator” pentru a lucra pe santiere indepartate ale imensei Uniuni Sovietice.
Fara indoiala, o astfel de politica intinsa pe decenii intregi ar fi adus RSS Moldoveneasca in situatia de a fi aproape total depopulata. Kremlinul, in “intelepciunea” sa, nu a lasat o asemenea problema fara a-i gasi o solutie. Locul populatiei bastinase a fost luat de “specialistii” (chiar necalificatii fiind) rusi, de aparatcikii (activisti ai partidului comunist de la diferite niveluri) care era obligatoriu sa fie tot rusi, de veterani ai razboiului de prisos sa mai spunem ca erau tot rusi -, care primeau ca recompensa un schimb de resedinta, din Orientul Indepartat, sa zicem, intr-o zona cu clima mai dulce, la Chisinau, de exemplu.
Nu vom conchide ca Moscova pusese gand rau romanilor, in general, sau, daca vreti, romanilor moldoveni. Nicidecum. La fel au procedat si cu lituanienii, cu letonii, cu estonienii, cu tatarii, cu cecenii s.a.m.d. Politica aceasta ar putea fi numita “mankurtizare”.
Erau, deci, pe de o parte, metode administrative brutale, precum deportarile si colonizarile, dar si unele mai subtile. Acestea vizau inlocuirea treptata a limbii, a culturii si civilizatiei populatiei majoritare autohtone cu elemente spirituale rusesti.
Nu intamplator. Caci, se stie, popoarele care isi uita obiceiurile, isi uita istoria, isi uita limba si nu o mai folosesc, dispar de pe fata pamantului. Sau, cum s-a spus mai tarziu, se “mankurtizeaza”. Termenul a fost folosit de scriitorul Cinghiz Aitmatov, in romanul sau “O zi mai lunga decat veacul”. Aitmatov era kirgiz, dar practicile deznationalizante rusesti (sovietice) au fost aceleasi pe tot cuprinsul imensei “inchisori a popoarelor”. Pentru a trece de furcile caudine ale cenzurii, romancierul face apel la o parabola. Anume ca juanjuanii, cotropitorii de odinioara ai tinutului Sari Ozeki, isi tratau prizonierii cu o cruzime fara seaman. Uneori ii vindeau robi prin tinuturile invecinate, si pentru prizonieri acest lucru era socotit un mare noroc, pentru ca un rob putea, mai devreme sau mai tarziu, sa fuga indarat, in patrie. Insa cei pe care juanjuanii si-i pastrau aveau parte de o soarta cumplita. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seama a celor tineri, printr-o cazna infricosanta: imbracarea capului in siri. Capul victimei era mai intai ras la piele, iar firele de par smulse cu migala din radacini. Intre timp, alti juanjuani, mesteri in aceasta indeletnicire, injunghiau pe-aproape o camila batrana. Dupa ce o jupuiau, alegeau mai intai, despartind-o de rest, pielea cea mai butucanoasa, mai groasa, de pe grumaz. Taiau aceasta piele in buctii pe care le intindeau numaidecat, aburinde inca, pe capetele rase, ca niste plasturi, alcatuind ceva asemanator castilor de baie de astazi. Asta se chema “a imbraca un siri”. Cel supus unui asemenea tratament fie murea, neputand indura chinurile, fie isi pierdea pentru totdeauna memoria, transformandu-se intr-un mankurt Ð rob ce nu-si mai aminteste propriul trecut. Din pielea de pe grumazul unei camile se puteau confectiona cinci-sase siri. Odata pricopsit cu un siri, nefericitul era varat cu gatul intr-o obada de lemn, ca sa nu mai poata atinge pamantul cu capul. Prizonierii erau dusi apoi departe, in stepa, pentru ca urletele lor zadarnice si sfasietoare sa nu se mai auda, si abandonati acolo, cu mainile si picioarele legate, in bataia soarelui, fara apa si hrana. Cazna dura cateva zile. Patrule intarite pazeau, ici-colo drumurile, ca nu cumva cei din neamul osanditilor sa incerce a-i salva cata vreme mai erau in viata. Asemenea incercari erau insa extrem de rare, caci in stepa neteda ca-n palma se putea observa, la orice ora, cea mai mica miscare. Mai tarziu, cand se afla ca juanjuanii au transformat vreun rob in mankurt, nici neamurile cele mai apropiate nu incercau sa-l salveze: ar fi insemnat sa aduca acasa doar umbra celui ce fusese odinioara. (…)
Cei mai multi dintre prizonierii aruncati in camp sfarseau in chinuri groaznice, sub soarele stepei. Ramaneau in viata doar un mankurt sau doi din cei cinci-sase osanditi. Nu de foame piereau, si nici chiar de sete, ci in urma chinurilor de neindurat, de-a dreptul salbatice, pricinuite de pielea aceea de camila, care se usca. Contractandu-se nemilos sub razele soarelui dogoritor, siri-ul strangea capul ras al robului ca intr-un cerc de fier. Dupa doua zile, parul martirizatilor incepea sa creasca. Firele de par asiatic, aspre si tepoase, cresteau sub pielea tabacita si, de cele mai multe ori, negasind iesire, se incovoiau si reintrau in pielea capului, pricinuind chinuri cumplite, insotite de intunecarea totala a mintii. Abia in cea de-a cincea zi juanjuanii veneau sa vada daca a supravietuit vreun prizonier. Daca fie si un singur martirizat ramanea in viata, se chema ca scopul fusese atins.
Acestuia i se dadea apa, era scos din lanturi si, cu timpul, puterile ii reveneau, se punea pe picioare. Era de-acum un rob-mankurt, caruia memoria ii fusese smulsa, si de aceea foarte pretios, facea cat zece robi la un loc. Exista si o regula: daca in incaierarile dinlauntrul tarii era ucis un rob-mankurt, rascumpararea ceruta pentru asemenea pierdere era de trei ori mai mare decat cea pretinsa pentru viata unui om liber. Mankurtul nu mai stia cine e, din ce neam se trage, nu-si cunostea numele, nu-si amintea copilaria, tatal, mama  intr-un cuvant, n-avea constiinta de sine a unei fiinte omenesti. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o faptura necuvantatoare, si de aceea intru totul obedient si inofensiv. Nu se gandea niciodata la evadare. Pentru orice stapan de sclavi, revolta lor e lucrul cel mai de temut. Orice rob e un virtual razvratit. Mankurtul era, in felul lui, singura exceptie. Lumii lui launtrice ii era strain imboldul la rascoala, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de asa ceva. De aceea nu trebuia pazit si cu atat mai putin suspectat de ganduri tainuite. Mankurtul isi recunostea, intocmai ca un caine, doar stapanul. Nu schimba o vorba cu nimeni. Toate gandurile lui se indreptau spre indestularea pantecelui. Alta grija n-avea. De aceea implinea poruncile orbeste, cu zel si fara preget. Mankurtul era pus de obicei la muncile cele mai murdare si mai grele sau la treburile searbede, plictisitoare, care cereau mare rabdare. Numai un mankurt putea indura singuratatea, nesfarsita intindere si pustietatea stepei, pazind turma de camile scoasa la pasunat. Un singur mankurt inlocuia, in acele departari, o multime de argati. Tot ce trebuia era sa-i dai de mancare, atunci iti lucra vara si iarna fara murmur, fara sa simta ca se salbaticeste si fara sa se vaiete de lipsuri. Porunca stapanului ii era lege. Iar pentru sine, in afara de hrana si de cateva zdrente  atat cat sa nu inghete in stepa nu cerea nimic.
Cine a urmarit istoria teritoriului de la est de Prut aflat sub ocupatie ruseasca poate confirma similitudinea cu parabola lui Aitmatov. Poetul basarabean Petru Carare a observat acelasi lucru. In 1972, subtitrand “Din jungla colonialismului”, a inselat cenzura si a publicat volumul “Sageti”. Cerberul sovietic va fi fost multumit ca se va da o noua lovitura colonialistilor occidentali. si a dat viza volumului, din care citam cateva versuri: “In stanga vecini,/ In dreapta vecini,/ Deasupra vecini,/ Dedesubt vecini/ si toti sunt straini,/ Straini veniti de departe./ Straini in fata,/ Straini in spate/ si numai fratii departe…” sau “Noi avem un hot in casa,/ Noi cu hotul stam la masa,/ Ne-a iesit mai ieri in cale/ Cu idei si cu pistoale/ si-acum sa ne ia se-ndura/ si bucata de la gura/ si-nca alta noutate:/ Esti dator sa-i spui si frate…”. Nici parabola lui Petru Carare n-a atras atentia cenzorului aceluiasi volum: “Leule, avem, fartate,/ Cam aceeasi libertate,/ Libertate fara pusca:/ Liber esti sa stai in cusca”. (”De-ale circului”).

Rusia tarista, mai putin eficienta?
Dominatia autocratismului tarist rus, timp de peste un secol (1812-1918), n-a reusit, in ciuda tenacitatii eforturilor, sa afecteze, in esenta, nici obiceiurile populatiei romanesti, nici limba, care au reusit sa se conserve.
Limba romana a fost interzisa in administratie in 1843, iar in scoli continua sa functioneze doar ca obiect de predare. In 1866, limba romana a fost exclusa, mai intai, din Liceul Regional din Chisinau (acolo un si-a facut studiile si B.P. Hasdeu), ulterior si in celelalte tipuri de scoli. Oricum, insa, si pana atunci, in scoli, inclusiv la Liceul Regional din Chisinau, limba romana se preda in ruseste!
La 3 februarie 1871, tarul a emis ucazul “Despre suspendarea predarii limbii moldovenesti in scolile tinutale din Basarabia”, sub pretextul ca “graiurile locale in Imperiul Rus nu se predau”. Apoi, in 1872, limba romana a fost exclusa din sfera cultului religios. Astfel ca slujbele din biserici se faceau in ruseste, iar literatura ecleziastica in limba romana a inceput sa fie arsa!
Totusi, in sate, taranii au continuat sa foloseasca limba romana. In cele mai mici catune erau cunoscute versurile preotului Alexe Mateevici (1888-1917) “Limba noastra”: “Limba noastra-i o comoara/ In adancuri infundata,/ Un sirag de piatra rara/ Pe mosie revarsata./ Limba noastra-i foc, ce arde/ Intr-un neam, ce fara veste/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste…”
Peste ani, dupa proclamarea independentei la 27 august 1991, a fost decretat ca imn national al noii Republici Moldova “Desteapta-te, romane!”, la doi ani dupa ce aceeasi masura fusese luata la Bucuresti. Cand s-au mai dezmeticit, dupa 1994, “moldovenistii” (un soi de mankurti) nu s-au lasat pana nu au inlocuit imnul tuturor romanilor. Dupa indelungi deliberari, dar in necunostinta de cauza, ei au optat pentru “Limba noastra” a lui Mateevici, cu gandul c-ar fi vorba despre limba… “moldoveneasca”. De buna seama, nu cunosteau mesajul lui Alexe Mateevici catre invatatorii basarabeni: “N-avem doua limbi si doua literaturi, ci numai una, aceeasi cu cea de peste Prut. Aceasta sa se stie din capul locului, ca sa nu mai vorbim degeaba. Unii zic ca limba romaneasca e frantuzita. Asta nu-i adevarat! Ce e drept, sunt si in Romania unii rataciti in ce priveste limba, dar trebuie sa se stie ca cel mai puternic curent acolo e cel popular in limba si in literatura. Noi trebuie sa ajungem de la limba noastra proasta numaidecat la limba literara romaneasca”.
Daca autoritatile rusesti n-au reusit sa inlocuiasca limba populatiei bastinase cu limba rusa, au reusit, in schimb, sa construiasca un zid intre vorbitorii aceleiasi limbi. Consecinta a fost ca romanii basarabeni nu au mai putut avea contacte cu consangenii lor de peste Prut tocmai in perioada cand erau mai numeroase si mai pronuntate transformarile pentru crearea limbii romane literare moderne.
Izolationismul nu a fost suficient pentru ocupantii rusi. Trebuia neaparat sa fie inlocuit glotonimul limba romana (corespunzator etnonimului roman) cu limba moldoveneasca (moldovean). Procesul a fost analizat cu pertinenta de cercetatoarea Lidia Colesnic-Codreanca, de la Chisinau. Ea pledeaza, cum e si normal, pentru existenta unui grai moldovenesc, care, impreuna cu graiul muntenesc, eventual si cu alte doua-trei graiuri, sa defineasca dialectul dacoroman. Acesta nici macar nu este singurul dialect, caci limba romana are, de toate, patru mari grupe de dialecte: dacoromana, aromana (macedoromana), meglenoromana si istroromana, ultimele trei numite si sud-dunarene.
De la inceputul inceputurilor, denumirea glotonimului era limba romana (sau rumana). De la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX, o data cu ocuparea estului Moldovei – Transnistria (1792) si Basarabia (1812) Ð de catre Rusia, s-au folosit, in paralel, si glotonimul limba romana, dar si cel de limba moldoveneasca, atat la Iasi, la Chisinau, cat si la St. Petersburg. Ba, mai mult, s-a incercat utilizarea tendentioasa a glotonimului limba moldoveneasca (in loc de limba romana) si atunci cand este vorba despre limba vorbita si scrisa in Principatele Unite.
Era evidenta politica autoritatilor ruse de ocupatie de a desparti limba romana folosita in estul Moldovei (Transnistria, apoi Basarabia) de cea din restul Moldovei, din Principatele Unite si, ulterior, din Romania. Autoritatile de ocupatie au incercat chiar crearea unui dialect apropiat limbii ruse, pe care sa-l boteze ca limba moldoveneasca. Nu s-au reusit prea multe lucruri. Doar in terminologia gramaticala au fost calchiate (traduse) din ruseste si doar adaptate la sistemul limbii romane denumiri ciudate, precum grai (in loc de verb), asupra-grai (adverb), unitoare (conjunctie), treptele potrivirii (gradele de comparatie).
Cert este ca initiativele de acest fel nu au avut prea multa trecere in randul populatiei. Mai cu seama ca se acutiza tot mai puternic conflictul lingvistic intre limba rusa si limba romana, pe masura ce se trezea constiinta nationala, prin lupta pentru eliberarea nationala si apararea limbii romane. Comunitatile locale cereau introducerea limbii romane in scoala “ca disciplina obligatorie”, “libertatea predarii in limba materna”, reinvia tiparul bisericesc in limba romana, apareau ziare si reviste in romaneste.

Laboratorul lingvistic transnitrean
Transnistria a fost gandita de I.V. Stalin ca model de vitrina a unei republici moldovenesti. La indicatiile lui, s-a constituit, in 1924, o “autonomie moldoveneasca”, in cadrul RSS Ucrainene, numita oficial Republica Socialista Sovietica Autonoma Moldoveneasca (RSSAM). Erau urmarite doua tinte. Mai intai, Basarabia. Apoi, privirile Kremlinului se indreptau si dincolo de Prut, pana la culmile Carpatilor. Si, de ce nu?, mult mai departe. Cum s-a si confirmat, ulterior, prin modul cum s-au derulat evenimentele de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Asadar, pe 6 februarie 1924, basarabeanul Mihail Frunze (Frunza) a avizat un memoriu privind crearea RSSAM, recunoscuta oficial de Moscova in acelasi an, pe 12 octombrie.
Momentul acesta a coincis cu o atentie deosebita a guvernului bolsevic fata de “constructia lingvistica” in republicile sovietice nou formate. Era vorba despre crearea scrisului si limbii popoarelor neruse. Acestea erau, de fapt, mijloace tactice in realizarea obiectivului strategic de deznationalizare a popoarelor si de constituire a unui puternic stat centralizat. Inca de pe atunci, se punea problema crearii poporului unic sovietic. Desigur, acest popor unic va fi trebuit sa vorbeasca intr-o limba unica. Evident, limba rusa. Pana la acel stadiu, erau necesare unele “renovari”, “haine” noi pentru limbile nationale, care sa le apropie treptat de limba rusa.
La drept vorbind, crearea unei “noi limbi” in RSSAM a avut preliminarii anterior formarii acestei republici. In aceasta privinta, erau controverse intre cele doua grupari – a “moldovenistilor” si a “romanizatorilor”.
Partidul comunist se va fi simtit obligat sa faca ordine. La 19 septembrie 1924, Biroul CC al PC(b) din Ucraina a adoptat hotararea “Cu privire la crearea RSSAM in componenta RSS Ucrainene”, care prevedea si “dezvoltarea limbii populare moldovenesti”. Totusi, in anii 1924-1926, hotararea nu s-a aplicat, producandu-se asimilarea treptata a “limbii moldovenesti” cu romana. Atat dictionarele rus-moldovenesc, cat si cel moldovenesc-rus, publicate in 1926 la Balta, dar si limba tipariturilor din RSSAM nu reprezentau inca “limba moldoveneasca” proiectata de catre organele de partid. Ceea ce a atras, in noiembrie 1925, critica lui I.I. Badeev, secretar al Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, la conferinta a II-a a comitetului. Acesta, referindu-se la limba scrisa din RSSAM, spunea ca “nu este curat moldoveneasca, in ea mai sunt inca multe cuvinte romanesti frantuzite, dar noi, treptat, o vom curati-o si o vom face accesibila celor mai largi mase ale truditorilor din RSSAM”. Reafirmand necesitatea crearii “limbii moldovenensti”, el adauga ca “intr-un viitor apropiat, si la noi vor aparea, daca nu revolutionari, cel putin reformatori ai limbii si vor cere o asa limba care sa fie inteleasa nu domnilor, ci muncitorilor si taranilor moldoveni”.
In fond, Badeev trimitea la ideile proletcultiste, care stabileau o linie de demarcatie intre cultura “burgheza” precedenta si cea noua “proletara”. Ca atare, pentru a justifica planul de creare a “limbii moldovenesti”, activistii culturali din RSSAM proclama intreaga mostenire culturala din RSSAM de pana la revolutie “pseudomoldoveneasca”, iar limba romana Ð o limba de “salon a burgheziei”.
Prima incercare de a pune proiectul in aplicare a fost intreprinsa de G.I. Buciuscanu (pe atunci, comisar al poporului ministru – pentru Invatamant). Acesta alcatuieste, in 1925, gramatica “limbii moldovenesti”. Ea va fi suprimata, pe motiv ca “autorul a utilizat normele ortografice si terminologia traditional moldoveneasca de pana la revolutie adica romaneasca”.
La sfarsitul lui decembrie 1926, este inaugurat Comitetul stiintific Moldovenesc, avand o sectie lingvistica, condusa de L.A. Madan. Si pana in momentul infiintarii acestei institutii, Madan a predat “limba moldoveneasca”, conform normelor gramaticale elaborate de el insusi, la cursurile de pregatire a invatatorilor moldoveni. La elaborarea “limbii moldovenesti”, deosebita de limba romana, L. Madan pornea de la ideile teoretice ale lui N.Marr despre “caracterul de clasa al limbii”, afirmand ca “limba moldoveneasca literara” a aparut o data cu formarea RSSAM. Sunt schimbate gramatica, ortografia. P.I. Chior, comisar al poporului pentru Invatamant, si presedinte al Comitetului stiintific moldovenesc, publica, in februarie 1929, brosura “Despre ortografia moldoveneasca”, in care incearca sa elucideze unele aspecte controversate: “De-amu vo doui luni di zali, dicand “Plugaru Ros” isi lunjesti discusaia dispri orfografia moldovineasca, mai intai trebui di spus ca sfada merji nu dispri limba moldovineasca, da dispri orfografii, adica dispri samnuirea sunitilor cari sant in limba jii moldovineasca… Toati ancurcaturili si greutatali orfografiei noastri sa trag di la faptu ca noui nu ni ajiung buchi rusasti pintru alfavitu moldovinesc”.
Discutiile pe marginea ortografiei vorbesc despre o lupta intre cele doua curente din tabara “moldovenistilor”. Unii pledau pentru crearea limbii moldovenesti doar pe baza graiului moldovenilor din RSSAM, ceilalti optau si pentru graiul moldovenilor din centrul Basarabiei, incercand, deci, sa pastreze unitatea lingvistica a moldovenilor din RSSAM si Basarabia.
Acelasi P.I. Chior scria in amintita brosura: “Ei stau pintru adaugarea buchiilor celea cari n-ajiung inci; eu stau pintru alcatuirea alfavitului moldovinesc din literi rusasti, dar niamesticand rostirea moldovineasca cu rostirea rusasca”.
La Conferinta a IV-a a Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina din 10-16 noiembrie 1927, V. Holostenko (acelasi care a fost si secretar general al PCdR), in raportul sau “Despre rezultatele si perspectivele politicii nationale”, sublinia ca acei care infaptuiesc “constructia national-culturala in RSSAM nu trebuie sa uite in nici un caz perspectivele pe care le avem in Basarabia, pentru ca granita noastra nu este Nistrul, ci Prutul. De aceea, lucrul nostru in acest domeniu trebuie sa fie proiectat in asa fel ca sa nu ne izolam in acest teritoriu pe care il avem acum, dar sa tinem cont de faptul ca in viitor lucrul in domeniul constructiei nationale va fi infaptuit si printre moldovenii din Basarabia”.
In deplina concordanta cu aceasta teza, P. Chior scria: “acela (care pledeaza pentru graiul moldovenilor din RASSM n.n.) nu si gindesti la viitoru neamului s’a linghii moldovinesti… Acela a scapat din videri si problema intrejirii neamului moldovinesc sub steagu ros a RSSAM unit cu moldovenii si di dincolo di Nistru da poati si di dincolo di Prut. Acela nu s-a gandit la ceea ci a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di Nistru cu RSSAM si atunci problema orfografiei moldovinesti dizlegati drept capati s’o insamnatati politiceasci, larjind inraurirea noastri si pisti hotarili Prutului s’a Dunarii undi traiesc milioani di moldoveni plugari sub steagu boieresc al Romaniei”.
El a prezentat, in martie 1929, la sedinta Biroului Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, un raport despre ortografia “limbii moldovenesti”. La ideile sale mai vechi, mai adauga: “alfavitu cari al alcatuim noi amu trebui si hii asa ca si la moldovenii mai sus pomenit (de pe ambele maluri ale Prutului Ð n.n.) si poati usor al intaleji s’al potriji cu alfavitu lor latinesc”.
Desi ideile avansate de Pavel Chior aveau bataie lunga, ele nu conveneau, totusi, unor lideri de partid. Care l-au si condamnat pentru orientarea “spre dialectul taranilor de peste Prut si apropierea alfabetului moldovenesc de cel latin”. In consecinta, s-a dispus ca in alfabetul “limbii moldovenesti” sa fie pastrate literele rusesti existente.
Ulterior, Comisariatul Poporului pentru Invatamant, impreuna cu Comitetul Stiintific Moldovenesc au adoptat schimbari in ortografia “limbii moldovenesti”, care trebuiau sa apropie “dreapta scriere a linghii moldovinesti di graiu jiu moldovinesc”.
Opera de creare a “limbii moldovenesti” s-a desfasurat in conditii destul de “anevoioase”. Or, o limba nu putea fi creata de cateva persoane in 3-4 ani. In 1929, P. Chior recunostea: “Comisaru di luninari ii nevoit cu noptali intreji si prijudeci toati problemili teoretici a culturii moldovinesti cand alt chip sfatuitor la problemili academici nu mai ai…”, deoarece “… cadru celor di s-o ridicat pan la jiudicarea problemelor stiintainici pot sa-l numeri pi dejiti”.
Ca sa ajute la realizarea cu succes a “acestui lucru istoricesc”, in RSSAM este trimis de la Moscova, in calitate de “consultant”, lingvistul M.V. Serghievski, autor al unui dictionar rus-roman si al altuia roman-rus, care au circulat in anii 50 si in Romania. Despre Serghievski, P.I. Chior scria: “Ci pot lua di la dansu ci el sangur nu stii limba moldovineasci, da graiu basarabean cari ii luat ca temelia incercarilor lingvistici el nici atata na-l cunoasti ci el sangur numa incepi as faci cunostinti cu limba moldovineasci din RSSAM”.
Noua ortografie si alfabetul rusesc nu dadeau inca destula “originalitate” si caracter independent “limbii moldovenesti”. Mai era nevoie de un lexic nou, deosebit de limba romana. Cum se putea forma un asemenea lexic, dezvaluie tiraspoleanul L. Madan, de parca ar fi folosit o reteta gastronomica infailibila : “Noi formam cuvinte in primul rand de la radacini moldovenesti. Luam sufixele cele mai caracteristice pe care le folosim in limba moldoveneasca deosebit de limba romana. Apoi luam cuvinte rusesti si ucrainesti sau care s-au incetatenit la noi si pe care le folosim ca pe ale noastre. Acceptam si cuvinte internationale. Cuvintele care-s acceptate in toate limbile noi le introducem treptat, in dependenta spre cine ne orientam”.
Ceea ce a rezultat au fost niste ciudatenii lingvistice. Cuvinte cu radacini rusesti la care erau alaturate sufixe romanesti: “boleti bolesc”, “iskusstvo iscusnisie”, “real’no realnic”, “cul’turno culturnic”; cuvinte traduse din ruseste fara discernamant: “sobranie ingramadire”, “iazakoznanie limbostiinti”, “gosudarstvennai statnic”, “prostoi improstit”, “ciugunno liteinai zavod zavodu di turnat seaun”, “tekuscie dela treghi curgatoare”, “udarnai meseat luna lojitoari”; cuvintelor nascocite, pentru a inlatura echivalentele romanesti: “povtoriti adadaori (a repeta)”, “kacestvennai cumatatainic (calitativ)”, “kolicestvennai catamic (cantitativ)”; termeni internationali moldovenizati: “barometru – aeromasurator”, “aeroplan sungurzburator”, “automobil sungurmergator”. Cam asa arata “Cuvantelnicu academicesc al linghii moldovinesti”.
Organele de partid din RSSAM pareau si ele satisfacute de ceea ce lucrase Comitetul Stiintific Moldovenesc, care a contribuit la inventarea “limbii moldovenesti”: “… in dezvoltarea culturii moldovenesti, Comitetul Stiintific a adus o serie de contributii valoroase…, a creat aceasta limba, a creat gramatica si o serie de alte materiale ajutatoare care au asigurat dezvoltarea culturii noastre”, se spunea intr-un document din mai 1931.
Tocmai cand se aduceau elogii pentru modul cum se reusise “dezvoltarea limbii moldovenesti”, deodata, la 2 februarie 1932, se hotaraste trecerea scrisului moldovenesc la grafia latina, “limba moldoveneasca”! Asa se stabilise undeva sus, la Moscova.
Dupa sase ani, in 1938, teza rusificanta a devenit din nou prevalenta, rupand graiul moldovenesc de limba romana si reintroducand alfabetul chirilic. La 19 mai 1938, Comitetul Implinitor Central al RSSAM, a adoptat, astfel, o hotarare, in care se mentiona: “Dusmanii norodului, care au operat in Moldova, au petrecut politica dusmanoasa pe frontul zidirii national-culturale, limba moldoveneasca cu cuvinte si termeni din saloane-burgheze romanesti, au introdus alfabetul latin neinteles pentru truditorii Moldovei. Luand in seama cerintele truditorilor Moldovei, Prezidiumul Comitetului Implinitor Central al RSS Moldovenesti hotaraste: A trece scrisul moldovenesc de la 1 iunie 1938 de la alfabetul latin la alfabetul rus”.

Experimentul se extinde
Dupa ocuparea militara a Basarabiei in 1940 si, apoi, in 1944, experimentul inceput in Transnistria a fost continuat. Cu atat mai mult, cu cat “culturnicii” din RSSAM s-au transferat de la Tiraspol la Chisinau, ocupand vidul creat prin refugiul peste Prut a majoritatii intelectualilor romani.
In 1940, cand URSS au anexat Basarabia, la moda era teza lui Serghievski, cum ca ar exista o noua limba romanica orientala, alaturi de limba romana, dar independenta de aceasta. Noua limba, limba moldoveneasca, trebuia sa se foloseasca de alfabetul chirilic.
Inventarea unei “limbi moldovenesti” pe baza graiului popular, avusese, asadar, drept obiectiv principal justificarea unei identitati moldovenesti deosebite de cea romana. Ea constituia, de fapt, o expresie a pretentiilor teritoriale sovietice fata de Romania, o incercare de a indreptati viitoarea ocupatie a Basarabiei.
Interesant este ca, imediat dupa razboi, cand URSS si-a mutat sferele de influenta in tarile Europei Centrale si de Est, determinante au devenit teoriile lingvistice ale lui N.I. Marr, incuviintate si de Stalin, potrivit carora limba rusa trebuia sa fie o “limba mondiala”, cum fusese candva latina. La acea vreme, “moldoveneasca” ajunsese in dizgratie, fiind considerata o limba lipsita de istorie, un idiom slavo-roman, a carei singura sans era sa se topeasca intr-o limba slava puternica, asa cum era limba rusa.
Dupa 1950, I.V. Stalin il trece in dizgratie pe Marr, dar nu si obiectivul final al rusificarii limbilor nationale. Doar ca insista pe un ritm mai lent, care sa nu socheze populatia.
Pe timpul perestroikai lui Mihail Gorbaciov a reinviat miscarea de eliberare nationala. Demonstratiile de prin anii 1985-1990 aveau ca tinte importante lupta pentru limba, pentru alfabet, pentru istoria adevarata a poporului.
Imediat dupa ce, in 1990, RSSM se autodizolva si se proclama Republica Moldova, este oficializata si folosirea alfabetului latin, in locul celui chirilic. Chiar daca “culturnicii” speriau populatia ca exista pericolul ca democratii (cum erau numiti cei ce se opuneau regimului sovietic) sa instituie un analfabetism de masa.
Nu a existat, in acei ani, curajul de a se debarasa de termenul anacronic de “limba moldoveneasca”. Totusi, tacit, toata lumea considera ca vorbeste si scrie in limba romana. De altfel, la scoala manualele folosite erau de “Limba romana”, mass-media tot limba romana declarau ca o folosesc. Atat doar ca articolul 13 din Constitutia adoptata de parlamentul agrariano-comunist de la Chisinau inscria ca limba oficiala era “limba moldoveneasca”.
La 2 septembrie 1990, cand Moscova a simtit ca, prin studierera limbii, a literaturii, a istoriei, exista pericolul revenirii Basarabiei la matca dinainte de 1940, a fost reinviata ideea unui “stat” pe malul stang al Nistrului, purtand, denumirea de “republica moldoveneasca nistreana”.
Proclamarea, la 27 august 1991, a Republicii Moldova, prin adoptarea Declaratiei de independenta, care era pe trei sferturi o istorie a raptului suferit de Romania din partea URSS, a declansat, la putin timp apoi, in martie 1992, un razboi intre Chisinau si Tiraspol, acesta din urma sub patronajul nemijlocit al Armatei a 14-a ruse. Militarii fusesera dislocati in Transnistria, sub numele de Armata 52 sovietica, inca dinainte de 1940, in vederea realizarii visului expansiunii spre vest. Dupa al doilea razboi mondial, sub noua denumire de Armata a 14-a, s-a facut trecerea de la URSS la Federatia Rusa. Ca, in cele din urma, sa devina “Grupul Operativ de Trupe Rusesti” (un fel de trupe de mentinere a pacii, cu “casti albastre”), pentru a aplana un conflict pe care l-a generat si la care a participat efectiv!
De fapt, in “republica moldoveneasca nistreana”, desi sunt statuate trei limbi oficiale  moldoveneasca, ucraineana si rusa, in administratie se foloseste doar ultima dintre ele.
“Razboiul scolilor”, cum s-a numit situatia celor cateva unitati de invatamant transnistrene, in care predarea se mai face in limba romana cu grafia latina, a definit foarte exact prin ce se deosebeste “limba moldoveneasca” din mintea diriguitorilor de la Tiraspol de aceeasi “limba moldoveneasca”, despre care vorbesc comunistii lui Vladimir Voronin, instalati la putere din 2001. Grafia face sa-i desparta. Liderul separatist, rusul Igor Smirnov, nu concepe sa fie scoasa din uz grafia chirilica. Pe jumatate rusul Vladimir Voronin, presedintele Republicii Moldova, accepta grafia latina pentru “limba moldoveneasca”, dar are ce are cu limba romana, cu istoria romanilor.
Incet-incet, s-a uitat ca prin anii 90 se sarbatorea “Limba noastra cea romana”. Acum se sarbatoreste, pur si simplu, “Limba noastra”.
In asemenea conditii, a fost incurajat moldovenismul primitiv, al carui promotor este pseudo-savantul Vasile Stati, autorul unui aberant dictionar moldo-roman. Stati nu face altceva decat reinvie eforturile moldovenistilor din RSSAM, creand cuvinte care mai de care mai ciudate.
Mai mult, in presa guvernamentala, s-a permis cultivarea ideii ca introducerea grafiei latine a fost rezultatul unui plan subversiv. In urma cu trei ani, acad. I. Popusoi, dr. doc. in biologie, si conf. M. Caftanat, de la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice, au scris in oficiosul “Moldova Suverana”: “Trecerea brusca la grafia latina si inlaturarea limbii ruse din invatamantul scolar a (sic!) avut efectul unui gigantic pas inapoi”, in contrasens cu “eruptia culturala” ce s-a produs dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Introducerea, in 1989, a grafiei latine este calificata drept un “injositor regres social”.
Se lanseaza opinia ca acest act a fost “minutios si preventiv (n.n. premeditat!) calculat”, intrucat, ca o consecinta, “natiunea moldoveneasca a fost divizata in intelectuali si semianalfabeti”.
“Savantii” scriu mai departe: “Democratia romanofila in mod fulgerator a varat pe gat intelectualilor moldoveni denumirea “limba romana” pentru limba de stat. Frica, iar mai apoi obisnuinta a (sic!) impus aceasta metamorfoza si natiunilor conlocuitoare. Cu patura taraneasca si muncitoreasca a societatii procedura romanizarii prompte era sortita la esec. Intelectualii au trecut rapid la grafia latina. Muncitorilor si taranilor insa nu le ardea de grafia latina – coplesiti de saracie, ei cautau mijloace de salvare a familiei, devenind in mod automat semianalfabeti”.
Autorii au observat ca scopul introducerii grafie latine ar fi fost lichidarea natiunii moldovenesti. Persoanele, pentru care grafia latina ar fi devenit un obstacol, au fost “constransi sa citeasca numai publicatiile de limba rusa” si, astfel, a fost “stimulata realizarea scopului-cheie al unionistilor Ð lichidarea natiunii moldovenesti”.
Tot grafia latina ar fi fost vinovata si pentru o acutizare in relatiile dintre parinti si copii. In conditiile in care “copiii taranilor si muncitorilor de la sate si orase, spre deosebire de parinti, nu poseda rusa si nu cunosc nici scrisul chirilic”, “intre parinti si copii a fost ridicat un perete invizibil si de nepatruns”. “Izoland in acest fel pe parinti de la procesul de instruire si educatie a copiilor, unionistii si-au curatit calea pentru manipularea nestingherita a fragedelor suflete ale copiilor si, prin activitatea politica impusa elevilor si studentilor, sa demonstreze Europei ca masele “tineretului romanesc din Basarabia” sunt cu trup si suflet pentru unirea cu patria-mama”.
Concluzia? “Se poate, deci, presupune ca trecerea brusca la alfabetul latin a fost efectuata nu din exces de zel, ci din rea-vointa, cu un scop viclean, chibzuit ingenios”.
Avatarurile limbii romane la est de Prut sunt departe de a se fi incheiat…

Moldovenisme cu Druta
Academicianul Silviu Berejan, lingvist important de la Chisinau, facea un test semnificativ. El a luat un fragment dintr-un roman al lui Ion Druta – “Clopotnita” – si l-a transcris cu particularitatile proprii vorbirii moldovenesti din Republica Moldova.
Varianta origianala: “Porneste dar pe jos si el. Daca nu-l ajunge nici o masina din urma, il va culege autobuzul de la cinci si jumatate undeva pe o margine de drum. A face insa miscari in aer liber e, oricum, mai sanatos decat a sta locului si-a te legana impreuna cu umbrele. Scria Amosov intr-o revista, apoi si japonezii au confirmat, ca fara cincisprezece mii de pasi facuti zilnic organismul n-are forta necesara pentru a se reface, si ziua fara sapte-opt kilometri facuti pe jos e ca si cum ar fi o zi pierduta.
A legat geanta de plasa cu portocale, facand din ele un fel de desagi. Si i-a aruncat pe umeri, pornind incet de-a lungul soselei”.
Varianta prelucrata. “Pornesti dari pi jios si el. Daci nu-l ajiunji nis’ o masini din urmi, l-a culeji avtobusu di la pol sestovo (sau: di la jiumatati la sasi) undeva pi o marjini di drum. Da si ti nist’ la vozduh ii, orcum, mai sanatos dicit a sta locului s-a ti legana impreuni cu umbrili. Scrie undeva Amosov intr-on jurnal, pi urmi si iaponenii o potvirdit, ci fari sinspresi nii di pas facut in tati dziua organizmu n-ari puterea trebuinsioasi si si dreagi, si dziua fari sapti-opt kilometri facut pi jios ii ca si cum ar si dzi prapaditi.
O legat sumca di avocsa cu apelsini, facand din eli pon fel di desaj’. Si i-o azvirlit pi umer’, pornindu-si inset de-a lungul susalii”.
Evident, Ion Druta, initiatorul unora din activitatile curentului moldovenismului primitv (”Casa noastra, Republica Moldova”, inaltarea monumentului “Badea Mior”) a scris intr-o curata limba romana literara.

Sursa: http://www.basarabialiterara.com.md