„MIHAI EMINESCU ANTI- SEMIT?”

„Eminescu anti-semit?”

Mihai Eminescu despre evrei
(„Curierul de Iaşi” – 1876)

4649-324503-eminescu_2d6f7d1ad8Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi. Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi. Sunt „n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani). Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

Spaţiul românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar[1], evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice. Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest teritoriu[2], ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere”[3]. Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”[4]. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte. Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească. Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă. A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi tenace”[5], şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României, noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”[6].

Întru atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor! Calomniile împrăştiate deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român. Rezultatul va fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în România a acestor invadatori”[7], care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român[8], pentru a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul „Israel în România”[9]. Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în analele istoriei lumii”[10].

Din această perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care, chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”[11]. În consecinţă, Radu Ioanid îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601)[12]. Dacă ar fi să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei. Dăm câteva exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite”; „În secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase…”[13]. Nu stărui asupra „opiniilor” lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”[14]; la atât şi nimic altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!

În această atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor, cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu. Ne oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.

Primul articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…)[15]. Aşa, faţă de intenţia pe care Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de beneficii…”[16], Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.

Eminescu notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au fost evreii. „Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a pus în mişcare sute de mii de „suflete”[17], Serbia şi-a sacrificat elita neamului, iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”[18], pentru ca din sfânta sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului”[19] să beneficieze în mod egal evreii? Ei, evreii, se indigna Mihai Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”[20], ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra creştinilor”[21], batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau „semibarbari şi semiasiaţi”[22]. Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax”[23], dar să ne lase în pace.

Pentru România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi”[24]) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte. Ca nou veniţi în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile… civile şi publice”[25]), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”[26]. Nimic nu are mai mare importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”[27]. În fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră toleranţă.

Dacă domnii evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”[28], „de a merge cu drumul de fier”[29] în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să se bucure de toate drepturile posibile”[30]. Desigur, sunt şi evrei care „merită egala îndreptăţire”[31], dar numărul acestor „folositori” ţării e prea mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care, la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.

Înainte de acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor, este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în „Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi. Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca aparţinând de „Semi-Asia”[32]. Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba, cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei”[33] de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros”[34] colaborator de la „Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”[35]. Pentru a scrie veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor popoare”[36]. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor, neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în universităţile din Tîrgu-Cucului”[37].

La începutul anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în „Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la sfârşitul anului 1876.

Subliniem că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei, „relativ puţini”[38], care „s-au identificat cu această ţară”[39] şi care ar merita o cu totul altă soartă. Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică” unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie”[40].

Eminescu este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare la care „drepturile publice şi private”[41]au fost rezultatul unei munci fără preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a încuibat corupţia”[42]. Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor drepturilor”[43], evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul străin”[44].

Creşterea numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi fost necesară o „muncă echivalentă”[45]făcută de oameni competenţi spre a dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte. Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate drepturile „posibile şi imposibile”[46], de ce vin în România unde ştiu că vor fi cel mult „suferiţi”. De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!

În continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp, iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu au fost prezenţi sub nicio formă. Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”[47]

Aşadar, pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante făcute de poporul cel vechi, românii. Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au aceleaşi drepturi ca şi românii. Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.

Interdicţia ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident. Aşa, doar pentru că evreilor li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate pogromuri evreieşti[48]. De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au sub control „presa europeană”[49].

În viziunea lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce scop folosesc ei această extraordinară putere. Aşa, după Mihai Eminescu, evreii exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc „luminarea”[50] publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”[51], introducând „uşurinţa pariziană”[52] şi ura în „relaţiile sociale”[53]. În Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul „sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă împotriva alteia, „ginte contra ginte”[54]. Patronii de la Pester Lloyd care „sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor”[55]. Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive ale poporului”[56].

Faţă de acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce tratatele, nu l-au avut niciodată… Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”[57].

După această clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere decât „libertatea traficului”[58]. Evreul tocmai din acest specific economic al său e „veşinic consumator, niciodată producător”[59], excepţiile sunt extrem de rare.

Venirea în număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele efectuate de acesta „în sens liberal”[60], care „au ajutat înmulţirea furnicarilor”[61]. În absenţa muncii reale, adevărate şi productive, „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”[62], iar omul cu adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor sale”[63]. În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a „reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără elevi”[64], numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”[65].

Desigur, marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.

În trecut, pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu „stârpitura grecului modern”[66] tarat de toate viciile posibile[67]. Ciocoii, luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime românească. Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe mâinile lor. Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că evreii „ar acapara toată proprietatea”[68], dacă ar avea aceleaşi drepturi civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români (subl. aut.)”[69]. Există un specific evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”[70], acesta predomină faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”[71].

Întru susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii „Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape de opresiune”[72]. Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric, desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”[73].

Astfel, argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor”[74], tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase”[75], ei au monopolul pe „toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă”[76]. În ciuda acestor evidenţe, evreii se plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni, colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare[77]. Prin toate acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia trăieşte”[78], dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi drepturi cu „cetăţenii statului român”[79], trebuie să fie loiali României, să vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin „căsătorii interconfesionale”[80], să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei de cultură a ţării româneşti”[81], să intre în „conmembraţiunea socială a românilor”[82], devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”[83].

Faţă de calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău…”[84], restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască”[85].

La finalul articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc întruna de naţie”[86], de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului”[87], străină cu totul de esenţa adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest „proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”[88].

[1] Utilă în acest sens, chiar dacă au trecut peste o sută de ani de la apariţie, rămâne Istoria evreilor în ţerile noastre, de Nicolae Iorga, cu o prefaţă de prof. Ion Coja, Editura Vicovia, Bacău, 2013.

[2] Nicolae Iorga, op. cit., p. 81.

[3] Ibidem, p. 82.

[4] Ibidem, pp. 82 – 83.

[5] Protocoalele Kogaionului, teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 31.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 33: „…Exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi Turcia [în spaţiul românesc] s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-românească, susţinută de mass-media controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacuri mediatice. Această vastă până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai pământului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor (subl. ns. – G. M.).”.

[9] Ibidem, p. 30.

[10] Ibidem.

[11] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 13.

[12] Dacă tot scrie ceea ce scrie despre istoria românilor, Radu Ioanid ar fi bine să le înveţe cum trebuie istoria. Aşa, la pagina 13, op. cit., respectivul autor notează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă cel Viteaz îşi începe domnia la 1522 (corect: 1517), iar Mihai Viteazul urcă pe tron la 1596 (corect: 1593), sau că a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie la 1569 (corect: 1568)!!!

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 17.

[15] Mihai Eminescu, Opere politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 1077 – 1078.

[16] Ibidem, p. 1077.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 1076.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 1081.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 1078.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem: „Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii, când am înfrânt tratatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări…? De când rachiul este un element de civilizaţie? (subl. ns. – G. M.)”.

[48] Ibidem, p. 1079: „Dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat, evreii reclamă ţara noastră de „persecuţie, pradă, neligiuire””.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem: „Deja „regulamentul organic”, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merită, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi care fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii… În urmă, alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite în infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori care nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă… Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului… luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând cu o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.”.

[62] Ibidem, pp. 1079 – 1080.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem: „Prin urmare, clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat”, pentru că s-au ridicat din clase leneşe… Rămânea o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâini proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar (subl. ns. – G. M.).”.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 1081.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem: „Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendinţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sânt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră… (subl. ns. – G. M.). Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare… tot ei, prin uneltirea „alianţilor”, ne îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar (subl. ns. – G. M.).”.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

SURSA: http://www.ioncoja.ro

ATACURI MÂRŞAVE ASUPRA LIMBII, CREDINŢEI ŞI VALORILOR NEAMULUI ROMÂNESC

Războiul total, perfid, invizibil şi hibrid împotriva românilor.
„Nici dracu’ nu ştie cine-s inamicii”

Personalitati_art-emis„Îndemnaţi poporul să nu se-nconvoaie/ Ţara-i răvăşită – nu avem armată/ Ne-am ales ca « pretini » lupi în piei de oaie/ Flacăra dreptăţii moare revoltată […] Îndemnaţi poporul să nu se-nconvoaie/ Ne-am vândut pământul – ne râd veneticii/ Cei ce conduc lumea  ne-mping în războaie/ Nici dracu’ nu ştie cine-s inamicii…”. (Virgil Ciucă)

„Rasism”, „antisemitism”, „discriminare” şi cătuşe la gură!

Când aud vorbindu-se de „democraţie”, „reformă”, „discriminare” şi de „algoritm politic” (rog luaţi notă de ghilimele), îmi vine să pun mâna pe armă, dar nu am permis. Care democraţie, care libertate a cuvântului, care reformă? Vreme de un sfert de veac aceste cuvinte de magie neagră nu au făcut altceva decât să mascheze corupţia, jaful, abuzul, incompetenţa, trădarea – promovate ca politici de stat -, şi în mod cu totul special, lupta potentaţilor, a „elitelor” hămesite împotriva propriului popor şi trecerea sub control total a acestuia. Libertatea de exprimare este o lozincă de paradă, pentru că O.U.G. 31/2002 şi instituţiile inchizitoriale – Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) şi Institutul Naţional (? – n.a.) pentru Studierea Holocaustului din România – „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) ne pun cătuşe la gură. Dacă cineva reacţionează atunci când haitele unor ţigani dezlănţuiţi pe stradă ne poluează auzul cu „dialoguri” zgomotoase, ne agresează cu comportamente antisociale sau ne fură puţinii bani din buzunar, se cheamă că facem rasism, discriminare. Infractorilor le este permis să fie agresivi, să ne înjure pe ţigăneşte, iar forţele de ordine se prefac că nu văd, nu aud, nu înţeleg. Când un evreu comite infracţiuni şi este prins cu „ocaua mică”, instantaneu, acuzatorul este acuzat de „antisemitism” şi transformat din acuzator în acuzat. Se vorbeşte de nediscriminare, dar anumite etnii au locuri „rezervate” – fără vreun examen sau test -, la instituţiile şcolare ale statului român, în dauna celorlalţi, dar asta nu se defineşte ca discriminare pozitivă, ci „integrare socială”. Deşi ne aflăm în România, nu ne putem cinsti eroii aşa cum merită şi cum ne dorim, fără avizul instituţiilor inchizitoriale. Sictir! Pardon de expresie!

Retrăim anii ’50 ai secolului trecut!

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) – un fel de Inchiziţie contemporană – vede şi aude doar ce vrea. Deunăzi, publicistul Ionuţ Ţene a fos citat de Istvan Haller, directorul C.N.C.D., să fie prezent la începutul lunii martie, la sediul instituţiei pentru declaraţii privind o aşa-numită discriminare religioasă sau etnică a preşedintelui Klaus Iohannis[1], de faptpentru că a îndrăznit să-şi exprime liber opinia despre prestaţia noului şef al statului român. Aviz amatorilor! Cineva întreabă: „cumva faptul că Iohannis e neamț și lutheran ne interzice să-l criticăm? Cum rămâne cu libertatea presei, atât de necesară într-un stat ce se pretinde democrat? Dacă astăzi un editorialist trebuie să răspundă în față unei inchiziții moderne pentru articolele sale, mâine pot urma alți jurnaliști ce au opinii cu care nu sunt de acord politicienii”[2].S-a vorbit un sfertde veac de reformă şi privatizare, dar s-a furat „fără frontiere”. Se vorbeşte de democraţie şi „respectarea drepturilor omului”, dar se aplică (oficial sau „discret”) legi restrictive după tiparul „Big Brother”. Patriotismul, naţionalismul, au ajuns nu doar noţiuni „demonetizate”, ci au fost etichetate ca „extremiste”. În România! La alţii, de pildă, în Marea Britanie, în Spania, în Italia, în Franţa… se poate şi nimeni nu-i condamnă. Exemplu tipic de discriminare internaţională, dar ei sunt occidentali! Prin jungla internetului circulă o frază care trimite la meditaţie. Nu cunosc autorul, dar reflectă fidel realitatea şi demonstrează „discriminarea crasă” din România: „Oare ce înţelege un străin care vine în ţară şi aude că pe preşedinte îl cheamă Iohannis, pe şeful serviciului de informaţii Hellvig, pe şeful instituţiei anticorupţie Kovesi, pe şeful de la situaţii de urgenţă Raed Arafat, iar pe directorul de la C.N.C.D., Istvan Haller?”. No comment!

Marşrutizarea României

După ce au distrus şi au vândut economia şi pământurile Ţării, după ce au anihilat Armata României, iar prin drogul numit televiziune au îndobitocit populaţia României, mercenarii au trecut la executarea fazei de atac direct asupra educaţiei, a culturii generale şi chiar a limbii române. Ba, mai mult, Rozalia Biro, propusă de U.D.M.R. ca ministru al Culturii, îşi trecuse în C.V. limba română ca limbă străină. Străină o fi pentru domnia sa, care a mai aruncat pe gură şi „inteligenta” emanaţie cu „copiii bipezi”. Rând pe rând, din programa şcolară pre-universitară au fost eliminaţi „inconvenabilii” reprezentanţi ai culturii autohtone. Orele de educaţie fizică aproape că nu mai există, dar se introduc şi se promovează anormalităţile şi ororile sexuale, ideea căsătoriilor între indivizi de acelaşi sex, la pachet cu creşterea şi educarea unor copii, în ideea desfiinţării familiei tradiţionale. „Istoria Românilor” a fost reformulată şi re-scrisă ca „Istorie”. A fost introdusă, ca un apendice, „Istoria Holocaustului”. Urmaşul alogenilor Dionis şi Odarca Patapievici – dublii agenţi ai GeStaPo şi N.K.V.D. în anii ultimei conflagraţii mondiale, antiromânul declarat Horia Roman Patapievici l-a numit pe Eminescu „cadavrul din debaraua” românilor. Recent, un mercenar din mass-media l-a acuzat – cu „forme fără fond” – pe Mihail Sadoveanu că ar fi condamnat oameni la moarte. Luceafărul poeziei româneşti este pus din nou la zid: „de data aceasta într-un autentic tuci ţigănesc, inovaţie Pleşo-Patapu-Liiceano-Cărtărească. […] O ruda de-a regilor Cioabă, un oarecare Cătălin-minune, a fost pus ca semnătură pe o «carte» anti-Eminescu, lăudată de toţi tâmpii din trena impostorilor numiţi. […] Din ancheta culturală, publicată de Tribuna şi Ziariştii Online rezultă că «autorul Humanitas», Cătălin Cioabă, nu numai că nu şi-a scris cartea publicată de patronul său, Gaby Liiceanu, dar nici măcar nu a citit-o!”[3]

Distrugerea valorilor româneşti

Când citim sau auzim cuvântul „război” ne gândim la bombe, avioane, tancuri… însă astăzi se poartă „războiul hibrid”, ale cărui lovituri sunt generate cu sprijinul serviciilor speciale, aflate deasupra legii. De-a lungul întregii sale istorii, România a stat în bătaia vânturilor, la întretăierea drumurilor marilor imperii, care au folosit-o, fie ca teren de luptă, fie ca trambulină pentru experimente şi salturi spectaculoase. Poporul român, unul dintre cele mai vechi de pe continentul european, nu este cu nimic inferior altor popoare ale lumii şi, în pofida tuturor vicisitudinilor şi trădărilor a rezistat intemperiilor şi vremurilor aprige. Poporul român a dat civilizaţiei cele dintâi semne ale scrierii, a inventat stiloul, l-a „născut” pe Iorga, pe Enescu şi Grigorescu, pe Celibidache şi Eliade, pe Ion Antonescu, pe Henri Coandă şi Ana Aslan, pe Conta, Ţuţea, Brâncuşi, Palade… şi pe alţi „uriaşi” ai umanităţii: Paulescu a dăruit omenirii insulina, Victor Babeş, vaccinul antirabic. Imun la vaccinul ultim amintit, un comentator într-ale hârtiilor foşnitoare emise de fabricile de parale, după un consum excesiv de suc de cucută, a luat-o birjăreşte pe arătură, erijându-se în filosof, lingvist şi chiar în profet, în fapt, fiind doar un mercenar lipsit de scrupule.

Perle ale „Înţelepciunii lui Solomon”

Zilele trecute, o distinsă personalitate contemporană mi-a semnalat existenţa, într-un cotidian naţional, a unui articol cu titlul interogativ: „Ne permitem limba română?”, autor fiind un comentator pe teme financiare la Jurnalul.ro. Intrigat de întrebarea-titlu, am căutat textul, însă accesul la „Înţelepciunea lui Solomon” cioplită în piatra articolului nu mai este accesibil. Este posibil ca după ce au luat cunoştinţă de enormităţile înşirate ca mărgelele pe aţă proastă şi de reacţiile cititorilor, redacţia portalului să fi procedat la evacuarea „debuşeului” încriminat. Tardiv! Răul fusese deja comis chiar, în prima zi a primăverii calendaristice! O fi vreun „Mărţişor” sui generis! Am reuşit să mai găsesc totuşi o „urmă”, un fragment preluat şi republicat, undeva în spaţiul virtual[4]. În cele ce urmează reproduc câteva „perle” elucubrante, extrase ale „Înţelepciunii lui Solomon”, un fel de „exerciţii superficiale, de istorie contrafactuală” (l-am citat chiar pe autor): „Ne permitem limba română? Limba noastră-i o comoară. Învăţăm asta încă din clasa I. […] trebuie să ne întrebăm şi dacă limba noastră maternă nu e cumva păguboasă pentru noi (păguboasă pentru noi este revelaţia idioată a dumneavoastră, domnule I.B. – n.a.). Să ne întrebăm care sunt costurile – economice şi nu numai – ale faptului că avem o limbă materna latină, cu o structură gramaticală şi topica complicată şi care ne consumă mult timp, să o învăţăm şi să o utilizăm (de gramatica limbii germane o avea cunoştinţă, domnul filosof-filolog de cafenea? De scrierea etimologică şi gramatica limbii franceze o fi auzit, stimabilul? Dar de ciudăţeniile limbii engleze? – n.a.). În loc să ne bucurăm de pragmatismul, funcţionalitatea şi «ergonomia» comunicaţională a limbii engleze (Fericiţi cei săraci cu duhul![5] – n.a.). Vrem, nu vrem, timpul înseamnă bani. E foarte posibil ca […] învăţarea limbii române să fie pură pierdere de timp […]. Filosofi, istorici şi antropologi s-au întrebat de-a lungul timpului dacă nu cumva ne era mai bine să fim altceva decât suntem. […] Aceste întrebări rămân […] exerciţii superficiale, de istorie contrafactuală…”şi dă-i şi luptă… Semnatarul acestor enormităţi, impardonabile şi inadmisibile atacuri asupra limbii şi credinţei neamului românesc, continuă să debiteze alte filosofii emise la cârciuma din mahala: „nu cumva ne era mai bine să fim altceva decât suntem. […] dacă nu cumva am fi fost un popor mai bine organizat şi mai eficient dacă am fi fost catolici sau protestanţi în loc de ortodocşi”. Doresc să îi adresez o singură întrebare, retorică, desigur: Mister I.B., nu cumva era mai bine pentru noi, dacă nu v-aţi fi născut? Dacă părinţii ilustrei dumneavoastră personalităţi au greşit dându-vă viaţă, noi, ceilalţi n-avem nicio vină. Nu vă putem îngădui alienaţia, dar fiindcă slujiţi interesele altora, nu ale românilor, bine-ar fi să vă strângeţi degrabă catrafusele şi să vă angajaţi la „Canal 4”, în Anglia. Televiziunea respectivă caută cu lumânarea mercenari anti-români şi ca să nu se spună că fac discriminări, voi cita o zicală evreiască ce se mulează perfect pe elucubraţiile emise de înalta dumneavoastră înţelepciune solomoniană: „Toți se plâng de lipsă de bani, dar de lipsă de minte, nimeni”.

ION MĂLDĂRESCU

Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––
[5] Fericiţi cei săraci cu duhul… versetul 3, capitolul V, „Predica de pe munte” din Evanghelia lui Matei

OPINIE CHIBZUITĂ: SOLUŢIA ION COSTAŞ

Soluția ION COSTAȘ

Declarație neașteptată a unui general moldovean: „Ucraina ar putea să ia Transnistria

Fostul ministru al Apărării, Ion Costaș, stabilit de mai mulți ani în România, lansează o nouă ipoteză referitoare la viitorul Transnistriei. Generalul admite că R. Moldova și Ucraina ar putea face un schimb de teritorii astfel încât Ucraina să-și ia Transnistria, pe care a sprijinit-o în războiul din 1991 și a susținut dintotdeauna că e pământul lor, iar sudul Basarabiei și Bucovina să revină în componența țării-mamă. „Transnistria este un teritoriu care de facto și de jure aparaține Republicii Moldova și nici într-un caz nu trebuie de cedat nici un centimetru de pământ care aparține statului și românilor din stânga Prutului, fiindcă asta nu corespunde normelor internaționale. Totuși, s-ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria și să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul și Bucovina. Ar fi o variantă și exemple din acestea sunt o sumedenie, schimburi de populație sau de teritorii realizate cu bunăvoință. Unii zic: „Să dăm Transnistria și ne putem integra în Uniunea Europeană și în NATO”. Aceasta este o tâmpenie și un primitivism de zile mari”, declară Costaș într-un interviu acordat pentru presalibera.net.   Generalul crede în intențiile Rusiei de a forma „Novorosia”, un proiect despre care se vorbește încă de la începerea violențelor din Ucraina. „Proiectul „Novorusia” este pe cât se poate de real și este alcătuit și plănuit de clanul militar care-l dirijează pe Vladimir Putin. Am vorbit cu colegii mei de la Academia Marelui Stat-Major de la Moscova, cu generalul Suvorov și Lanțov, care mai au câte o posibilitate de intrare în Kremlin, și mi-au spus că Putin este un nebun dirijat, care face tot ceea ce este programat. El este o uneltă moartă dirijată de două clanuri – unul economic și altul militar. Aceste două forțe prevalează între ele și îi dictează ce să facă. Dacă nu va face ceea ce i se zice, el va sfârși precum Gaddafi. Acum prevalează clanul militar, care a gândit și pregătit planul „Novorusiei”, începând de la Donețk și Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odessa, pentru a se uni cu Transnistria și sudul Basarabiei, Bugeacul, pentru a ajunge la gurile Dunării, pentru a fi vecin cu România.

Acesta e planul strategic. Asta e Novorusia. Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu trebuie de exclus”, punctează fostul ministru al Apărării. Ion Costas mai spune că nu se aștepta ca între Ucraina și Federația Rusă să apară un război fiindcă „sunt același popor”, dar critică agresivitatea Rusiei care vrea să-și mențină influența și asupra Belarusului și Kazahstanului, nu numai asupra Ucrainei: „Eu nu exclud că următorul conflict de acest gen va fi în Kazakstan, după Ucraina, din cauză că șase regiuni din componeneța Rusiei au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hrușciov”. Cât privește războiul din Ucraina, generalul moldovean admite că rușii ar putea deschide un al doilea front împotriva Kievului, din Transnistria. „Acolo rușii au un depozit de 21 000 tone de armament și muniție, au 4,5 mii de soldați bine pregătiți, sau chiar dublu, au Garda Națională, numeroși cazaci, miliție sau armata națională, care ar însuma vreo 30 de mii de oameni, care ar putea mâine să fie angajați într-un atac militar, care ar putea deschide al doilea front în Ucraina. Și eu nu exclud că se va deschide un alt front. Mai ales că acum, actuala guvernare de la Chișinău a cesionat aeroportul unor ruși, iar ei într-o singură noapte mai pot aduce încă alte câteva mii de militari”, bănuiește generalul Ion Costaș.