DUMINICĂ SEARA…PE VALURILE DANSULUI ORIENTAL

 

AMINTIRI DIN CRIMEIA

La începutul iernii anului 1941-1942 am trecut Niprul, un fluviu mare înşirat dealungul Ucrainei. Am mers până la Berdiansc dincolo de Melitopol. In decembrie 1941 venise ordin ca batalionul meu să se înapoieze în ţară. Câtă bucurie am împărtăşit atunci. Gândul că ne întoarcem în ţara la cei dragi, ne mângâia suferinţele. Aşa că într-o bună zi am făcut cale întoarsă spre România. Am mers pe jos timp de o săptămână, după care am observat că în satul în care am poposit, pe nume Popovca, în loc să plecăm după o odihnă de 12 ore, am stat timp de trei zile. Aveam presimţiri rele si într-adevăr a venit ordin de la divizie să mergem în Crimeea pe la istmul Perecup. Am schimbat direcţia  marşului, spre Crimeea, pe jos, pătrunşi de vîntul stepei, mărşăluind aproape 10 zile. La 25 decembrie 1941 am intrat în Crimeea pe la istmul Perecup și lucrul cel mai important după ce am intrat, a fost faptul că  frigul a dispărut de parcă am fi intrat în casă. Cald, soare şi frumos, mărşăluiam în cămaşă de parcă ar fi fost în toiul verii. La 29 decembrie am intrat în Simferopol, oprindu-ne în satul Kurţi lângă oraş. Anul nou l-am petrecut în casa unor localnici pe nume Gheorghe Igor şi Ciochei Liolea. Prin luna ianuarie 1942 am suferit o mare durere. Fratele meu Nicolae îmi aducea la cunoştinţă, printr-o carte poştală, moartea tatălui meu Popa Gavrilă. Tatăl meu cel bun şi blând s-a stins din viaţă cu inima zdrobită de durere că din cei 6 copii ai lui 4 erau pe front pe câmpiile nesfârşite ale Rusiei. Eu am continuat să fiu în cadrul serviciului de aprovizionare, al cărui conducător era locotenentul  Ermaliuc Alexandru iar ca tovarăş de muncă am avut pe sergentul Dumbravă Constantin, de loc din Butnăreşti. În februarie 1942 am primit ordin să ne deplasăm spre Feodosia, unde se zvonea că Ruşii au debarcat într-o noapte. Am plecat tot pe jos, pe șoselele nesfârșit de lungi dintre Simferopol și Karasuhasar. Acolo am părăsit șoseaua şi am plecat pe drumuri întortochiate prin munții Crimeii spre sud, spre limanurile mării negre, stabilindu-ne întrun sătuc de munte pe nume Uscut.

  

Aici ne-am petrecut toată iarna. Aprovizionarea cu alimente o făceam din orasul Karasulujar cu camioanele. Într-o noapte s-a dat alarma. Am plecat în marș spre orăşelul Starâi Krâm unde, de asemenea, debarcaseră Ruşii. A fost acolo o luptă pe viață si pe moarte. Rușii susțineau  înaintarea cu ajutorul tunurilor de pe vasele de război din largul mării şi cu  tancurile grele debarcate. Au murit mulți ostași români – câteva mii ,- ale căror morminte se văd în cimitirul orașului. Luptele  s-au terminat prin respingerea rușilor de către blindatele germane Nu pot uita submarinul rusesc ce venea între orele 20-21 și bombarda localitatea Starîi Krâm unde eram cantonați. Trebuia să stăm prin tranșee şi gropi până pleca submarinul. După aceasta, am plecat din nou la Uscut unde batalionul meu a ocupat poziție pe malul mării. Șederea noastră aici s-a remarcat prin faptul  că din lipsă de nutrețuri pentru cai, li se dădea drept hrană rugi de viță de vie. Oamenii aveau mâncare de ajuns și ceea ce se adauga era peștele proaspăt, prins din mare cu ajutorul grenadelor și vinul de crimeea renumit în toată lumea. Aici, în satul Uscur, erau numai tătari, ruşi nu erau de loc. Ei se ocupau cu cultivarea  viței de vie și a pomilor fructiferi. Plantațiile se întindeau  pe zeci de Km pătrați.  De acolo am plecat în toamna anului 1942 înapoi de unde venisem, adică la Simferopol satul Kurți stabilindu-mă din nou la Gheorghe Igor şi Chiochia Liuba. Gheorghe Igor cunoștea orașul Tg.Ocna și Comăneștii unde mai fusese cu ocazia Primului Război Mondial. Erau bătrâni în jur de 60 de ani. Oameni foarte primitori și buni la suflet cu noi românii. Din sătucul acesta ne-am mutat pentru adoua  oară, în munți în satul Suc-su și apoi mai departe pe malul Mării Negre intr-un sat numit Cutlac, sat de tătari, în imediata apropiere a orașului şi portului Sudac. Aici am avut cele mai bune condiții. Aveam mâncare şi șampanie la discreție, în plus aerul curat de munte și plaja cu nisipul fierbinte al mării. Hrana noastră zilnică era compusă din scrumbii proaspete pe care le aveam din abundență și șampanie. Șampania provenea din beciurile de la „Novisvet” luate în stăpânire de nemți. Acolo la Novisvet era o fabrică de șampanie pe care nemții s-au făcut stăpâni. Soldații români, cu ajutorul  unor funii, intrau în beciuri pe gurile de aerisire de unde scoteau șampanie cu sacii. La Novisvet se aflau două companii ale batalionului nostru și de acolo mă aprovizionam și eu cu asfel de băutură. Odată am plecat de la Cutlac unde eram cantonat la Novisvet, pentru a duce alimente la oamenii noștri de acolo. Eu aveam un aparat de fotografiat și filme din belșug. Cetățenii de acolo m-au rugat să le fac fotografii, urmând ca pentru fiecare fotografie să primesc 3 sticle de șampanie. Am făcut în ziua aceea câteva sute de fotografii. M-am întors la Cutlac unde le-am developat și copiat (învățasem bine meseria de fotograf) și după câteva zile, m-am întors la cu două căruțe de sticle de șampanie, din care am avut o lună de zile cu toți cei care erau cu mine. Dar aceasta viață de huzur s-a terminat prin luna octombrie când batalionul nostru a plecat în marș spre Kerci unde ne-am stabilit  cu aprovizionarea în satul Eltigheni iar trupele noastre într-un sat numit Captachil. Aici toate satele erau de tătari, cu care ne înțelegeam foarte bune. Trenul nostru de luptă era rămas în urmă într-un sătuc tot în peninsula Kerci care se numea Uzun-Aiac la distanță de 80 km. De Eltigheni. Acolo aveam depozitele de stoc intangibil  al batalionului de alimente și furaje pentru cai. Am locuit astfel până în vara anului 1943 când rușii au debarcat trupele tocmai în satul Coptachil unde se afla batalionul nostru. Atunci au fost uciși în luptă câteva sute de militari din batalionul meu, de către artileria vaselor rusești și de către aviație. Aceste lupte au durat aproape două luni pâna când trupele rusești s-au retras de pe pozițiile noastre.

 

În toamna anului 1943 m-am dus la la Coptachil la comanda batalionului  pentru a cere un concediu, deoarece trecuseră mai bine de doi ani de când nu fusesem acasă. Colonelul Constantinescu mi-a răspuns că nu este posibilă plecarea în țară, întrucât „Crimeea este încercuită”, situație pe care eu nu aveam de unde să o cunosc. Mi-au puerit  toate speranțele că voi mai vedea vreodată țara, părinții, copiii și frații. Colonelul Constantinescu mi-a acordat totuși un concediu de o lună, dar nu în țară ci la Uzun-Aiac, unde să petrec acolo liniștit o lună de zile. Am plecat la Uzun-Aiac pe data de 20 decembrie 1943. Aici era liniște, nu se auzea bubuitul tunurilor și nu eram decât 20 de soldați români și 4 nemți de la o centrală telefonică. Aici batalionul avea un vagon de alimente consevate și trei vagoane de porumb. Găsindu-ne în preajma sărbătorilor de iarnă, am hotărât să luăm unele măsuri de pregătire. Cam pe data de 23-24 decembrie 1943, am încărcat un camion de porumb, grâu, cafea boabe, zahăr și alte alimente și am plecat spre vest spre orașul Feodosia și acolo  în în munți în satul Cozi unde auzisem că se găsesc vinuri alese, țuică și altele. Într-adevăr am găsit vin foarte bun și cu alimentele pe care le aveam, am cumpărat 1.000 litri de vin,150 litri de țuică și 100 de kg. de struguri foarte bine păstrați. Până seara ne-am întors cu toate acestea. Ce adusesem pentru sărbători era prea mult pentru 20 de soldați care eram acolo. Am hotărât deci  ca la revelion să invităm toți locuitorii satului, care numărau cc. 60-70 de familii, refugiați aici din Caucaz și din părțile Kerciului, unde la acea vreme se duceau lupte grele. Am luat legătura cu starostele satului (un fel de conducător) care a anunțat toți locuitorii că sunt invitați a lua parte la revelionul „românilor”. Am avut cu această ocazie peste 100 de musfiri, dintre care unii cu acordeoane și mandoline. Le pregătisem o masă bogată cu sărmăluțe, ciorba și fripturi  în care scop am tăiat o vacă din cele ale batalionului. Până la orele24 am servit musafirii numai cu bomboane, ciocolată și țuică iar la ora 12 am felicitat musafirii cu prilejul Anului Nou la care mi-a răspuns starostele satului. Apoi am servit masa care a fost foarte bogată și vinul care se aducea cu galeata. Până în zori s-a petrecut așa cum trebuie cu care ocazie am consumat trei sferturi din vinul și țuica adusă. Nu au lipsit nici urăturile tradiționale româneşti, ursul, toba și colindele. În zorii zilei toți au plecat acasă profund impresionați de gestul făcut de noi pentru dânșii.

 

A trecut și perioada de concediu și m-am întors la Eltingheni unde erau camarazii mei de muncă. Mi-am reluat vechea mea activitate pe care am dus-o până în ziua de 20 martie 1944. La acestă dată rușii debarcaseră din nou la Kerci și Coptachil și presau armatele românești şi nemțești spre vest. În noaptea de 29 spre 21 am primit ordin să încărcăm urgent în căruțe alimentele pe care putem lua și să plecăm  cât mai repede spre Feodosia. Însărcinat cu executarea acestui ordin era sublocotenentul Rotaru șeful serviciului de aprovizionare, care avea la dispoziție două camioane și zece căruțe cu cai. Am încărcat în grabă ce s-a putut, iar jumătate a rămas acolo, pentru populația civilă. Am plecat la orele 21, iar un grup de pioneri a inceput să mineze drumurile în urma noastră.  Am mers în mare grabă toată noaptea până în zori când  un popas la colhozul „Kenegher”. Începând zorii acelei zile am observat o intensă activitate a aviației și a artileriei ruseşti. Un avion a lansat o bombă chiar in central colhozului unde eram și a ucis mai mulți cai și doi soldați. A început să intre panica în oameni. Tunurile se auzeau din ce în ce mai aproape, atât la răsărit cât și la apus. Se zvonise că rușii au închis trecerea pe la Parpaci, lângă Feodosia. Atunci soldații au părăsit căruțele și au început să fugă pe cont propriu fără să mai asculte comanda cuiva. Eu cu sergentul major Roșca ne-am agățat de o mașină nemțească care fugea în goană spre vest. Am mers astfel până la Uzuc-Aiac unde era stocul nostrum intangibil și cele două camioane rezervate în mod special pentru a fi încărcate în caz de  nevoie. Am încărcat în mare grabă o mică parte din alimentele de acolo din cele care reprezentau o valoare mai mare și restul, inclusiv cele trei vagoane de grăunțe și vreo 150 de vite a rămas în seama locuitorilor din acel sat. În decurs de două ore am părăsit satul gonind cu mare viteză  spre linia Parpaci, lângă Feodosia. În apropierea acesteia, spre partea de nord se dădeau lupte crâncene între nemți și armata rusă cu scopul de a menține șoseaua liberă, ca să se poată strecura armatele care se retrăgeau intr-o cumplită dezordine spre apus. Astfel am reușit să trecem cu camioanele noastre, prin barajul de de artilerie rusesc, fără să fim atinși, iar după un sfert de oră șoseaua a fost ocupată, închizând astfel, retragerea armatelor care au luptat în peninsula Kerci.

 

Noi am am continuat drumul în mare viteză în tot timpul nopții, trecând prin portul Feodosia care la acea oră era în flăcări și dopă aceasta pe șoseua ce lega Feodosia de Starâi-Krâm. Pe tot parcursul vedeam sate și orașe din care se ridicau limbi de flăcări și fum, dând aspect de iad și cruntă nenorocire pentru locuitorii de acolo. Nu am cuvinte să am cuvinte ca să pot descrie tragedia  prin care treceam noi ostașii rătăcitori, cât și populația locală căreia i se distrugea avutul. Avenit dimineața cu lumina zilei. Peste  tot pluteau nori negri de fum, pretutindeni mirosea a ars, tunurile bubuiau din toate direcțiile, avioanele bombardau toate drumurile și șoselele pe care se retrăgeau armatele germane și române. Pe la 8 dimineața ne-a ajuns din urmă o limuzină  din interiorul căreia, un general român striga din răsputeri să dăm foc la mașini cu tot ce se afla în ele. Noi nu am făcut așa și ne-am continuat drumul mai departe. Dar la un moment dat, când am făcut o mică oprire a venit din urmă un camion german, a descărcat mașinile noastre de alimente pe carei le-a stropit cu benzină  și le-a dat foc. Unul din cele două camioane ale nostre având o mică defecțiune l-am abandonat continuându-ne cu unul singur pe care l-am încărcat cu ostași români rătăciți de unitățile lor, printre care și noi, adică eu și sergentul major Roșca Traian. Retragerea se făcea într-o debandadă totală. Se circula pe trei coloane  cu mii de mașini. care goneau cu toată viteza spre apus. Nu pot să uit ce am văzut când am ajuns în orășelul Starâi Krâm, unde soldații germani dintr-o unitate în trecere au văzut o cișmea cu apa potabilă și s-au repezit să bea. În acel moment o rafală de mitralieră, venită de undeva din podul unei case a produs lângă cișmea o panică grozavă. Rămânând lângă cișmea aproximativ o mie de nemți morți şi răniţi. Ca urmare nemți au înconjurat orașelul și au găsit două femei-partizan. Nu știu ce au facut cu ele. Noi ne-am continuat goana pe șosea cu camionul nostru, care era condus de șoferul Carol. Înainte de a ajunge în orașul Karasubasar, camionul a avut o pană de cauciuc. L-am abandonat continuându-ne fuga cu mașini nemțesti sau românești care ne ieșeau în cale. Spre seara zilei am ajuns în orașul Karasubasar care era în flăcări. Când să ieșim la bariera de nord a orașului, am văzut că toate coloanele s-au oprit din drum și nu mai înaintau de loc. După câteva minute am aflat că rușii ocupaseră șoseaua Simferopol-Karasubasar și că înaintarea spre Simferopol era blocată. Am pornit atunci înapoi, toate coloanele luând-o razna peste câmpii și schimbând retragerea pe o altă șosea care de la Karasubasar o lua spre est prin  munți departe pe malul mării spre Sevastopol. Drumul acesta de munte, fiind mai  îngust decât cele de pe câmpie, nu mai era posibilă fuga pe trei coloane ci numai pe una singură. Am văzut un infern adevărat în felul cum s-au strecurat armatele pe aceste șosele de munte. Dacă de exemplu o mașină avea o mică defecțiune, mașina aceasta era împinsă de nemți până cădea în adâncul prăpastiei negre, care părea că nu are fund și în felul acesta șoseaua era degajată  foarte repede, iar circulaţia își recăpă  mersul normal. Am văzut și alte surprize neplăcute cum a fost un mic atac cu o rafală de mitralieră și câteva grenade care a dus la prăbușirea în prăpastie a unor camioane pline cu ostași români și nemți. De asemenea am văzut mașini care derapau și se duceau în prăpastie cu soldați cu tot. Și eu am fost într-o mașină care-și luase vânt la vale, dar fiind lângă oblonul din spate am sărit la timp pitindu-mă după o stâncă din fața gloanțelor ucigătoare ale partizanilor. În felul acesta am reușit să ajung până la malul Mării Negre, prin apropiere de Sudac și întrucât șoseaua era mai largă călătoria cu camioanele era mai puţin periculoasă. Am mers așa, fără riscuri, pe șoseaua lăturalnică, trecând prin Yalta, astfel că în ziua de 28 martie 1944 am ajuns cu chiu cu vai în apropiere de Sevastopol lângă micul port Baccisarai Acolo era special constituită o comisie de regrupare a soldaților rătăciți și repartizarea lor la unitățile respective. Am fost îndrumat către grupul ostașilor ostașilor din batalionul 7.M.D., care era cazat în adăposturi subterane, lângă cimitirul franțuzesc. Acaolo ne-am regăsit cu camarazii din unitatea mea – 42 de ostaşi şi 2 ofițeri. Aceasta era tot efectivul batalionului care supravețuise din cei 800 cât acea unitatea. Ni s-a spus că vom pleca cu avioanele de oare ce, pe o prțiune de câțiva kilometri patrați, se inghesuiseră câteva sute de mii de oameni din armata română și germană. Aici am stat trei săptămâni, zile de adevărat iad, cum nu am cuvinte  să le descriu. Toată ziua stăteam în adăposturi, în pământ, din cauza deselor bombardamente ale aviației care nu ne lăsa să ieșim din găuri. De asemenea artileria rusească bătea la milimetru întreaga porțiune de teren care era plină cu nemți și români și zilnic rămâneau pe câmp sute de morți loviți de  obuze sau schije. Am văzut cu ochii mei într-una din zile, cum un pluton de români ieșise din adăpost cu gamelele să primească ciorba de la cazan. Un fluerat puternic și o explozie infernală a făcut ca în locul unde era bucătăria și plutonul să se mai zăreasca doar urme fumegânde. Într-una din zile vine un ordin să fim echipați din nou cu arme și muniții și ținută nouă. Acest ordin a fost îndeplinit și ne-am pomenit încărcați în camioane și porniți spre răsărit. Am înțeles că ne duc pe front. Ne-a pierit orice speranță că vom scăpa cu viață după toate peripețiile petrecute până să ajungem aici, iar acum eram trimiși la moarte sigură. Am mers spre răsărit cu camioanele, aproximativ jumătate de oră după care mașinile noastre s-au oprit. Într-o maşină nemțească era un general neamț, iar acesta a dat ordin ca mașinile cu români să se întoarca la bază. Ajunși înapoi am predat armele și am fost trimiși în vechile adăposturi. Într-o zi în luna aprilie 1944, am ieșit cu sergentul major Roșca Traian să ne curățăm cămășile de păduchi, care stăteau pe noi puzderie și din cauza cărora pielea era jupuită de scărpinat. Stând așa cu burta pe iarbă și culegând păduchi, fără să observăm, au apărut apărut din senin un grup de avioane rusești, la mică înălțime, care au aruncat un fel de grenade mici. Câteva au căzut cam la 10-20 de metri depărtare de la locul unde ne aflam noi. După explozie, observ că sergentul major Roșca Traian, striga ceva neînțeles. Avea capul plin de sânge și mâinile încleștate de iarbă. O schijă îl lovise lovit în cap. Am fost foarte impresionat de aceasta moarte neașteptată și atât de rapidă. Am lăcrimat, i-am șters fața de sânge, l-am întors cu fața în sus dar tot nu mai mişca. A murit la scurt timp. Tot ce am putut face pentru el, afost să-i iau port-hartul, în care păstra scrisorile de acasă, fotografia soției și a unicului copil, cu scopul că, dacă voi avea norocul să ajung în țară, să le predau familie lui. Astfel s-a stins unul din camarazii şi prietenii mei.

 

Pe ziua de 30 aprilie 1944 au fost din nou regrupate toate resturile de unități și s-a ordonat pornirea în marș nocturn spre Sevastopol, unde am ajuns în cursul aceleiași nopți. Ziua am rămas pitiți în adăposturi. În ziua de 1 mai 1944 ne-am îmbarcat pe vaporul de marfă „Durostor”, cu care urma să ajungem la Constanța. Nu voi uita nici odată felul în care ne-am îmbarcat pe acest vapor. Fiind tras la rampa de încărcare vaporul era prevăzut cu 8-10 scări de urcare. La capătul fiecărei scări se găseau câte doi nemți, care controlau pe fiecare ostaș sau ofițer român să nu aibe asupra lui decât sacul cu merinde. Tot ce depășea acest barem era aruncat în mare. Și eu aveam o valiză mică cu cîteva schimburi și câteva kilograme de bomboane ca să le duc acasă la copii. Mi-a fost zmuncită valiza și aruncată în apa. Un colonel român urcase pe puntea vasului o limuzină care era proprietatea lui. Au luat-o cu macaraua și i-au dat drumul în mare unde s-a scufundat ca o cutie de chibrituri. Ajunși pe puntea vasului, trebuia să coborâm în interior, în mod normal pe niște trepte, dar acestea nu se mai vedeau fiind acoperite de oamenii căzuți unul peste altul. În această învălmăşeală se formase o adevărată căpiță de oameni și fiecare din noi săream peste această grămadă alegându-ne cu capul spart, ori cu mâinile sau picioarele rupte. Nu știu cum, dar eu m-am trezit fără nicio vătămătură a trupului. Au fost scoși după aceia vreo zece militari care s-au întâmplat să fie dedesuptul căpiței cu  mâinile și picioarele rupte. Nu știu câți dintre ei au scăpat cu viață deoarece când i-au scos erau inconștienți. Urcarea celor 4.000 de ostași români pe vasul „Durostor” a fost o tragedie. Această operație a durat cca. 20 de minute. După îmbarcare, vaporul nostru a ieșit în largul mării şi cam la 20 de mile de portul Sevastopol, s-a oprit pentru a  aștepta gruparea tuturor vaselor care urmau să formeze convoiul. Pe la orele 12 noaptea s-au grupat opt vase de transport pline cu ostaşi români, escortate de două vedete rapide, două hidroavioane și patru avioane de vânătoare. În ziua și noaptea  de 1 și 2 mai 1944 am fost bombardați de mai multe ori  de aviația rusă dar din fericire nu an fost atinși. La Constanța am ajuns în amurgul zilei de 3 mai, unde văzând-ne ajunși, am crezut că ne-am născut a doua oară, punând piciorul pe pământul țării și scăpând teferi din atâtea primejdii prin care trecusem. Aici am dormit cazați în unul din satele vecine orașului Constanța al cărui nume nu-l mai țin minte. A doua zi ne-am deplasat pe jos în comuna Ciocâlia unde trebuia să stăm două săptămâni pentru carantină și deparazitare.

COSTICĂ POPA

SURSA: http://www.art-emis.ro

LA MINCIUNI RUŞII I-AU ÎNTRECUT PE TOŢI!

VLAD HOGEA: MISIUNEA MILITARĂ GERMANĂ ÎN ROMÂNIA

Misiunea Militară Germană în România

Venirea acesteia în România a fost legată, în literatura de specialitatea predecembristă, de numele lui Ion Antonescu. Dar bazele acestei colaborări au fost puse încă în mai 1940. Pactul cunoscut sub denumirea “Der Ol-Waffen Pakt”, semnat, după îndelungate tratative, la 29 mai 1940, imediat după capitularea Franţei, a marcat prima fază a negocierilor pe care România le va purta în scopul aducerii unei misiuni militare germane în ţară. Complicarea situaţiei din sud-estul Europei, ameninţările sovietice la adresa României, care atingeau, de fapt, şi interesele Germaniei în zonă, l-au determinat pe Hitler să dea curs cererii regelui Carol de a trimite în România o misiune militară cu “trupe de instrucţie” pentru apărarea antiaeriană şi antitianc. Schimbarea politică internă din România de la începutul lunii septembrie 1940 nu a schimbat planurile guvernului german. Prezenţa trupelor germane în România urma să asigure controlul Germaniei asupra zonei petrolifere şi să prevină un eventual atac sovietic asupra acesteia. Conducătorul Statului Român şi-a arătat disponibilitatea de a primi trupele germane. Hitler a aşteptat normalizarea situaţiei din România şi a trimis o delegaţie la negocieri. Conducătorul acestei delegaţii, general-locotenent Kurt von Tippelskirch, a primit de la Führer însărcinarea expresă de a constata gradul de dotare al armatei şi de a recepta dorinţele părţii române privind ajutorul militar german. La 17 septembrie 1940, Tippelskirch a părăsit ţara, iar pe 19 octombrie 1940 propunerile româneşti au fost înaintate lui Hitler. În paralel, la Bucureşti au continuat discuţiile privind colaborarea concretă româno-germană. La 21 octombrie 1940 a fost semnat Protocolul privind Misiunea Militară Germană, din partea României de către generalul Tătăranu, iar din partea germană de către dr. Lohmann. În afară de sprijinul pe care îl oferea, Misiunea Militară Germană a constituit, în acelaşi timp, unul dintre punctele de divergenţă între autorităţile celor două ţări, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea şi neregulile săvârşite de soldaţii germani pe teritoriul României. Primele formaţiuni de comandament ale Misiunii, conduse de generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul Wilhelm Speidel, comandantul forţelor de aviaţie şi generalul Arthur Hauffe, şeful de stat major, au sosit la Bucureşti la 12 octombrie 1940. La 11 noiembrie 1940 în România se găseau 22.430 militari germani, dintre care 890 ofiţeri şi 21.540 soldaţi. La 24 decembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat înainta Ministerului Apărării Naţionale o situaţie centralizatoare cuprinzând cheltuielile efectuate până la acea dată pentru Misiunea Militară Germană aflată în România. Totalul cheltuielilor se ridica la 184.879.596 lei. La 17 ianuarie 1941 a fost semnată, de către dr. Neubacher şi Dragomir,Convenţia asupra directivelor obligatorii pentru aprovizionarea trupelor germane din România. La aceeaşi dată a fost semnat, de către dr. Neubacher şi Mircea Cancicov, Acordul pentru aprovizionarea trupelor germane din România. Fondurile aprobate de guvern pentru întreţinerea trupelor germane au fost stabilite la nivelul de  100.000.000 lei lunar. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 octombrie 1940, lt. col. Nicolae Dragomir, ministrul Coordonării şi Statului Major Economic, arăta: “Am vorbit cu d-nii Neubacher şi Klugkist şi am stabilit că cheltuielile de întreţinere a Misiunii Germane din România vor fi suportate de guvernul român numai până la limita sumei de 100.000.000 lei lunar. Tot ce va trece peste această sumă va fi plătit de guvernul german dintr-un cont special. Reprezentanţii guvernului german roagă ca acest fond să fie scutit de taxe şi dobânzi”. Pe lângă aceasta, însă, trupele germane au dezorganizat piaţa prin cumpărări efectuate cu monedă inflaţionistă şi fără acoperire, emisă în Germania, cauzând mari neajunsuri economiei româneşti prin eludarea reglementărilor privitoare la regimul vamal. Spre exemplu, numai în 1941 trupele germane au expediat din România aproape 17.000 vagoane grâu, fără a plăti taxe vamale.  Pentru a reglementa problema produselor scoase din România şi trimise către Germania, N. Dragomir preciza în aceeaşi şedinţă a Consiliului de Miniştri că “am pus la punct chestiunea pachetelor. Iată ce ne roagă delegaţia germană: fiecare soldat să poată trimite de Crăciun rudelor din Germania câte un pachet de alimente. În al doilea rând, permisionarii care pleacă în Germania – cam câte 2000 pe lună –  să poată lua cu ei câte un pachet. În al treilea rând, fiecare soldat din Misiunea Militară Germană să poată trimite lunar câte un pachet mai mic rudelor din Germania”. Chestiunea fiind socotită de către Conducătorul Statului destul de spinoasă pentru economia românească, concluzia generalului Antonescu a fost: “Să-mi arătaţi unde duce această chestiune, pentru că, dacă mă duce la o catastrofă economică, nu accept”. Problema neregulilor săvârşite de trupele germane pe teritoriul României este o constantă a discuţiilor purtate de forurile de conducere de la Bucureşti cu cele similare germane; notele de convorbiri, memorandumurile întocmite de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, rapoartele, toate acestea demonstrează o dată în plus modul în care autorităţile germane vedeau aliatul român. Pentru perioada 1940-1944, notele privind înlesnirile făcute trupelor germane de instrucţie şi operative din România, cererile adresate de conducerea Misiunii Militare Conducătorului Statului Român de a se plăti integral soldele tuturor soldaţilor germani din România în lei, rapoartele lui Mihai Antonescu referitoare la grava criză economică şi financiară în care a intrat România datorită preţurilor mult mai mari decât cele curente oferite de intendenţa germană pentru procurarea diferitelor categorii de materiale, toate acestea se regăsesc în documentele diplomatice ale României din această perioadă. Pe alt plan, trebuie luată în considerare implicarea trupelor germane în înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Considerând, la începutul evenimentelor, că problema este strict de competenţa autorităţilor statului român, până la primirea ordinului expres al lui Hitler ca trupele germane să se plaseze de partea generalului Antonescu, acestea nu au reacţionat. Potrivit datelor din raportul său, generalul Hansen a fost solicitat şi de către generalul Constantin Pantazi, subsecretarul de Stat pentru Armata de Uscat, să primească în faţa reşedinţei Misiunii defilarea unui regiment român, lucru care s‑a şi întâmplat, la ora 10.40. “Sensul, nu prea clar, al acestei defilări era, desigur, să învedereze opiniei publice alianţa dintre armata română şi cea germană”, preciza şeful Misiunii Militare Germane în România. La 22 ianuarie 1941, ora 10.00, au avut loc în Bucureşti convorbiri între şeful Statului Român şi şeful Misiunii Militare Germane. Ion Antonescu i-a cerut lui Hansen să preia apărarea Văii Prahovei cu trupele germane, motivând că de trupele române de acolo avea nevoie pentru a le folosi împotriva rebelilor. Hansen a refuzat, pe motiv că, prin aceasta, s‑ar da aparenţa unei imixtiuni germane în treburile interne ale României. Andreas Hillgruber susţine că generalul Antonescu l-a rugat pe generalul Hansen să-l sprijine, în caz de nevoie, cu un detaşament blindat, până la sosirea blindatelor din provincie. Hansen primise aprobarea OKW de a interveni la cererea Conducătorului Statului, dar stabilise cu Fabricius ca, deocamdată, să nu pună la dispoziţie trupe pentru apărarea poziţiei lui Ion Antonescu. Totuşi, la 22 ianuarie, blindatele germane au traversat demonstrativ Bucureştii de la sud la nord, fiind primite cu egal entuziasm de către legionari şi de către trupele guvernamentale. Discuţiile purtate între generalul Antonescu şi generalul Hansen la 22 ianuarie 1941 au împiedicat adâncirea stării conflictuale a momentului. Wehrmacht-ul s‑a aflat în timpul puciului legionar într-o poziţie extrem de favorabilă pentru că deţinea încrederea şi simpatia ambelor părţi aflate în conflict. Astfel, a putut media între cele două părţi, având o influenţă considerabilă asupra desfăşurării rebeliunii. Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobişnuit în zona de hegemonie a Germaniei: o mişcare ideologică având maxime afinităţi cu naţional-socialismul a fost eliminată de la putere cu implicarea Germaniei. Sprijinul acordat de Hitler lui Ion Antonescu a fost determinat de necesitatea prioritară pentru cel de-al Treilea Reich de a avea în această zonă a Europei – foarte importantă pentru el din punct de vedere economic şi strategic – un regim stabil şi eficient, în perspectiva apropiată a războiului cu U.R.S.S.. La l octombrie 1942, în România se aflau 23.459 militari germani, iar la 10 ianuarie 1944 – 37.510. Acestora li se adăugau contingentele din Transnistria – 7.495, respectiv 41.008 militari. Discuţiile duse cu partea română pentru aprovizionarea acestor trupe s-au dovedit a fi, în timp, destul de complicate. Problema dificultăţilor economice şi financiare provocate de prezenţa trupelor germane în România a fost ridicată de Ion Antonescu, la 8 noiembrie 1941, în timpul întrevederii cu feldmareşalul Wilhelm Keitel, cu prilejul participării acestuia la parada militară de la Bucureşti, după căderea Odessei, precum şi de Mihai Antonescu, la Berlin, la 26-28 decembrie 1941, în timpul discuţiilor cu reichsmareşalul Hermann Göring, Joachim von Ribbentrop şi Adolf Hitler. La întâlnirea cu Göring, ministrul român al Afacerilor Străine a arătat că „trupele germane din România sunt nefolositoare şi reprezintă o cheltuială prea mare” şi a cerut deschis ca ele „să fie suprimate sau în orice caz, simţitor reduse”. Cu acelaşi prilej a ridicat problema compensaţiilor acestor cheltuieli, solicitând ca, pentru acoperirea cantităţilor de monedă hârtie emisă în acest scop, Banca Naţională a Reich-ului să cedeze Băncii Naţionale a României trei vagoane de aur.  La întrebarea lui Göring dacă unităţile germane din România nu reprezintă o garanţie pentru ordinea internă, în condiţiile în care armata română era anga­jată în operaţii dincolo de Nistru, Mihai Antonescu a răspuns că România „îşi stăpâneşte singură destinul, că n-are nevoie de concursul armatei germane pentru ordinea internă şi că, dacă mareşalul Ion Antonescu este lăsat să conducă singur interesele României, fără nici un fel de amestec de nici o natură, aşa cum este potrivit, îi poate garanta mareşalului Göring că nici un soldat german nu are ce căuta în România şi că interesele germane vor fi mult mai bine servite”. Recunoscând faptul că situaţiile statistice prezentate de Mihai Antonescu „dovedesc că s-a exagerat”, Göring s-a adresat feldmareşalului Keitel, declarând: „Sunt prea multe unităţi germane în România; ele trebuie să plece imediat. Să nu rămână decât bateriile antiaeriene, bateriile de coastă, marina, minimum necesar”. Cu multă insistenţă, ministrul Afacerilor Străine al României a mai cerut să se intervină pentru a se da României „aur şi devize în acoperirea finanţărilor germane, trecute şi viitoare”. În final s-a ajuns la încheierea acordurilor care au reglementat situaţia. În scopul acestei reglementări a prezenţei trupelor germane în România s-a constituit o comisie mixtă româno-germană, care a stabilit problemele legate de hrană, chestiuni juridice, transporturi, cantonamente, solde, plăţi etc., în cadrul şedinţelor din 14-17 septembrie 1940. La 22 octombrie 1940 a fost semnat Protocolul pentru aranjarea chestiunilor decurgând din prezenţa în România a Misiunii Militare germane, de către generalul N. Tătăranu şi dr. Lohmann. Protocolul a fost însoţit de propuneri pentru: o înţelegere provizorie relativă la aprovizionarea cu hrană; o înţelegere provizorie relativă la cazare; o înţelegere provizorie relativă la stabilirea modalităţii de transport pe Căile Ferate Române pentru miliarii germani şi materialele de orice fel aparţinând armatei germane în România; o înţelegere provizorie relativă la aprovizionarea cu carburanţi etc. La 17 martie 1942, între România şi Germania a intervenit un nou acord cu privire la întreţinerea trupelor germane aflate pe teritoriul României, el fiind necesar datorită intervenirii stării de război. Având valabilitate de la 1 martie 1942, acordul schimba prevederile existente până la acea dată în ceea ce priveşte întreţinerea, cazare, rechiziţiile şi transporturile trupelor Misiunii Militare germane din România. Contribuţia de 100 milioane lei lunar care fusese prevăzută prin acordul iniţial înceta a se achita la data de 1 iulie 1942. Cheltuielile trupelor germane din România urmau a fi suportate de Germania; se convenea, de asemenea, asupra modalităţilor de livrare a subzistenţelor, a cheltuielilor de transport, a transportului soldaţilor germani etc. La 23 august 1944, în România existau câte o Misiune Militară Germană pentru Armata de Uscat, Aeronautică şi Marină. Şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, generalul Erik Hansen, era în acelaşi timp şi reprezentantul O.K.H.-ului pe lângă Comandamentul român. În ceea ce priveşte comportamentul trupelor Misiunii Militare germane în România, documentele de arhivă relevă existenţa a numeroase abuzuri şi conflicte între acestea şi populaţie sau trupele române. VLAD HOGEA SURSA: http://www.ziarulnatiunea.ro