CORVIN LUPU: POZIȚIA EVREIASCĂ ÎN VARA ANULUI 1940 (2)

Lupu-Corvin-2„Evreii au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi, când au putut, au omorât mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi!”
 
În anul 1941, când liderul evreilor din România, Wilhelm Fielderman, fost coleg de şcoală al mareşalului Ion Antonescu, la care avea intrare permanentă, s-a plâns de represaliile pe care unii români le comiteau împotriva evreilor în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, Ion Antonescu i-a trimis o scrisoare-răspuns la două memorii, în 19 octombrie 1941, în care s-a referit la momentele evacuării acestor ţinuturi, arătând, printre altele, că: „…potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de această dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb, şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari. Ce aţi făcut Dvs., anul trecut când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina faţă de trupele româneşti care se retrăgeau şi care până atunci apăraseră liniştea şi belşugul acestor evrei ? Vă reamintesc eu: Înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii ce apăraţi, din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate. …Vă puteţi explica de ce înaintea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani cu buzunarele pline de grenade ? V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorâţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi au fost îngropaţi înainte de a fi morţi. Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea. Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui. …Nu vă înduioşaţi dacă aveţi cu adevărat suflet de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită…”[1 ] 
Privitor la situaţia din Bucovina de Nord, într-un raport al şefului Statului Major al Corpului Grănicerilor din data de 28 iunie 1940, se arată că de îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestaţii antiromâneşti rupând şi scuipând tricolorul şi arborând steagul roşu comunist pe monumentul Unirii din Cernăuţi. Pe străzile oraşului se trăgeau focuri de armă, aveau loc devastări, iar centrala telefonică a fost ocupată de comuniştii locali înaintea intrării trupelor sovietice în oraş.[2 ]
 
Ostilitatea populaţiei evreieşti faţă de români
 
În 30 iunie 1940, din Basarabia a fost expediată o notă care relata despre ostilitatea populaţiei evreieşti faţă de români. În notă se arăta că în timp ce autorităţile civile şi militare româneşti evacuau provincia, evreii au rămas şi s-au manifestat favorabil autorităţilor sovietice. Numai în 29 iunie 1940, prin localitatea Reni au trecut din Vechiul Regat în Basarabia nu mai puţin de 3.000 de evrei, aceeaşi cifră înregistrându-se şi în zilele viitoare. Evreii au încercat să instige şi pe români la manifestaţii ostile celor care se refugiau şi mai ales contra armatei. Refugiaţii din Basarabia, ajunşi în Vechiul Regat, au raportat greutăţile întâmpinate din partea comuniştilor locali, majoritatea evrei, care i-au supus la torturi, i-au bătut cu pietre, le-au jefuit bagajele, le-au împiedicat transporturile, sau le-au distrus vehiculele şi le-au luat animalele. La Chişinău, avocaţii evrei au arborat drapele şi cocarde roşii înainte de venirea Armatei Roşii şi au violentat funcţionarii români. La fel au procedat şi intelectualii evrei din Reni, Ismail şi Cahul. Evreii din Chişinău au manifestat pe străzi, blocând căile de acces către gară, pentru a-i împiedica pe funcţionarii români să se refugieze. Ei au ocupat şi localurile instituţiilor de stat. Cu această ocazie, evreii i-au executat în stradă pe comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin şi Stol. Un grup de refugiaţi români, ajunşi în Bucureşti în 30 iunie, au relatat că o bandă de comunişti a împuşcat mai mulţi funcţionari români din Chişinău. Alţi refugiaţi români, din Cernăuţi, au declarat că înainte de intrarea Armatei Roşii în oraş, evreii au devastat biserici şi au executat numeroşi fruntaşi ai românilor şi ofiţeri ai armatei române. Evrei comunişti de 15-16 ani au comis acte de barbarie, dezarmând pe unii soldaţi români, izolaţi de ofiţerii lor şi de poliţişti, înfigând baionetele şi armele în corpurile lor. Toţi refugiaţii din Bucovina declarau că aceste fapte erau comise de evreii comunişti şi de unii ucraineni. În oraşul Bălţi, sub protecţia blindatelor sovietice care au depăşit aliniamentul stabilit, populaţia evreiască a dezarmat patrulele şi posturile noastre însărcinate cu menţinerea ordinii. Au fost jefuite trenuri regimentare. Tot evreii au cerut sprijinul militarilor sovietici pentru a-i dezarma ofiţerii şi soldaţii români. În târgul Răşcani – Bălţi, evreii umblau cu steguleţe şi rozete roşii la butoniere, iar pe case s-au arborat drapele roşii. La Soroca, evreii au format un comitet pe care Nota îl numea „terorist”. Înarmaţi, evreii au atacat camioanele destinate evacuării, opunându-se astfel evacuării funcţionarilor şi familiilor militarilor. La Soroca avocatul evreu Flexer l-a asasinat pe comisarul de poliţie Murafa. Au mai fost omorâţi administratorul financiar Gheorghiu, avocatul Stănescu şi căpitanul Georgescu.
 
Acţiunile ostile ale evreilor împotriva militarilor români, au determinat populaţia românească la represalii împotriva acestora
 
La Soroca a fost atacat camionul cu tezaurul Administraţiei Financiare şi s-au furat aproximativ 157.000.000 lei, administratorul financiar fiind ucis. Privitor la alte manifestări antiromâneşti comise de comunişti, Nota precizează că majoritatea acestora era formată din evrei. De asemenea, Nota făcea referire şi la alte acţiuni antiromâneşti comise de minoritari ruşi, ucraineni şi bulgari. Referindu-se la dezarmarea unor unităţi militare române de către sovietici, Nota arăta că aceştia au fost ajutaţi de „populaţia evreiască”. În încheierea documentului, se arăta că populaţia românească era profund indignată de faptele comise de evrei şi că, încă din acea fază a conflictului, reacţia românească nu a întârziat să se producă.[3Autorităţile militare române nu au încurajat aceste reacţii româneşti împotriva evreilor. Astfel, la 1 iulie 1940, Corpul 10 Armată, raporta Marelui Stat Major, Secţia 2, Biroul 1, prin maiorul Bădărău, că trupele sovietice atinseseră linia de demarcaţie pe toată lungimea frontului, referindu-se şi la o serie de incidente. Privitor la evrei, în raport se arăta că acţiunile ostile ale acestora împotriva militarilor români, au determinat populaţia românească împreună cu militari de grad inferior la represalii împotriva evreilor: bătăi, aruncături jos din trăsuri etc. Raportul privea cu îngrijorare aceste excese ale românilor şi propunea „urgente măsuri pentru a opri asemenea acte”.[4 ]
În aceeaşi zi de 30 iunie 1940, şeful Biroului Statistic Militar Iaşi, lt. colonel Ion Palade, raporta, printr-o telegramă expediată la Bucureşti, printre altele, că populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă românilor, sfidându-i, batjocorind funcţionarii, asasinând pe unii dintre ei, furând tezaure ale instituţiilor statului şi confirmând practic informaţiile trimise la Bucureşti de la Cernăuţi şi Chişinău, ca şi pe cele comunicate de refugiaţii români la Bucureşti şi în alte părţi ale ţării. Se făcea referire la bandele de evrei conduse de avocatul Michel Flexer, care a ocupat Poliţia şi primăria din Soroca şi a procedat la percheziţii. Pe lângă asasinarea comisarului Mustafa, despre care se arătase în alt document, din telegrama lt. colonelului Ion Palade aflăm că Michel Flexer l-a asasinat şi pe un anume Eustate Gabriel. Populaţia teritoriilor evacuate era într-o stare de nelinişte.[5 ]
Dramele care se consumau cu ocazia evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa au fost imortalizată de ofiţerul român Elefterie Negel, evacuat din Basarabia.[6 ] Articolul său a fost cenzurat din presă, probabil din motivul de a nu descuraja populaţia şi a nu cataliza acţiuni de răzbunare a românilor, care şi aşa erau foarte greu de ţinut în frâu, deşi se făceau eforturi evidente în acest sens de către autorităţi. Ordinul de nu folosi armamentul în nici un fel de situaţie este cel mai elocvent. Acesta a şi fost motivul pentru care evreii au reuşit să dezarmeze sau să ucidă militari români care nu au făcut uz de armă, chiar şi atunci când erau în pericol de moarte. De altfel, calitatea şi disciplina Armatei române ante-comunistă, formată din numeroase elite, bazată pe legi şi o morală exemplare, este cunoscută.
 
Chişinău – Evrei au demonstrat, strigând: „Jos Carol!”, „Jos Armata română!”, „Trăiască Stalin şi Armata Sovietică!”.
Vijniţa – Medicul evreu Winera rupt steagul românesc, păstrându-şi partea roşie pe care şi-a înfăşurat-o în jurul pieptului, strigând: a sosit ceasul evreilor!
 
O altă Notă, aparţinând unui maior pe nume Bădărău, face referiri exclusive la atitudinea evreilor în timpul evacuării Basarabiei, aducând date în plus faţă de cele relatate mai sus.[7 ] Astfel, în gara Bălţi, grupuri de evrei s-au strecurat în trenurile care evacuau autorităţile române, sfătuind refugiaţii şi militarii să rămână în Basarabia. Nereuşind evreii să-i convingă, a venit un ofiţer sovietic însoţit de militari înarmaţi, care au anunţat că militarii trebuie să depună tot armamentul, în caz contrar vor fi împuşcaţi. Un evreu a anunţat cu glas tare că persoanele originare din Basarabia nu au voie să părăsească provincia. A urmat o percheziţie corporală. Românii au fost nevoiţi să-şi distrugă actele de identitate pentru a nu fi depistată apartenenţa lor la Basarabia şi a putea astfel să se refugieze. La Chişinău, grupurile de evrei au demonstrat împreună cu deţinuţii comunişti eliberaţi din penitenciar, strigând lozincile: „Jos Carol”, „Jos Armata română”, „Trăiască Stalin şi Armata Sovietică”. Documentul arată că poliţiştii care au încercat să facă ordine, pentru a permite refugiaţilor afluirea spre gară, respectiv comisarii Lascăr Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol, au fost împuşcaţi în stradă de către evrei.La Reni, au avut loc incidente grave între evrei şi militarii români, care au condus la 15-20 de morţi. La Tighina, evreii au dezarmat jandarmi, le-au luat uniformele şi s-au erijat ei în organe de ordine. La Cernăuţi, printre persoanele împuşcate de evrei se numărau şeful gării, un comandant de regiment, primarul oraşului, foarte numeroşi poliţişti şi gardieni publici. La Vijniţa, întreaga dezordine a fost provocată de evreii comunişti şi ucraineni. Medicul evreu Winer, şeful Sanatoriului din Wijniţa nu a dat voie personalului român să părăsească instituţia, a rupt steagul românesc, păstrându-şi partea roşie pe care şi-a înfăşurat-o în jurul pieptului, strigând că a sosit ceasul evreilor. În 28 iunie, la podul de la Ceremuş, primarul localităţii, evreul Şatran, împreună cu populaţia evreiască, au întâmpinat militarii sovietici cu o manifestaţie de bucurie şi au rupt drapele româneşti. O bandă evreiască în frunte cu avocatul Rauferger i-au atacat pe perceptor şi pe pretor, obligându-i să predea banii din cassa percepţiei. La Galaţi, s-a format un grup de 2.000 de basarabeni, dintre care documentul specifică procentul de 90 % ca fiind evrei, care aşteptau în gară, sub pază, să plece, după propria dorinţă, în Basarabia. Unii s-au revoltat că nu li se formează garnitura mai repede şi au încercat să plece de sub pază. Somaţi să stea pe loc, au răspuns cu focuri de armă. Soldaţii români au tras în plin omorând 10-12 persoane şi rănind alte 40. 80 dintre cei aflaţi în grup au fost arestaţi.
Atitudinea pozitivă a liderilor evrei Wilhelm Fielderman şi a rabinului şef Alexandru Şafran
La 1 iulie 1940, la ora 11, a fost recepţionată de Ministerul apărării naţionale[8] o notă telefonică-raport care anunţa lipsa unor militari din unităţile care se refugiau de peste Prut, menţionând şi alte incidente şi arătând participarea evreilor la aceste acţiuni antiromâneşti.[9 ]
La 2 iulie 1940, la Ministerul apărării naţionale a fost redactat un document-sinteză intitulat „Acţiunea evreiască”. În prima parte, intitulată Evreii din Basarabia şi Bucovina în timpul evacuării, se fac referiri la organizarea de către evrei a unor Comitete Revoluţionare, la atentate şi asasinate şi la propaganda antinaţională. Sunt menţionate o serie de incidente din diverse părţi ale celor trei provincii, toate înscrise în aceeaşi notă de agresivitate a evreilor faţă de români şi autorităţile statului şi sunt nominalizaţi o serie de terorişti evrei. În a doua parte a documentului, este prezentată poziţia evreilor din restul României. Documentul afirmă în chiar prima sa frază a părţii a doua că după aflarea veştii acceptării Notelor ultimative sovietice, a avut loc „o bruscă schimbare de atitudine în totalitatea cercurilor evreieşti”. Astfel, au fost remarcate: părăsirea atitudinii de rezervă manifestate până atunci, ca urmare a promovării unui spirit naţionalist român şi adoptarea spontană a unor atitudini de veselie manifestată prin comentarii zgomotoase, în grupuri numeroase, pe străzi şi în localuri publice, însoţite de aprecieri jignitoare la adresa României, a conducătorilor statului, a armatei, în general a tot ce era românesc şi o vie simpatie pentru acţiunea sovietelor, pentru comunism şi pentru armata roşie. Evreii au manifestat brusc o atitudine sfidătoare faţă de cetăţenii români. În document se arată că evreii au trecut la răspândirea fotografiilor lui Stalin şi a celorlalţi conducători sovietici şi la confecţionarea de steaguri roşii. Era îngrijorător zvonul lansat de evrei că sovieticii nu se vor opri la frontierele României, ci vor continua să ocupe teritorii româneşti. Această idee este de găsit şi în rapoarte venite de peste Prut. După răspândirea ştirilor privitoare la crimele şi alte excese comise de evrei împotriva românilor în teritoriile care se evacuau, evreii au fost cuprinşi brusc de îngrijorare faţă de perspectiva unor represalii din partea românilor. Cercurile comuniştilor evrei deschiseseră o serie de discuţii privitoare la strategiile diversioniste necesare a fi promovate pentru a determina pretexte care să conducă la o intervenţie a armatei roşii în România, care să sprijine şi revoluţia comunistă care trebuia să fie declanşată concomitent.
 
Treceau în Basarabia aproximativ 10.000 de evrei pe zi. O excepţie de la comportamentul majoritar antiromânesc al evreilor – cercul evreiesc „Mutualitatea”
 
Documentul arată atitudinea pozitivă a liderilor evrei Wilhelm Fielderman şi a rabinului şef Alexandru Şafran, care au recomandat expres coreligionarilor lor să se abţină de la orice manifestări care i-ar putea provoca pe români. Teama de represalii i-a determinat pe mulţi evrei să emigreze în teritoriile româneşti ocupate de sovietici. În document se arată că liderii evreilor, Wilhelm Fielderman, rabinul şef Alexandru Şafran şi scriitorul Horia Carp, încurajează emigrarea evreilor din România înspre alte teritorii, ca modalitate de detensionare a crizei evreieşti din România. În schimb, se arăta, cercurile sioniste socialiste se opuneau acestei emigrări, încurajând doar emigrarea evreilor în Palestina. Şi evreii care nu se exteriorizau, erau cuprinşi de sentimente antiromâneşti. În perioada evacuării teritoriilor româneşti ocupate de sovietici, evreii din restul României au încercat să saboteze încasările la buget refuzând să-şi achite obligaţiile faţă de fisc, după modelul pe care l-au adoptat în timpul guvernării Goga-Cuza, din prima parte a anului 1938. Documentul prezintă cu obiectivitate o excepţie de la comportamentul majoritar antiromânesc al evreilor, arătând că cercul evreiesc „Mutualitatea”, cu sediul în str. Spătarului nr. 15, a criticat cu asprime acţiunile coreligionarilor lor în Basarabia, decizând să participe „cu maximum de mijloace” la acţiunea de ajutorare a refugiaţilor români. Documentul arată că din acest cerc fac parte evrei bogaţi, originari din Uniunea Sovietică, care au avut de suferit de pe urma instaurării regimului bolşevic. Documentul face precizări legat de categoriile sociale de evrei care părăseau România în favoarea Basarabiei şi Bucovinei ocupate de sovietici. Aceştia erau în cea mai mare parte meseriaşi, mici comercianţi, misiţi, studenţi şi liber profesionişti, în majoritate oameni cu situaţie materială mai puţin bună. Documentul apreciază că principalele cauze ale emigrării evreilor în Basarabia şi Bucovina de Nord, imediat după începerea evacuării acestora de către autorităţile române, erau propaganda pe care o făceau sovieticii, promiţând o situaţie mai bună decât cea din România şi teama de represaliile românilor ca urmare a exceselor evreieşti în acele teritorii. În general, treceau în Basarabia aproximativ 10.000 de evrei pe zi. Partidul Comunist Român, foarte îngrijorat de plecarea evreilor, care reprezentau baza partidului, a dat ordine severe de interdicţie de plecare din localităţile unde comuniştii aveau însărcinări, fără aprobarea conducerii partidului. Cei care încălcau aceste ordine urmau a fi socotiţi trădători.[10 ]
– Va urma –
 
Notă: Studiul a apărut în revista „Transilvania” nr. 9/2005, sub titlul „65 de ani de la evacuarea forţată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Poziţia evreiască”, iar în anul 2012 a fost prezentat la Sesiunea de Comunicării Ştiinţifice „Basarabia 200”, organizată de Societatea Culturală ART- EMIS, ediţia 2012
 Prof.Univ. dr. CORVIN LUPU

[1] Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 204-205.
[2] Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), op. cit., doc. 8-9, p. 151.
[3] Ibidem, doc. 10, p. 152-157.
[4] Ibidem, doc. 15, p. 170.
[5] Ibidem, doc. 11, p. 157-159.
[6] Ibidem, doc. 12, p. 159-163.
[7] Ibidem, doc. 13, p. 164-170.
[8] La acea dată, numele ministerului se scria cu litere mici.
[9] Ibidem, doc. 14, p. 168-169.
[10] Ibidem, doc. 16, p. 171-177.

 SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri

CORVIN LUPU: POZIŢIA EVREIASCĂ ÎN VARA ANULUI 1940 (1)

Poziţia evreiască cu ocazia evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, în vara anului 1940

Lupu-Corvin-2Prezenta lucrare a fost proiectată înaintea deja mediatizatelor contestaţii ale unor reprezentanţi a minorităţii evreieşti din România şi unii aliaţi ai lor de conjunctură. Contestaţiile zgomotoase din presa de scandal, reclamaţiile la autorităţile locale, la Procurorul General şi la Guvern au fost urmarea nemulţumirilor faţă de rezultatele unor cercetări pe tema acuzaţiilor de holocaust la adresa poporului român şi autorităţilor care îl reprezentau în perioada anilor 1941-1944 şi a relaţiilor dintre români şi evrei. În urma publicării lucrării „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei”, s-au declanşat împotriva subsemnatului campanii de presă, administrative şi judiciare deosebit de agresive. Nemulţumiţii au presat autorităţile pentru a determina măsuri administrative şi penale împotriva mea. Am reflectat dacă este cazul să-mi ţin promisiunea de a da tiparului un nou articol despre evenimente legate de relaţiile dintre români şi evrei. După cum arăta şi profesorul Gheorghe Buzatu, acest pater familias al celor care abordează problematica celui de Al Doilea Război Mondial,„…puţine au fost aspectele istoriei contemporane universale şi naţionale în care pasiunile, îndârjirea şi intoleranţa să fi avut ori să aibă un rol atât de precumpănitor, în raport cu studiul ştiinţific obiectiv şi „la rece”, ca în privinţa holocaustului”[1 ] şi a fenomenelor din jurul lui. La un moment dat, am dorit să renunţ.

După publicarea studiului „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei”, în revista „Transilvania” nr. 3/2005, pe lângă atacuri violente în presă, au avut loc şi încercări de obţinere a unor sancţiuni împotriva mea pentru culpa de opinie. De câte ori am reflectat, am ajuns la concluzia că şi noi românii ar trebui să avem voie să abordăm problema relaţiilor dintre români şi evrei, temă ale cărei concluzii se doresc a fi monopolizate de unii lideri evrei. Măcar în ţara noastră şi măcar acum, în timpul acestui regim politic, parţial democratic, care ne-a permis istoricilor – până în prezent, tot parţial -, să publicăm o serie de cercetări şi interpretări ale unor evenimente şi fenomene care au deranjat unele forţe. Aceste publicaţii au catalizat promovarea unor adevăruri istorice. Şi ce mare rău este dacă în anumite privinţe ale rezultatelor cercetărilor nu ne înţelegem întru totul? Revista „Transilvania”, a abordat de la apariţia ei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problemele cele mai delicate şi importante din istoria teritoriilor locuite de români. În trecutul revistei, adeseori, duşmanii românilor o citeau scrâşnind din dinţi. Cei care nu vor să creadă în ştiinţă, pot să nu creadă. Sunt şi astăzi oameni care nu cred că pământul se învârte. Dar de contrazis, să contrazică numai prin ştiinţă. De altfel, nu sunt singurul care mă confrunt cu aceste situaţii. În anul 1994 a fost dată la topit, în noaptea din preziua apariţiei pe piaţă, întreaga ediţie a unei cărţi care cuprindea exclusiv documente, scoase la lumină de un colectiv de 12 istorici militari români, coordonaţi de Alesandru Duţu şi Constantin Botoran, de la Institutul de Istorie Militară, condus atunci de regretatul general prof. univ. dr. Nicolae Uscoi[2 Legat de acest act de libricid, cu ocazia retipăririi cărţii, în anul 2003, a fost publicat un protest în care, printre multe altele, se arată că: „…atâta vreme cât arhivele evreieşti şi alte surse de documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor istorice se face în mod selectiv, cu un vădit partizanat şi subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna şi dezinformarea instituţionalizată, devine imorală şi neserioasă, frivolă, orice acuzaţie la adresa autorităţilor româneşti din anii 1939-1944, la adresa românilor, în general, acuzaţii formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii din România.”[3 ]

Personal, printr-o presiune mai mare am mai trecut doar în anul 1990, când am arătat că evenimentele din decembrie 1989 nu s-au desfăşurat conform versiunii susţinută de noul regim politic al „emanaţilor” lui Ion Iliescu. Atunci am fost ameninţat cu moartea, în mod repetat. Ulterior, respectivele teze au fost confirmate de o mulţime de cercetări, s-au validat şi au ajuns să fie vehiculate în toată ţara, în Europa şi în lume. Nu am dorit să renunţ şi pentru a nu da satisfacţie celor care încearcă să influenţeze concluziile privitoare la istoria contemporană a României prin alte mijloace decât cele ştiinţifice. Prezenta lucrare a apărut în preajma împlinirii a 65 de ani de la declanşarea procesului de retragere forţată a autorităţilor române din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Acel moment a fost punctul culminant atins de evoluţia raporturilor româno-sovietice în mod defavorabil României.[4 ]

Nu ne propunem să abordăm problematica Notelor ultimative sovietice adresate guvernului român în 26 şi 27 iunie 1940, temă care a făcut obiectul altei lucrări a subsemnatului[5 problematică despre care s-a scris mult. În prezentul articol, cercetarea s-a oprit la poziţia evreiască în cadrul acestui eveniment istoric. Despre evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a publicat un important studiu, bazat pe documente valoroase, profesorul Gheorghe Buzatu.[6 ]

Invazia sovietică ce a urmat Notelor ultimative a fost pregătită din timp, ca în toate situaţiile de acest fel, de către serviciile sovietice de informaţii şi propagandă. Studiul ştiinţific al acestei problematici făcut doar pe baza documentelor româneşti este incomplet. El ar necesita accesul la o serie de documente din arhivele fostei Uniuni Sovietice, aflate în cea mai mare parte în proprietatea Federaţiei Ruse, iar unele în posesia Ucrainei. Din documentele din arhivele militare române reiese că cercetările privitoare la pregătirea invaziei Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa ar trebui să aibă în vedere pregătirea psihologică, propagandistică şi logistică a nucleelor comuniste din zonele – ţintă, făcute de N.K.V.D. şi G.R.U., ai căror cei mai importanţi şi cei mai numeroşi agenţi au fost evrei. S-au organizat puternice reţele de spionaj sovietic, s-a făcut propagandă orală, scrisă, radio-difuzată şi s-a tipărit presă ilegală. Partidul Comunist Român, dominat numeric şi controlat de evreii din Uniunea Sovietică şi România a fost, fără îndoială, coloana a V-a Kominternistă. Acţiunea comuniştilor evrei, de alte etnii şi români (în număr mic) se înscria pe linia programului Partidului Comunist din România, finanţat şi condus de la Moscova, de acţiune în vederea dezmembrării statului naţional român. În faţa unei asemenea situaţii, autorităţile române aveau obligaţia din toate punctele de vedere să acţioneze, prin toate mijloacele paşnice sau militare, împotriva duşmanilor interni şi externi coalizaţi întru realizarea dezmembrării României. Această realitate este ignorată de multe ori de istoricii români ai momentului 1940 şi de fiecare dată de istoricii evrei care acuză România de holocaust, pentru persecuţiile, deportările şi crimele care s-au comis împotriva evreilor, pe parcursul războiului de eliberare a teritoriilor româneşti ocupate samavolnic şi împotriva bolşevismului. S-a scris mult despre agresiunea sovietică din iunie-iulie 1940 în teritoriile româneşti fără a se menţiona decât în mică măsură, sau deloc, despre această pregătire a invaziei. Ea necesită un studiu aparte.

În 28 iunie 1940, imediat după ora 14.00, Armata Roşie a trecut Nistrul, începând ocuparea ţinuturilor româneşti amintite. Trupele motorizate sovietice au înaintat foarte repede, atingând Prutul în ziua de 30 iunie, când data convenită era 3 iulie, ora 13.00. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, comportându-se ca şi în cazul stării de război, respectiv deschizând focul, luând prizonieri, dezarmând unităţile militare române întâlnite în cale pe parcursul înaintării, sechestrând trenurile care evacuau instituţiile statului român şi capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei.[7 Astăzi este evident că a avut loc o agresiune sovietică,[8 ] ceea ce ar trebui să conducă spre o modificare importantă şi a concluziilor privitoare la încadrarea juridică şi morală a evenimentelor din 22 iunie 1941, când armata română a început operaţiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de sovietici cu un an în urmă. Nu insistăm, dar, după cum este foarte cunoscut, există istorici care privesc atacul României împotriva U.R.S.S., din 22 iunie 1941 nu ca pe o agresiune, ci ca pe o continuare a unei agresiuni declanşate de sovietici în 28 iunie 1940, prin implicarea României ca eliberatoare a propriilor teritorii. Conflictul fusese deja deschis de agresiunea sovietică.

Desigur că este greu scuzabilă evacuarea teritoriilor româneşti fără rezistenţă armată, în iunie 1940, indiferent de cauze, respectiv de sfatul marilor puteri europene ale Axei şi de votul a numeroşi membrii ai Consiliului de Coroană, care s-au pronunţat împotriva rezistenţei armate. Evacuarea fără rezistenţă a fost un act de ruşine pentru istoria României. Aceasta cu atât mai mult cu cât armata dorea să lupte şi era pregătită cu planuri operative viabile de rezistenţă. De această părere sunt şi alţi istorici, inclusiv profesorul Gheorghe Buzatu. De altfel, evacuarea a fost precedată de o serie de încercări ale armatei române de a declanşa ofensiva antisovietică, sub motivaţia reală a nerespectării termenilor acordului privitor la modul în care să se evacueze Basarabia şi a recurgerii la agresiune armată din partea Moscovei.[9 ] Ordinele guvernamentale au descurajat orice fel de rezistenţă. Folosirea armamentului era interzisă în orice situaţie. Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul Afacerilor Externe, scria: „…Noi la Ministerul de Externe primeam un val continuu de proteste din partea şefului de Stat Major, raportând un număr considerabil de incidente, numeroase cazuri de moarte şi răniri, chiar cazuri de sinucidere printre ofiţerii care trebuiau să se supună, fără apărare, ilegalităţilor Armatei Roşii. Înaltul nostru comandament insista să fie revocat ordinul care interzicea să se tragă, în orice condiţii şi în orice împrejurări. S-a dovedit că a fost mult mai mult decât se putea cere în mod rezonabil oricăror trupe să îndure. Dar primul ministru şi ministrul afacerilor străine stăruiau faţă de şeful de Stat Major să facă imposibilul şi să se menţină ferm. Nu trebuia cruţat nici un efort pentru a evita să i se ofere guvernului sovietic chiar şi cel mai slab pretext pentru depăşirea liniei pe care el şi-o fixase…”[10 ] Acest ordin de a nu se deschide focul a paralizat complet Armata, Jandarmeria şi Poliţia, permiţând atât agresiuni comise de militarii sovietici, de comunişti şi de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, cu deosebire evrei. În aceste trei teritorii, trăia o numeroasă populaţie evreiască. Mulţi evrei din teritoriile care urmau a fi evacuate aveau sentimente şi convingeri comuniste, bolşevice, pro-sovietice, susţineau făţiş mişcarea comunistă, manifestând activism şi, mai presus de atâta, unii făceau parte din reţeaua de spionaj şi diversiune organizată de serviciile secrete sovietice în România.[11 ]

În aceste condiţii, după un an, în noua situaţie de război în care se găsea ţara, guvernul român a considerat că trebuie să ia măsuri speciale de siguranţă naţională pentru a se proteja de evreii din categoriile mai sus menţionate. Istoricul Alex Mihai Stoenescu arată că pe teritoriul României, în Basarabia, cât şi dincolo de Nistru, evreii au devenit parte integrantă a conflictului sovieto-român, populaţia evreiască fiind folosită „drept masă de manevră în scopuri militare agresive”. De îndată ce trupele sovietice au pătruns în Basarabia, minoritatea evreiască din această provincie şi din Bucovina de Nord s-a manifestat partizan, împotriva statului român şi mai ales a Armatei României, primind trupele comuniste sovietice cu mult entuziasm, dându-le tot concursul în îndeplinirea misiunii lor ocupatoare. În mai multe locuri, evreii au atacat cu armele trupele române aflate în retragere, profitând de acel ordin dat militarilor români de a nu se folosi armamentul. Era cunoscut până la nivelul opiniei publice planul sovietic de ocupare a întregii Moldove, în cazul în care Armata Română ar fi ripostat. Evreii au comis numeroase crime, „dedându-se la torturări şi mutilări, producând pierderi în morţi şi răniţi”. Autorul amintit citează un document din Arhivele M.Ap.N., fond Marele Stat Major, în care se arăta: „În toate oraşele basarabene şi nord-bucovinene, ca la un consemn, s-au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineret de ambele sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului, întrucât în afara zelului revoluţionar, bandele teroriste au arătat, în timpul desfăşurării acţiunilor, o pronunţată tendinţă pentru adunarea de capital, în flagrantă contradicţie cu principiile anticapitaliste cuprinse în doctrina în numele căreia desfăşurau acţiunea. Nu a fost cruţată nici armata şi zilnic sosesc noi informaţiuni despre ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care, chiar fără a fi contrazis intenţiile comuniştilor evrei de a se manifesta, au fost împuşcaţi sau schingiuiţi”. Autorităţile sovietice au premeditat întreaga acţiune antiromânească din perioada evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa şi de după aceea, folosind evreii şi alţi minoritari pentru susţinerea activităţilor pregătitoare invaziei, pentru culegerea de informaţii şi chiar cu susţinerea agresiunii cu logistică.[12 ] Doar între 28 iunie şi 2 iulie 1940, pierderile româneşti, morţi şi dispăruţi, aceştia din urmă fiind în majoritate prizonieri duşi în gulagul sovietic, se ridică la foarte importanta cifră de 32.000 de oameni. Duritatea sentimentelor antiromâneşti manifestate de aceşti evrei, lipsa lor de loialitate faţă de ţara şi poporul alături de care au trăit decenii în care au fost bine acceptaţi, într-o Europă majoritar antisemită, unde mulţi evrei s-au îmbogăţit tare şi nestingherit, a şocat opinia publică românească,[13 ] cu deosebire militarii Armatei, Jandarmeriei şi Poliţiei, instituţii patriotice, devotate poporului român, care i-au ocrotit şi pe evrei.

După ocuparea Basarabiei de către sovietici, în rândul evreilor a circulat zvonul că guvernul de la Kremlin va înfiinţa în această provincie Republica Sovietică Socialistă Evreiască. După 22 iunie 1941, când Armata Română a trecut Prutul începând eliberarea teritoriilor ocupate, majoritatea evreilor s-au retras împreună cu armata şi administraţia sovietică. Este principala cauză a depopulării cu evrei a celor trei ţinuturi. În anul 1941, s-au înregistrat numeroşi evrei din întreaga Românie care au cerut să emigreze în Uniunea Sovietică. Devotamentul evreiesc faţă de Uniunea Sovietică, ataşamentul lor faţă de bolşevism şi ura faţă de militarii români, cunoscute la nivelul Serviciului Special de Informaţii şi de către liderii politici şi militari, a impresionat şi societatea civilă românească, generând reacţiile antievreieşti pe care le-au avut numeroşi cetăţeni români, care au condus la crime şi alte abuzuri împotriva foarte multor evrei, în toate cele trei provincii evacuate în iunie-iulie 1940 şi eliberate de armata română în iunie-iulie 1941.[14 ]

În luna mai 1940, au fost chemaţi la Comintern doi secretari ai Partidului Comunist din România, ambii evrei, M. Skorţov (Leibovici) şi I. Morgenstern, pentru a raporta în legătură cu starea de spirit a populaţiei şi capacitatea organizaţiilor comuniste din Basarabia de a sprijini acţiunile sovietice antiromâneşti.[15 ] Atitudinea ostilă a evreilor comunişti faţă de armata română este dovedită de o mulţime de documente.[16 ]

– Va urma –

Notă: Studiul a apărut în revista „Transilvania” nr. 9/2005, sub titlul „65 de ani de la evacuarea forţată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Poziţia evreiască”, iar în anul 2012 a fost prezentat la Sesiunea de Comunicării Ştiinţifice „Basarabia 200”, organizată de Societatea Culturală ART- EMIS.


[1] Gheorghe Buzatu, HOLOCAUST ŞI holocaust, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 193.
[2] Generalul Nicolae Uscoi cunoştea în detaliu modul în care a fost otrăvit mortal istoricul Constantin Botoran.
[3] Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), Situaţia Evreilor din România, Vol. I (1939-1941) partea întâi, Bucureşti, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, 2003, p. 407.
[4] Privitor la aspecte ale problematicii evoluţiei negative a raporturilor româno-sovietice din perioada interbelică vezi şi în: Corvin Lupu, The Belonging of Basarabia to Romania and the Inter-War Romanian-Soviet Relationships reflected in Diplomatic American Documents, în volumul Le XIII-e Congres International d’Histoire Economique, Buenos Aires, Argentine, 22-26 juillet 2002, La Preconference de l’Universite „Lucian Blaga” de Sibiu, Roumanie, 4-5 avril 2002, p. 175-190, sau Corvin Lupu, Probleme controversate din istoria Basarabiei în lumina unor documente diplomatice americane, în „Foaia Poporului”, Revistă a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, Serie nouă, Nr. 69-70, aprilie 2004, p. 2-15, sau Corvin Lupu, Aspecte referitoare la problema apartenenţei Basarabiei la România şi la relaţiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, Bucureşti, p. 104-115, sau Corvin Lupu, Fragen uber die Zugehoerigkeit Bessarabiens zu Rumanien. Rumanisch-Sowjetische Beziehungen im Spiegel Amerikanischer Berichte, în „Forschungen zur Volks- und Landeskunde“, Band 44-45/2001-2002, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 175-187.
[5] Vezi Corvin Lupu, România, Axa şi Aliaţii, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003.
[6] Vezi Evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în 1940, în Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 205-238.
[7] Vezi Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 1998, p. 59.
[8] Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la Londra în 3 iulie 1933, precum şi Convenţia pentru definirea agresiunii semnată de România, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Cehoslovacia, Turcia şi Iugoslavia la 4 iulie 1933, prevedeau (ambele în articolul 3) că: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută în articolul 2”. Acest articol 2, alin. 2, prevedea: „În consecinţă, va fi considerat drept agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acţiuni: …2. invadează cu forţele sale armate, cu sau fără declaraţie de război, teritoriul unui alt stat”. Există şi alte argumente de ordin tehnic şi de drept care argumentează încadrarea acţiunilor sovietice de la sfârşitul lunii iunie 1940 drept agresiune. Vezi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 63-64.
[9] Vezi şi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 67-68.
[10] Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Londra, 1957, p. 203.
[11] Vezi şi Ion Coja, Scurt istoric al „HOLOCAUSTULUI”, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 201.
[12] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 65 şi 68-69.

[13] Ion Coja, op. cit., p. 202. Autorul citează articolul publicat de Nicolae Iorga în „Universul”, intitulat De ce atâta ură?

[14] Privitor la culegerea de informaţii şi propaganda desfăşurată de sovietici cu ajutorul evreilor, vezi şi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 69-79.

[15] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992, p. 38.

[16] Vezi, printre altele, documentele publicate în Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), Situaţia Evreilor din România, Vol. I (1939-1941) partea întâi, Bucureşti, Editura Ţara Noastră Uniunea Vatra Românească, 2003, p. 150 sqq., carte iniţial interzisă şi trimisă la topit în anul 1994, la cererea şi sub presiunea unor lideri ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 79-85 (pentru situaţia din Basarabia şi Bucovina), p. 85-113 (pentru evreii din restul României şi din teritoriile sovietice de la est de Nistru), Ion Coja, Holocaust în România?, Bucureşti, Editura Kogaion, 2002, p. 22 sqq.

Prof.univ. dr.CORVIN LUPU

SURSA: http://www.art-emis.ro

ION MĂLDĂRESCU:”CONFECŢIONEZ HAINE DIN PIELEA CLIENTULUI…”

                             Nimeni nu-i perfect!
 
Ion-Maldarescu-0„Deşi tânărul profesor Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor » (publicat în revista Agero-Stuttgart – n.n.), – dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă, venim şi noi să diminuăm nebunia asta de a căina pe cineva care ne-a făcut atâta rău Neamului.”(Prof. octogenar T.B.Ş.).
 
Mesajul prezentat mai sus a însoţit un text scris cu mânie proletar-capitalistă – destinatarii fiind două publicaţii on-line (ART-EMIS este una dintre ele), unde trudeşte cu pana scrisului şi agerimea minţii distinsa doamnă Maria Diana Popescu (M.D.P.) jurnalist, poet, eseist, critic literar şi de artă, editorialist de top. Preocupat de conceperea unui răspuns la scriitura domnului profesor octogenar T.B.Ş. – răspuns ce se doreşe a fi politicos -, dar şi de preocupările existenţiale cotidiene, mergând pe stradă, m-am oprit la un semafor. Cât timp am aşteptat să apară „verdele” dorit, privirea mi s-a oprit asupra unui anunţ lipit de geamul unui automobil staţionat lângă semafor. A fost un moment de destindere. De ce? Românul este inventiv. Iată ce scria, printre altele, pe afişul improvizat: „… confecţionez haine din pielea clientului sau a mea”. Cum nu e politicos să las fără răspuns o misivă primită de la un „profesor octogenar”, abordez scrisoarea sa, inspirat de oferta generoasă a anunţului de pe geamul maşinii. Aşadar, domnule T. B.Ş., vă ofer un răspuns construit cu pielea clientului”Precizez că citatele extrase din scrisoarea domnului profesor respectă ad-literam originalul (redactare, ortografie etc.). Deşi am fost uşor derutat de faptul că domnul profesor octogenar T.B.Ş. se adresează de parcă ar reprezenta vreo comunitate, asociaţie etc., să procedăm metodic şi judicios la croitul hainei din pielea clientului:
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Titlul scriiturii sale: „Prin ochii şi sufletul neamului”…
 
Ion Măldărescu: Fără a fi tendenţios, întreb:
– domnule profesor, chiar vă erijaţi în „ochii şi sufletul neamului”?
– cine v-a împuternicit cu o astfel de misiune? Sunteţi îndrituit a-i face faţă?
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „Rar se întâmplă ca o publicaţie românească să acorde „dreptul la replică” cuiva. Fiecare redactor şef se socoteşte a avea în el adevărul absolut şi ceea ce aruncă pe piaţă este „ultimul cuvânt… „
 
Ion Măldărescu: Redacţia ART-EMIS, vi-l acordă sub forma acestui „interviu” sui-generis, oferindu-vă concomitent şi răspunsuri la întrebări.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „…Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor », – dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă, venim şi noi să diminuăm nebunia asta de a căina pe cineva care ne-a făcut atâta rău”.[1]  
 
Ion Măldărescu: Domnul Tudor Petcu şi-a spus o părere într-un articol, dar asta nu însemnă că domnia sa este deţinătorul adevărului absolut, iar opinia sa este cea mai corectă ori imbatabilă. („Opiniile sunt libere, nu şi obligatorii” – vorba lui Caragiale). Privind din alt punct de vedere, doamna M.D.P. şi domnul Tudor Petcu nu sunt colegi de redacţie, dar voi reveni asupra acestui aspect.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „O ştiam pe doamna Maria Diana Popescu o “ panseluţă cu limbaj de urzică”, precum a definit-o un alt condeier, văzând-o cum atacă teme din realitatea de azi a ţării. Nu ne-am putut imagina că viziunea sa asupra perioadei comuniste este asemănătoare cu a muncitorului de fabrică, a ţăranului ceapist dar mai ales a acelora care, prin posturile cheie de conducere, s-au socotit “soldaţi ai partidului comunist” adunaţi sub genericul de “activist”. […] să nu fi auzit de acesti trei termeni: foame; frig; frică, sub apăsarea cărora am trăit noi, ochiul lucid de acasă şi ne-am dus jugul exilului interior până la capăt; mult mai greu şi mai apăsător decât al celora care au reuşit să evadeze.
 
Ion Măldărescu: Luându-vă în serios rolul asumat de „reprezentant al neamului”, se pare că „ochii şi sufletul acestuia” nu vă prea sunt pe plac, dispreţul fiind exprimat prin „măgulitoarele” cuvinte: „viziunea sa asupra perioadei comuniste este asemănătoare cu a muncitorului de fabrică, a ţăranului ceapist…”. După o astfel de „mânie proletară”, situaţia mă obligă să asociez persoana dumneavoastră cu prestaţia acuzatorului public al Tribunalului Poporului din ’46… „Săracu!”… Poate îmi descâlciţi dumneavoastră nedumerirea.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Ne referim acum asupra subiectivismului prea lasc a modului cum este văzută şi prezentată “epoca Ceauşescu”, ignorându-se, fie din necunoaştere sau direct din partizanat, adevărul istoric indubitabil.
Autoarea articolului „De ce a fost ucis Ceauşescu”, din postura de redactor şef a revistei „Agero” ce apare la Stutgardt, ne irită readucându-ne aminte de “marile realizări ale epocii de aur”
 
Ion Măldărescu: Domnule profesor, aţi cam dat cu băţu-n baltă! Să mă explic:
– m-am uitat în DEX, însă n-am găsit răspuns. Nu prea înţeleg eu ce doriţi să redaţi prin sintagma subiectivismul prea lasc, dar, nimeni nu-i perfect!;
– acuzaţia de nerespectare a adevărului de către doamna M.D.P. este nefondată, dumneavoastră fiind preocupat să aruncaţi cu ouă clocite în cei care susţin şi promovează adevărul. Nu aveţi argumente persuasive şi vă lansaţi în peroraţii acuzatoare gratuite ce aduc mai degrabă cu comentariile lui Agamiţă Dandanache. Vă poziţionaţi astfel la mare distanţă de „ochii şi sufletul neamului”;
 
Prof. octogenar T.B.Şuţeanu:  „Autoarea articolului “De ce a fost ucis Ceauşescu”, din postura de redactor şef a revistei “Agero” ce apare la Stutgardt, ne irită readucându-ne aminte de “marile realizări ale epocii de aur”.
 
Ion Măldărescu: Păi, stimate domnule profesor, încep să am dubii serioase cu privire atât la cunoştinţele dumneavoastră, cât şi la limpezimea gândirii. De ce? Pentru că aţi comis erori care vă discreditează:
– redactor şef al revistei Agero este domnul Lucian Hetco;
– doamna M.D.P. a publicat editorialul De ce a fost ucis Ceauşescu” în revista ART-EMIS, nu în Agero, iar numele oraşului german se scrie Stuttgart, nu„Stutgardt”, dar, geografia e grea, în plus, cum am mai spus, nimeni nu-i perfect!;
– (aici, iarăşi o paranteză amicală: « redactor şef a revistei „Agero” » se scrie corect redactor-şef „al” revistei…, nu „a” revistei, pentru că articolul genitival „a”, folosit de dumneavoastră, trebuie să se acorde în gen, număr şi caz cu substantivul determinat, redactor-şef, care nu e în niciun caz de genul feminin, stimate domnule profesor! De unde se vede că nu numai geografia, ci şi limba română este foarte grea…).
– afirmaţia dumneavoastră: „Tudor Petcu şi-a şi spus cuvântul în notaţia « Represiunea ceauşistă ca spirit al moralei stăpânilor », – dându-i astfel colegei sale de redacţie datele de care, se pare, ducea mare lipsă…”, se vrea ca recomandare pentru doamna M.D.P., aşa că unele corecturi sunt obligatorii. Apoi vom frunzări împreună câteva dintre datele recomandate de dumneavoastră:
– domnul Tudor Petcu nu face parte din redacţia Agero, este doar autor al articolului la care faceţi trimitere;
– domnule profesor octogenar, respect opinia domnului Tudor Petcu, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu toate datele pe care le prezintă în articol. Le comentez în treacăt şi asta, numai pentru că m-aţi pus în faţa faptului împlinit:
 
Tudor Petcu: „trimitere şi la cei mai exponenţiali reprezentanţi ai anticeauşismului creştin din România, la nume grăitoare precum Richard Wurmbrand şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Atât cel dintâi, cât şi cel din urmă, au fost cele mai puternice şi vehemente voci la adresa regimului ceauşist”;
 
Ion Măldărescu: Cei doi numiţi în citatul de mai sus nu sunt compatibili; primul a fost agent al Cominternului, a venit în România via Moscova şi reprezenta pe altcineva şi cu totul altceva decât „ochii şi sufletul neamului” românesc. După ce s-a transformat în pastor, a fluierat în biserică şi sus-puşii l-au trimis la răcoare. Deosebindu-se radical, pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa a susţinut interesele credinţei românilor, inclusiv în cei 21 de ani de detenţie. Dar, probabil, domnul Petcu ori nu ştie, ori se preface că nu ştie. Însă, cum ziceam, nimeni nu-i perfect!
 
Tudor Petcu: „În termeni asemănători vorbim şi despre sistemul românesc de educaţie (înainte de 1989 – n.n.) care a suferit de carenţe identice”.
 
Ion Măldărescu: Cum puteţi acorda, domnule profesor octogenar, credit, unei afirmaţii mai mult decât eronate, cu rol de manipulare, când sistemul de învăţământ actual a decăzut atât de mult, încât este catastrofal în comparaţie cu cel „ceauşist”? Şcolile se dărâmă, iar altele noi nu se mai construiesc. În schimb, se fac vile faraonice pentru jefuitorii neamului nostru. Absenteismul şcolar avansează cu paşi uriaşi, din cauza lipsei materiale acute şi a dezinteresului politic. Analfabetismul câştigă teren. Din programa şcolară au fost eliminaţi clasici ai literaturii române, iar Istoria Românilor a fost aproape înlocuită cu istoria holocaustului (nu cel roşu, promovat de politrucii alogeni veniţi după trădarea de la 23 august 1944). Mai treceţi pe la şcoală, domnule profesor. Veţi avea surpriza să vedeţi în aceeaşi cameră – nu clasă -, şcolari din ani diferiţi, ca în povestirile lui Ion Creangă. Unde şi când aţi profesat, domnule profesor octogenar, cred că de la lecţia asta aţi lipsit… dar, nu-i nimic grav. Nimeni nu-i perfect!
 
Tudor Petcu: „Toate schimbările care au avut loc în Europa de Est şi Centrală la sfârşitul anului 1989, începând cu căderea zidului Berlinului, au culminat aşteptat sau neaşteptat cel puţin cu o lovitură de stat în România (decembrie 1989), percepută nu de puţini teoreticieni ca un neaşteptat dar divin”.
 
Ion Măldărescu: Acest „dar divin”, cum îl preamăreşte domnul Tudor Petcu, a constituit începutul sfârşitului României, domnule profesor octogenar. România a fost condamnată, jucată ca miză la ruleta Noii Ordini Mondiale şi a fost pierdută, în detrimentul oropsitului popor român şi în favoarea instrumentelor N.W.O., în speţă F.M.I. & Co. Nici în zece vieţi ale dumneavoastră situaţia economică a României nu se va mai putea ridica la nivelul economiei ceauşiste. Mult hulitul – de către dumneavoastră – Ceauşescu a lăsat ţara fără nicio datorie externă şi cu creanţe de recuperat. „Economia lui Ceaușescu era pe locul trei în Europa prin exportul de mărfuri, produse chimice, petroliere, mașini grele, utilaje, metalurgice. Între 1965 şi 1985, România a fost o ţară civilizată şi respectată în lume. În anii ’80 a avut cea mai rapidă şi mai mare creştere economică din Europa, lucru care a alarmat Germania, Anglia, Franţa şi S.U.A.. Înainte de 1989, flota de pescadoare a României era a şasea din lume, iar cea comercială, a patra. Ambele au dispărut după evenimentele din ʼ89 cu dosare cu tot. Şcoala din vremea lui Ceauşescu a oferit românilor educaţie, învăţământ gratuit, loc de muncă asigurat şi obligatoriu pentru toţi absolvenţii (cine nu se prezenta la repartiţie la locul de muncă, era aspru tras de urechi – ca să mă exprim cu blândeţe!), locuinţă de la stat pentru fiecare familie sau tânăr, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, când românii mor cu zile). A oferit protecţie socială, nu concedieri în masă. Sub regimul Ceauşescu s-a construit o economie puternică – nu grămada de fiare vechi a primului prim-ministru postdecembrist -, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la alţii. România „ceauşistă” exporta în peste 150 de ţări ale lumii. Au fost şi perioade grele, când românii se îmbulzeau la cozi pentru aprovizionarea cu cele necesare traiului. Trebuie să-i fim recunoscători aceluiaşi cămătar mondial, F.M.I., care a aplicat statului român penalizări enorme pentru achitarea creditului în avans – achitare în avans determinată de înţelegerea (sau „descoperirea”) la timp a lui Ceauşescu, a capcanei extraordinare în care fusese atrasă România prin acordarea acelor împrumuturi, prin care ţara noastră urma să devină insolvabilă, să intre în incapacitate de plată, caz în care organismele creditoare aveau să facă pasul urmărit cu viclenie diabolică – să pună stăpânire pe exploatările aurifere şi pe alte bogăţii ale solului şi subsolului ţării. Ştiaţi de aceste criminale manevre ale creditorilor mondiali care s-au oferit cu „generozitate” să „ajute” România, domnule profesor octogenar?.
Pe atunci, în timpul eforturilor extraordinare, disperate ale României de a achita înrobitorul împrumut, românii mâncau „salam cu soia”, acum mănâncă E-uri, emulgatori şi chimicale nocive prescrise de criminalul „Codex alimentarius”. România are, astăzi, cea mai mare datorie externă din istoria ei, pe care nici copiii copiilor copiilor noştri nu o vor putea achita. Qui prodest, domnule profesor octogenar? Datele acestea care au construit România le-aţi trăit, dar, domnule profesor octogenar, tot prin „ochii şi sufletul neamului” le-aţi privit şi uitat? Cum spuneam, nimeni nu-i perfect!
 
La ce şcoală aţi învăţat Istoria românilor, domnule octogenar?
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  „Regretăm sincer că o asemenea jurnalistă “cu condei” s-a putut lăsa atât de prinsă în plasa păianjenilor din jur, atunci când a admis să se publice cuvântul istoricului derapat de la Iaşi, care ne-a atacat regalitatea întru apărarea erorii grave făcută în finalul carierei sale de către mareşalul Antonescu”[…].
 
Aţi întinat numele marelui istoric Gheorghe Buzatu dom’ne profesor!
 
Ion Măldărescu: Nu am de unde să ştiu pe la ce şcoală aţi învăţat istoria românilor. După filtrul prin care comentaţi, în mod sigur v-aţi reciclat cu manualul paralel pentru clasa a XII-a aprobat de domnul Marga atunci când era Ministru al Educaţiei, manual tipărit la editura Sigma. Doar de acolo puteaţi învăţa asemenea neconcordanţe cu adevărul istoric şi, zău, aţi derapat rău! Nu ştiu în numele cui vorbiţi, adresându-vă prin persoana a I-a plural şi nici cine v-a delegat în postura de avocat al diavolului. Ştiu însă o întâmplare din viaţa lui Constantin Tănase, pe care v-o povestesc spre luare-aminte: cineva, dorind să facă o glumă (de prost gust) l-a ironizat pe marele artist printr-o epigramă aluzivă la mărimea nasului lui Constantin Tănase: „Se deschide-o uşă/Apare un nas,/ Intră şi Tănase, Dup-un sfert de ceas!” Replica lui Constantin Tănase a sosit prompt, iar sfârşitul ei este mai mult decât sugestiv: „… dar acu’ te-ntreb pe tine/ Ai nas să vorbeşti cu mine?”. Cu certitudine, nu aveţi nici căderea, nici competenţa să faceţi judecăţi de valoare. Riscând să fiu uşor nepoliticos, vă adresez finalul replicii lui Tănase: domnule profesor octogenar T.B.Ş., aveţi „nas” să vorbiţi despre regretatul şi reputatul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, pătându-i şi ofensându-i memoria? Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu a fost şi va rămâne unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut Neamul Românesc, nu „ochii şi sufletul neamului” dumneavoastră.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  „…a dat , în aceiaşi pagină, “cuvântul” unei burgheze românce, fugită în S.U.A., care a bălăcărit perioada crâncenei lupte de clasă, cu atac dement la regalitate, cu un limbaj mai dur şi sălbatec pe care l-a avut chiar un activist de partid. Faptul că însăşi domnia sa cade în acelaşi păcat şi, personal, se pronunţă aşa de nedem asupra “perioadei Ceuşescu”, ne aduce aminte de vaca aceea supraproductivă care, după mulsoare, dă cu copita la şistar şi varsă totul. Aşa au făcut mareşalul Antonescu, agăţându-se de Hitler, aşa şi Ceauşescu…”.
 
Ion Măldărescu: Regret, domnule profesor octogenar T.B.Ş., dar este evident că aţi intrat în derapaj grav, iar cunoştinţele dumneavoastră în domeniul istoriei nu se ridică nici până la genunchii broaştei. Desigur, nimeni nu-i perfect! Nu mareşalul Antonescu s-a agăţat de Hitler, ci regele-escroc, dezertorul şi imoralul Carol al II-lea a deschis drumul României spre Germania. Ion Antonescu a preluat conducerea Ţării atunci când nimeni nu a îndrăznit s-o facă, iar partidele istorice s-au eschivat. Însuşi Carol al II-lea l-a investit, afirmând: „Antonescu, eşti singurul care poţi salva ţara!”. În conjunctura dezastruosului an 1940, aliaţii tradiţionali ai României aveau grijile lor: Franţa fusese ocupată de Wehrmacht, Anglia îşi retrăsese armata pe propria insulă, Ţările de Jos, fuseseră ocupate, România ciuntită grav prin Pactul Molotov-Ribbentrop, prin Diktat şi prin Tratatul de la Craiova… Antonescu şi-a asumat răspunderea tuturor faptelor sale căutând, protecţia celui mai puternic stat european de atunci. Trădat pe propriul rege, a murit ca un erou! Spre diferenţă de ex-regele Mihai, care, la 23 august 1944 a comis Marea Trădare Naţională, iar acum trăieşte pe spinarea poporului român, primind, mult pe deasupra  şi ce nu-i aparţinea. (Aici, iarăşi o mică paranteză, domnule profesor: corect, româneşte, se scrie aceeaşi pagină, nu aceiaşi pagină! Dar, limba română e grea, ce să mai vorbim!)
 
Ex-regele Mihai e trădător al Neamului Românesc. Punct!
 
Îmi puteţi da un al doilea exemplu din istoria modernă sau contemporană, domnule profesor octogenar T.B.Ş., când un monarh, să spunem european, şi-a arestat comandantul – de facto – al armatei ţării şi l-a predat inamicului în plin conflict militar, când soarta războiului nu era încă decisă? Cum poate fi numit acest act, altfel decât trădare? Senectutea sa tace!
– Ce poate spune senectutea sa, Mihai, urmaşilor celor 170.000 de militari români (de la general până la soldat) luaţi prizonieri de Armata Roşie între 23 august şi 12 septembrie 1944, dintre care puţini şi-au mai revăzut familiile? Stalin i-a trimis lui Mihăiţă decoraţia sovietică „Pobeda”, drept recompensă pentru trădarea României. Senectutea sa tace!
– Ce poate spune senectutea sa, Mihai, despre semnarea infamei Declaraţiei de la Budapesta din vara lui 1989? Senectutea sa tace!
– Ce poate spune senectutea sa, Mihai, despre faptul că nu Aliaţii l-au invitat la ceremoniile privind încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, ci Ţarul Putin, care l-a re-decorat, recunoscându-i serviciile aduse Uniunii Sovietice în 1944. Senectutea sa tace!
Prin urmare, mai uşor cu cuvintele tari, domnule profesor octogenar T.B.Ş.! „E uşor a scrie versuri/ când nimic nu ai a spune/ Inşirând cuvinte goale/ Ce din coada au să sune!” Aşa că, mai cercetaţi documentele de arhivă, apoi, om mai vorbi… Libertatea de opinie nu este nici ea – după cum rezultă -, apanajul dumneavoastră. Mai mult, v-aţi înfuriat precum un taur aflat la coridă, când vede culoarea roşie şi „aţi dat cu copita, răsturnând şiştarul”. Din fericire, n-a fost nicio pierdere pentru că sub calota dumneavoastră craniană se petrec lucruri ciudate.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: Pentru a înţelege şi domnia sa (doamna M.D.P. – n.n.) cine a fost personajul istoric Nicolae Ceauşescu, facem un scurt suriculum vite (încă două cuvânte noi!? – n.n.): „Nicolae Ceauşescu i-a fost mâna dreaptă lui Gheorghe Gheorghiu-Dej”;
 
Ion Măldărescu: Nicolae Ceauşescu n-a fost un sfânt. Dacă aţi fi întrebat-o pe Ana Pauker (cu care aţi fost contemporan), v-ar fi spus şi altceva, dar aţi uitat…
 
Prof. octogenar T.B.Ş.: „Nicolae Ceauşescu este unul dintre cei şase care au creat aparatul de coerciţie al dictaturii proletariatului, opera rusofonilor Pantiuşa, Nicolski şi Valter Roman. […] Valter Roman, Pantiuşa şi Nicolski, cu sprijinul nemijlocit al lui Ion Iliescu sunt autorii organizării celor 46 de închisori şi 72 de lagăre de muncă forţată, în care, începând din “noaptea cuţitelor lungi” din 15 mai 1948 când s-a început cu arestarea a 20.000 de legionari, apoi s- a continuat cu arestarea ţărăniştilor, liberalilor şi chiar a social democraţilor, a militarilor şi a întregului aparat de stat, oameni calificaţi de prin ministere şi celelalte instituţi, până la biserică, şcoli, mânăstiri, scritori. ziarişti, pictori, actori, jurişti,atingându-se cifra de 4 milioane de români daco-geţi,(căci alogenii n-au intrat atunci în puşcării), dintre care peste 2 milioane, din ţară şi din Basarabia şi Bucovina nu s-au mai întors niciodată acasă… ”
 
Ion Măldărescu: Bateţi câmpii cu sârg, domnule profesor. Iar limba română vă este cam străină, având în vedere inadmisibilele – pentru un profesor – erori de scriere şi de exprimare (nu mai vorbim de cele de gândire). Vă repet: cercetaţi arhivele! Cei numiţi – şi mulţi alţii pe care nu i-aţi numit – erau evrei comunişti, dar observ că vă este teamă să rostiţi adevăruri. Eventual, verificaţi-vă cunoştinţele cu un „detector de minciuni”… Noaptea cuțitelor lungi (în limba germană – Nacht der langen Messer) sau „Operațiunea Colibri”, a avut loc în Germania, între 30 iunie şi 2 iulie 1934, nu în România. Amnezia, bat-o vina! Ce să facem, nimeni nu-i perfect!
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  
„Ce-a mai făcut Ceauşescu “pozitiv”, ca doamna Diana Popescu să-l preamărească? A eliberat epavele elitei naţionale din puşcării în 1964, a unor oameni scheletici, câţi mai rămăseseră după 14 şi 16 ani de detenţie… ”
 
Ion Măldărescu: A fost puţin? Păi, nu recunoaşteţi că această faptă se constituie în ceva extraordinar, că, imediat ce a venit în fruntea ţării, Ceauşescu a făcut această reparaţie umană şi politică, în acelaşi timp, eliberând „epavele elitei naţionale din puşcării în 1964″? În plus, după Holocaustul Roşu comis de cominterniştii alogeni instalaţi după război, la putere, cu girul regelui, a fost un prim şi extrem de important act de nesupunere a lui Ceauşescu, a României, faţă de „fratele de la Răsărit”. A urmat cel din 1968, dar nici despre astea n-aţi învăţat?! Sunteţi corigent şi la istorie, domnule profesor, ca şi la sfânta limbă română, la geografie şi la alte discipline de la Şcoala vieţii! Nu uitaţi că Adevărul se află între alb şi negru, cuprinzând toată gama de cenuşiu.
 
Prof. octogenar T.B.Ş.:  „Încheiem prin a-i aminti doamnei autoare a unui articol descalificant că, în graba lui din chiar focul revoluţiei, acel tribunal ad hoc a avut acuză principală “subminarea economiei naţionale”. Numai aceasta era deajuns ca acest om… […] Oricine, dar mai ales un ziarist, numai prin ochii şi sufletul Nemului poate vedea limpede şi înţelege exact perioadele sale istorice.”
 
Ion Măldărescu: Păi, stimate domnule profesor, ţinând cont de dificila dumneavoastră exprimare în limba română, de scrierea propriu-zisă şi eronatele noţiuni de istorie, voi încerca să vă direcţionez pe calea respectării adevărului istoric: dacă Nicolae Ceauşescu a subminat economia naţională – afirmaţie aberantă, desigur -, cum puteţi califica jaful şi „volatilizarea” economiei româneşti în cei 24 de ani care au urmat „darului divin” invocat de domnul Petcu? Cum i-ar numi „acuzatorul public” al Tribunalului Poporului – versiunea 2014 (a se citi profesorul octogenar T. B. Ş.) pe cei care au comis aceste crime abominabile în epoca, nu de aur, ci a postdecembrismului demolator? Cum îi vedeţi pe aceşti asasini economici şi sociali prin „ochii şi sufletul neamului”, în reprezentantul cărora vă erijaţi? Nu cumva dioptriile ochelarilor vă sunt nepotrivite, rămase mult în urmă? Luând în considerare şi unele perturbări de funcţionare a sinapselor, un consult medical general ar fi oportun. E doar o părere… şi, apropo, care revoluţie? Care tribunal?
 
Epilog grotesc
 
Am insistat asupra replicilor, am şi exagerat (voit), tocmai pentru a scoate în evidenţă absenţa cunoştinţelor elementare de istorie a Patriei, dar şi a echilibrului în afirmaţiile octogenarului profesor T.B.Ş.. Am fost unul dintre cei care, uneori, vorbeau cam mult şi cam ce nu trebuia înainte de 1989, ceea ce nu m-a îndreptăţit să fac pe disidentul. M-aş fi insultat pe mine însumi. Eram unul dintre milioanele de nemulţumiţi şi nedreptăţiţi ai acelor vremuri (ca şi acum), dar pe atunci nu cunoşteam ce ştiu astăzi: că România a fost, este – pentru a câta oară? – victimă a potentaţilor planetei. Am fost în stradă, în sediul unui Comitet Judeţean de partid, atunci, pe 22 decembrie 1989, nu ca să fac pe revoluţionarul, ci ca să văd cu ochii mei (nu ai „neamului”) ceea ce se întâmplă, să văd şi să imortalizez – pe retina aparatului de fotografiat – Istoria! Contrariat de ceea ce vedeam, de haosul, isteria, meschinăria şi ipocrizia unora dintre cei prezenţi pe „baricade”, m-am întrebat: „ce caut eu aici?”. Asemenea multor profitori, mă puteam declara „revoluţionar”. Acum aş fi avut moşie, o pensie grasă şi buzunarele pline, dar nu m-aş mai fi putut uita în oglindă fără să o sparg! Acum, când privesc în urmă, când îmi trece prin faţă imaginea României de-atunci şi când privesc ruinele înşirate de-a lungul şoselelor, ce întristează şi îndurerează privirea, când văd pământurile nemuncite şi pădurile distruse, când bogăţiile şi pământul Ţării sunt date pe nimic străinilor, pentru comisioane grase, întreb ce a adus românilor capitalismul şi „darul divin” al domnului Petcu? Fabrici închise, milioane de oameni „disponibilizaţi”, agricultura adusă la sapă de lemn, la propriu… Statul român nu investeşte, nu creează locuri de muncă, ci le desfiinţează. Se împrumută, dar nu dă socoteală ce face cu banii împrumutaţi. România nu mai produce aproape nimic. Zi de zi auzi numai de taxe, impozite, facturi aberante şi… înmormântări. În 24 de ani, Foamea şi frigul au fabricat, atâţia cerşetori şi oameni ai străzii cât n-a avut România în toată istoria ei. Comparaţia este inevitabilă pentru că jaful, corupţia, lipsa demnităţii naţionale, incompetenţa deţinătorilor butoanelor puterii te obligă să constaţi şi să compari. Trebuia luat, păstrat şi dezvoltat tot ce a fost bun în „epoca de aur”, trebuiau eliminate deficienţele şi refuzate mărgeluţele (şi alea false!) cu care ne-au cumpărat capitaliştii occidentali, bucată cu bucată. Prostia se plăteşte! Crimele săvârşite de conducătorii postdecembrişti împotriva poporului român nu vor putea fi pedepsite niciodată pe măsura faptelor comise. Deşi deranjează, am mai spus-o şi repet: „demnitatea” şi „patriotismul” şefilor statului român postdecembrist „există, dar lipsesc cu desăvârşire!”. Nu se ridică nici la nivelul sandalelor lui Ceauşescu! „Ne sutor ultra crepidam!”
 
„O lume nebună, nebună, nebună!”
 
Zilele trecute, un amic bucureştean mi-a povestit o întâmplare cu tâlc. V-o spun şi dumneavoastră, stimaţi cititori. Nu de alta, dar să facem puţin haz de necaz:
„În apropierea Casei Poporului un şofer a fost nevoit să oprească maşina. Se produsese un ambuteiaj. Aşteptând, cineva i-a bătut în portieră. A coborât geamul şi ce-a auzit:
– Domnule, teroriştii au ocupat Parlamentul României şi cer 10 milioane de dolari răscumpărare, ca să-i elibereze pe parlamentari. Altfel, ameninţă că îi vor stropi cu benzină şi le vor da foc. Acum mergem din maşina în maşina şi facem o chetă.
– Bine, şi cât dă fiecare? a întrebat şoferul, gata să contribuie şi el.
– Cam 2 litri… unii au dat şi 10”…
 
De la acelaşi amic am mai auzit şi că ar fi sosit o scrisoare de „dincolo”.
La expeditor scria: Nicolae Ceauşescu;
Destinatari: Cei trei succesori la tron: Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi ciracii lor.
Conţinutul mesajului: Veniţi la mine! Urgent!
–––––––––––––––––––––––––

MARIUS DIACONESCU: SĂ RECONSTRUIM ÎNCEDEREA BASARABENILOR ÎN ROMÂNIA

Mulţi citesc, puţini pricep
 
Diaconescu-Marius-art-emisDomnule Preşedinte! Domnilor consilieri prezidenţiali! Domnule Banciu! Domnilor forumişti! Înainte să îi atacaţi pe basarabeni, vă rog să nu uitaţi că părinţii şi bunicii noştri în 1940 nu au avut curaj şi nu au tras nici măcar un glonte pentru Basarabia. La fel şi în cazul Ardealului de Nord. Dacă se aprinde muştarul în majoritatea românilor când aud de Transilvania, sângele se face apă când vine vorba de Basarabia. Am apreciat îndrăzneala preşedintelui de a declara public că prioritatea politică a României trebuie să fie Unirea Basarabiei. Blogurile au răbufnit în mesaje de apreciere, unii propunând chiar un calendar al Unirii cu o naivitate, care provoacă cel puţin ilaritate. Dar era frumos pentru că se vorbea frumos despre Basarabia. Într-un articol am afirmat că înainte de primul război mondial ardelenii nu erau entuziasmaţi de ideea Unirii, însă guvernul de la Bucureşti a acţionat pe plan intern şi extern pentru a pregăti Unirea. Morala era că ar trebui să facem la fel, nu trebie să ţinem cont de declaraţiile politicienilor din Moldova şi nici de cele ale basarabenilor antiunionişti. Desigur că, aducând în discuţie Ardealul, o mulţime de forumişti specialişti în istorie s-au aprins. Mulţi citesc, puţini pricep.
 
Dragostea de Neam şi Ţară se măsoară cu talgere diferite.
 
Am văzut adesea că Transilvania ocupă un loc special în inima românilor din vechiul regat. Li se aprinde muştarul întodeauna când spui altceva decât au învăţat ei la şcoală sau din filmele patriotice. Imediat îşi aduc aminte că „Noi suntem români!”, „Ardealul e pământ românesc!” şi alte lozinci patriotice similare! Când vine vorba de românii din Basarabia, situaţia este radical schimbată. Ei nu mai sunt români, sunt nişte profitori, nişte rusofili, fetele sunt curve, bărbaţii beţivani, habar nu au să vorbească româneşte, nu avem nevoie de ei. Românii din România, şi mai ales cei din vechiul regat, nu îi iubesc pe românii din Basarabia la fel de mult ca pe românii din Transilvania. Dragostea de neam şi ţară se măsoară cu două talgere diferite. Premisele istorice ar fi trebuit să genereze, teoretic, o altă atitudine.Basarabia a fost parte a statului Moldovei de la finele secolului al XIV-lea până în 1812, dar Transilvania aparţine staului român doar după 1918. Dar se pare că nu iubim ce am avut şi ni s-a luat, dar iubim foarte tare ce nu am avut, din punct de vedere politic, niciodată până la Unire. Îmi permit să întreb: românii din vechiul regat iubesc românii din Transilvania sau iubesc Transilvania? O simplă comparaţie ne arată că Transilvania are resurse naturale, are industrie, venitul pe cap de locuitor a fost întotdeauna mai mare decât media pe ţară, mulţi regăţeni au emigrat în Ardeal şi Banat în ultimul secol pentru o pâine mai bună. Basarabia este săracă şi nu îi atrage pe români. Oare ce iubesc românii şi ce apără stropşindu-se pe forumuri: Transilvania sau pe românii din Transilvania? În cele două talgere cu care evaluăm dragostea de frate îi cântărim oare pe românii din Transilvania şi pe românii din Basarabia? Sau cântărim Transilvania, respectiv Basarabia, din perspectiva beneficiilor şi a pierderilor?
 
Nu văd grinda din propriul ochi,  doar paiul din ochiul celuilalt.
 
Ne place să ne legăm de aşa-numitele vicii sau defecte ale românilor din Basarabia. Nu vorbesc bine româneşte şi ne deranjează accentul lor. Credeţi că românii din Ardeal vorbeau bine româneşte în preajma Unirii? Au trecut multe generaţii prin şcoala în limba română până când au uitat regionalismele de origine maghiară. Dar şi acum, ca şi în urmă cu un veac, românilor din regat le place accentul ardelenilor. Nu şi cel al basarabenilor! Basarabenii sunt profitori, iau burse şi nu învaţă. Oare de ce se înghesuiau românii din Ardeal pe burse de studii în România înainte de 1918? Nu toţi obţineau burse la Budapesta şi Viena, iar atunci veneau la Bucureşti. Da, este o diferenţă faţă de studenţii de azi, pe vremea aceea erau mult mai puţine burse şi veneau la şcoală cei care chiar voiau să înveţe. De obicei mergeau la şcoli înalte doar cei ce voiau să înveţe cu adevărat. Şi aveau rezultate bune. În plus, românii din Ardeal care veneau la universităţile româneşti aveau o şcoală bună, după programa austriacă. Această bază le conferea strălucire printre studenţii din Bucureşti. Vin mulţi studenţi basarabeni în România. Este pentru ei o şansă, pentru unii de a învăţa, pentru alţii să iasă din chingile unei societăţi care nu le oferă aproape nicio şansă. Ca profesor, am fost adesea supărat pe studenţii basarabeni care nu învăţau. Dar am cunoscut şi basarabeni care strălucesc în universităţile româneşti. Oricum sunt puţine stele şi printre românii din România din cauza sistemului de învăţământ. O simplă statistică ne-ar arăta că, procentual, diferenţa dintre studenţii buni proveniţi din şcolile din România şi cei veniţi din Basarabia nu este mare. Dar românii au de obicei orbul găinilor şi nu văd grinda din propriul ochi, ci doar paiul din ochiul celuilalt. Basarabencele sunt curve, basarabenii sunt beţivani. Un stereotip promovat consecvent de televiziuni în emisiunile tabloide. Dacă e un personaj curvă sau beţivan, trebuie să fie din Basarabia. Producătorii emisiunilor respective au orbul găinilor şi nu văd curvele şi beţivanii din România, mai bine caută personaje printre basarabeni. E cool!
 
Ce au avut românii cu fraţii lor din Basarabia?
 
Când presa şi politicienii au discursuri împotriva basarabenilor, ar fi explicabilă atitudinea forumiştilor. Oare câţi dintre specialiştii de pe internet au fost în Basarabia? Nu doar să viziteze centrul Chişinăului şi să se aştepte să fie luaţi în braţe de basarabeni fiindcă vin din România. Ci să stea câteva zile, să îi vadă la casele lor, la oraş sau la ţară, să încerce să înţeleagă ofurile lor, mai ales împotriva românilor. Au un mare of împotriva ruşilor, dar au şi un mare of împotriva românilor. De ce? Ruşii sunt străini, sunt cotropitori, le-au tras-o basarabenilor ca orice ocupant. Dar românii ce au avut cu fraţii lor din Basarabia? Înainte de Unirea din 1918 propaganda românească era puternică în Transilvania. Se acordau burse de studii, se finanţau ziare româneşti în Ardeal, presa din regat vuia de subiecte despre Transilvania. În schimb, rareori se auzea ceva despre românii basarabeni. Citeam undeva un document în care un premier român dispunea încetarea oricăror discuţii despre Basarabia în presa românească pentru a nu-i supăra pe ruşi. Nu întotdeauna presa românească s-a conformat, pentru că pe vremea aceea libertatea presei chiar era funcţională. Însă burse de studii sau propagandă românească în Basarabia nu prea era posibil. De aceea entuziasmul unionist al basarabenilor în 1918 a fost determinat mai degrabă de bolşevicii ruşi şi de baionetele armatei române. În ciuda declaraţiilor unui număr de politicieni români unionişti, nu a existat la Chişinău entuziasmul de la Alba Iulia din decembrie 1918. Din păcate guvernele româneşti nu au făcut nimic pentru a integra Basarabia în perioada interbelică. Dacă un funcţionar din regat călca strâmb era mutat disciplinar în Basarabia. Era cea mai săracă provincie a României. În ciuda dispreţului de la Bucureşti, românii din Basarabia erau în propria ţară, vorbeau aceeaşi limbă cu cei din administraţie. Chiar dacă uneori jandarmul român venit din regat mai le dădea câte o centură pe spate, nu conta, era de la ai lor. Prin anii 1990 am cunoscut un român bătrân pe malul Nistrului, care vorbea perfect româneşte şi simţea româneşte. Moş Ilie îşi amintea din vremea copilăriei şi adolescenţei despre administraţia românească, mai ales de jandarmii care îl băteau când îl prindeau pe malul Nistrului, la pescuit sau scăldat. Dar nu conta, zicea hâtru moş Ilie, erau de-ai noştri. Dar au venit apoi ruşii…
 
Dacă vreţi Unirea trebuie să renunţaţi la obiceiurile politicienilor de pe Dâmboviţa
 
Ruşii au avut o propagandă antiromânească foarte bine organizată, pe care România nu a fost în stare să o contracareze. Ruşii au exploatat toate gafele administraţiei româneşti şi le-au amintit insistent românilor din Basarabia că România nu îi iubeşte. Cea mai bună dovadă? România i-a dat atât de uşor ruşilor, fără să tragă nici măcar un glonte! Acesta e marele of al românilor basarabeni, lipsa de curaj a României în momentele cheie din istorie. Vrei să mergi pe mâna României, dar mai poţi avea oare încredere că nu te lasă baltă imediat ce se stropşeşte rusul către Bucureşti? Înainte de a-i critica pe politicienii moldoveni, care oricum nu diferă de cei de pe Dâmboviţa, ar trebui să ne gândim dacă noi, românii din România, avem credibilitate la Chişinău. Când a venit premierul Leancă la Bucureşti şi s-a întâlnit cu premierul român, s-au răţoit pe blog şi la televizor consilierii preşedintelui, specialişti în politica externă. Că i-a deranjat întâlnirea cu Ponta, e de înţeles. Dar nu pot să înţeleg limbajul cu care au abordat chestiunea. Parcă îl trăgeau de urechi pe Leancă.
 Domnilor consilieri prezidenţiali, dacă vreţi Unirea trebuie să renunţaţi la obiceiurile politicienilor de pe Dâmboviţa. Basarabenii nu sunt copii pe care îi cumperi cu o prăjitură, iar pentru că nu te ascultă nu le mai dai altă bucată. Renunţaţi la acest comportament infantil şi trataţi chestiunea cu maximă responsabilitate. Ceea ce ziceţi Dvs la Bucureşti sau aiurea este multiplicat la Chişinău. Dacă vreţi Unirea, cultivaţi în primul rând încredearea basarabenilor în românii din România. Nu îi mai trataţi de sus pe politicienii basarabeni, străduiţi-vă să se simtă acasă când vin în România, nu cu cadouri, ci cu o atitudine pozitivă, de încredere. Am crezut că stropşirea consilierilor prezidenţiali la adresa premierului Leancă a fost un accident, deşi doi dintre ei au dat-o cu oiştea în gard. Însă după câteva zile preşedintele României a pierdut aproape tot ceea ce s-a străduit mulţi ani să construiască în relaţia cu Basarabia. Supărat pe atitudinea lui Leancă şi pe faptul că Ponta a reuşit un exerciţiu de imagine pe tema Basarabiei, preşedintele le-a amintit basarabenilor că factura pe care ar trebui să o plătească României este foarte mare, undeva peste 400 milioane de euro, care au fost ajutoare directe sau indirecte, prin diverse mecanisme, a fost curent electric, au fost case construite pentru sinistraţi, au fost bursele şcolare.
 
România are o datorie imensă faţă de Basarabia, nefacturabilă: 28 iunie 1940
 
Am auzit declaraţiile preşedintelui în direct, am crezut că e un vis urât, nu îmi venea să cred că aşa uşor poate să dea domnul Băsescu cu bâta-în baltă. A dat-o fără să clipească, fără să se gândească la consecinţe. Domnule preşedinte, Dvs. şi toţi politicienii din România, nu trebuie să uitaţi că România are o datorie imensă faţă de Basarabia, nefacturabilă: în 28 iunie 1940 statul român nu a tras nici măcar un glonte ca să îi apere pe basarabeni şi a cedat Basarabia ruşilor!
Domnilor politicieni din Bucureşti, glontele netras în 1940 are o valoare inestimabilă! Laşitatea politicienilor români de acum 70 de ani ne costă şi azi. Indiferent de preţ, trebuie să îl plătim. Trebuie să recâştigăm şi să construim încrederea basarabenilor în România. Prin ajutoare financiare, prin sprijin diplomatic, prin burse şcolare, prin cărţi, indiferent cum, nu contează. Ajutorul nu se facturează niciodată! Pentru a reconstrui încrederea basarabenilor în România este necesară mai multă responsabilitate din partea intelectualilor români, în special a formatorilor de opinie. Chiar şi producătorii de tabloide TV ar trebui să vadă că în Basarabia nu găseşti oameni la bar la ora opt dimineaţa ca în România. Înainte să vedeţi curvele din Basarabia, uitaţi-vă în jurul Dvs. E plin de curve din România din Bucureşti până la Madrid. Măcar intelectualii, dacă au pretenţia că sunt intelectuali, ar trebui să înţeleagă că este total neproductiv discursul antibasarabean. Şi că este datoria noastră să reconstruim încrederea basarabenilor în România. Suficient încât să nu se mai repete anul 1940.
 
Pentru cei mai mulţi basarabeni România este patria lor. Nu uitaţi cât de tare doare glonţul patriei!
 
Domnule Banciu, puteţi trăi cu o bursă de 65 euro, atât cît primesc studenţii basarabeni de la statul român? E marea bursă acordată de generosul stat român şi de care profită basarabenii. Faceţi acest experiment, încercaţi măcar. Apoi urlaţi împotriva profitorilor din Basarabia care iau bursele româneşti. Nu uitaţi că moldovenii au o mai mare sensibilitate decât românii, ei înţeleg pamfletul, dar îi doare mai tare când ajung subiect de pamflet în România, decât în Rusia. Nu mă aştept să vă puneţi cenuşă în cap şi să vă cereţi scuze basarabenilor pe care i-aţi jignit. Ar fi sub orgoliul Dvs. Spun orgoliu şi nu demnitate. Oare poate avea demnitate cineva care scuipă în cei din jur cu o libertate de exprimare identică cu cea de la uşa cortului? Nu uitaţi cât de tare doare glonţul patriei! Chiar dacă nu exultă în declaraţii unioniste, pentru cei mai mulţi basarabeni România este patria lor. Ei simt, chiar şi cei care au un dinte împotriva românilor, că la un moment dat va fi o singură ţară românească. Când? Atunci când contextul internaţional va fi favorabil. La fel ca în cazul Transilvaniei în 1918. Până atunci e datoria noastră să vorbim frumos despre Basarabia![1]
–––––––––––––––––