NU TRIMITE GĂINA LA ŞCOALA DE VULTURI ! – ROBERT IONESCU

Anunțuri

STRICT SECRET: MILITARII POLONEZI SĂ FIE ÎNPUŞCAŢI !

MASACRUL MILITARILOR POLONEZI  DE LA KATÂN: DOCUMENT DE ARHIVĂ

katyn

„…SĂ SE APLICE PEDEAPSA CAPITALĂ –  ÎMPUŞCAREA”

Din 1942, Katân a fost un subiect vedetă al presei mondiale, a istoriografiei şi opiniei publice în special din Polonia, Germania şi Uniunea Sovietică. Odiseea adevărului despre Katân este marcată de o suită întreagă de neadevăruri puse în circulaţie de făptaşi. Drumul spre adevăr a început în 1942, când o parte din cadavrele celor împuşcaţi au fost descoperite de polonezii deportaţi de germani la muncă forţată în regiunea Smolenskului. Interesate, autorităţile celui de-al 3-lea reich au iniţiat cercetări, în zonă fiind adusă şi o comisie a Crucii Roşii Internaţionale. Ministerul german al propagandei a exploatat cazul, postul de Radio Berlin anunţând primul, la 13 aprilie 1943, assinatele comise de bolşevici.

S-a putut stabili, astfel, cum după ocuparea părţii de vest a Poloniei, la 17 septembrie 1939, autorităţile sovietice au decis internarea a peste 130 mii de cetăţeni polonezi. Deşi mareşalul Rydz-Smigy, comandantul suprem al armatei poloneze, dăduse ordin să nu se opună nici o împotrivire armatei roşii, autorităţile militare sovietice au considerat militarii polonezi capturaţi în zona lor de acţiune ca prizonieri de război, aplicându-le un tratament special, parte dintre ei fiind internaţi în lagărele constituite pe întinsul teritoriu sovietic. La sfârşitul lunii aprilie 1940, dintre aceştia peste 15 mii de militari polonezi au fost ucişi în pădurea Katân, din apropierea Smolenskului.

NECENZURATOpinia publică  a luat cunoştinţă de aceste crime încă din mai 1943, printr-un articol publicat în ziarul „Soldatul”, editat de Marele Stat Major român şi din broşura „Glonţul în ceafă”, „Pădurea de cadavre de la Katân”, editată de Misiunea militară germană în România.

Autorităţile sovietice au negat cu vehemenţă masacrul, afirmând că această cutremurătoare crimă ar fi fost săvârşită de germani, care i-ar fi găsit pe polonezi în lagărele de prizonieri organizate de sovietici în zonă şi care nu mai putuseră fi evacuate datorită ofensivei armatelor germane. Mai mult, după eliberarea Smolenscului, o comisie sovietică a procedat la noi exhumări şi la „administrarea” de noi probe pentru a incrimina pe germani.

Masacrul de la Katân a fost obiectul unor discuţii şi cu prilejul procesului de la Nurnberg, unde sovieticii au continuat să susţină cu vehemenţă, că a fost opera germanilor.

Între timp, unii dintre martorii incomozi au început să dispară în condiţii misterioase. Dar adevărul nu mai putea fi ţinut ferecat mult timp. În ultimii ani, când arhivele, în mare măsură „s-au deschis”, oficialităţile de la Moscova au recunoscut răspunderea NKVD-ului pentru masacrul din pădurea Katân.

În 1992 preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţin, întâlnindu-l pe primul preşedinte post-comunist al Poloniei, Lech Walesa, i-a înmânat un dosar voluminos conţinând documentelor masacrelor de la Katân.

 Punem la dispoziţia cititorului numai un document din acest set pentru confirmarea celor spuse. Nu credem că acesta necesită nici cel mai mic comentariu, întru cât conţine toate elementele necesare înţelegerii mecanismului decizional al crimelor politice şi de stat.

STRICT SECRET

Op.5 martie 1940

URSS

Comisariatul poporului pentru afaceri interne

Martie 1940

Nr.794/B

Moscova

                       CC al Marelui Partid Comunist (bolşevic)

                       Tov. Stalin

În lagărele pentru prizonieri al NKVD-ului URSS şi în închisori din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei se află astăzi numeroşi foşti ofiţeri ai armatei poloneze, foşti membri ai poliţiei poloneze şi ai organelor de informaţii, membri ai partidelor contrarevoluţionare naţionaliste poloneze, membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare insurgente ilegale, dezertori şi alţii. Toţi sunt duşmani blestemaţi ai puterii sovietice, plini de ură faţă de regimul sovietic.

Ofiţerii polonezi şi poliţiştii care se află in lagăre încearcă se prelungescă activitatea contrarevoluţionară, desfăşoară agitaţie antisovietică. Fiecare din ei abia aşteaptă eliberarea pentru a avea polibilitatea să se încadreze activ în lupta împotriva puterii sovietice.

Organele NKVD au descoperit în regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei o serie de organizaţii contrarevoluţionare insurgente. În toate aceste organizaţii contrarevoluţionare un rol activ de conducere l-au jucat foştii ofiţeri ai fostei armate poloneze, foştii poliţişti şi jandarmi.

Printre dezertori şi cei care au încălcat frontiera şi au fost reţinuţi, de asemenea a fost descoperit un număr considerabil de persoane care sunt membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare de spionaj şi insurgente.

În lagărele de prizonieri se află în total (fără a socoti soldaţii şi subofiţerii) 14736 foşti ofiţeri, funcţionari, moşieri, poliţişti, jandarmi, temnicieri, incendiatori (sabotori) şi informatori, peste 97% dintre ei fiind polonezi ca naţionalitate.

Dintre aceştia: generali, colonei şi locotenent-colonei – 295, maiori şi căpitani – 2080, locotenenţi, sublocotenenţi şi sublocotenenţi(de cazaci) – 6049, ofiţeri şi comandanţi inferiori de poliţie, ai organelor de frontieră şi jandarmeriei – 1030, poliţişti de trupă, jandarmi, temnicieri şi informatori – 5138, funcţionari, moşieri, preoti şi incendiatori – 144.

În închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei se află în total 18632 de arestaţi (dintre care 1685 polonezi) şi anume: foşti ofiţeri – 1207, poliţişti, informatori şi jandarmi- 5141, spioni şi diversionişti- 347, foşti moşieri, fabricanţi şi funcţionari- 465, membri ai diferitelor organizaţii contrarevoluţionare, ai organelor insurgente şi diferite elemente contrarevoluţionare- 5345, dezertori- 6127.

Pornind de la aceea că toţi aceştea sunt duşmani înrăiţi şi irecuperabili ai puterii sovietice, NKVD consideră necesar:

I. A se propune NKVD-ului URSS să se analizeze în regim de urgenţă şi să se aplice pedeapsa capitală-împuşcarea, în cazurile: 1) celor 14700 prizonieri care se găsesc în lagăre, foşti ofiţeri polonezi, funcţionari, moşieri, poliţişti, informatori, jandarmi, incendiatori şi temnicieri.

2) precum şi celor arestaţi, care se află în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belorusiei, în total 11mii de oameni, membri ai diferitelor organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi diversiune, foşti moşieri, fabricanţi, foşti ofiţeri polonezi, funcţionari şi dezertori.

II. Cercetarea cazurilor să se realizeze fără apelul arestaţilor şi fără prezenta rea sentinţei de condamnare, hotărârea privind finalizarea rechizitoriului  făcându-se în ordinea următoare: a) Pentru persoanele care se găsesc în lagărele de prizonieri- conform informaţiilor prezentate de Direcţia  privind problemele prizonierilor din cadrul NKVD-ului URSS;  b) Pentru persoanele arestate- după indicaţiile reprezentanţilor NKVD- ului URSS şi NKVD-ului RSS Beloruse.

III. Cercetarea cauzelor  şi pronunţarea hotărârii se vor înainta comisiei com-pusă din 3 persoane: tovarăşii Merculov, (un nume ilizibil, scris de mână) Baştakov (şeful Direcţiei speciale nr.1 a NKVD-ului URSS).

                                    Comisarul poporului pentru afacerile interne al

                                    URSS, L. Beria

Pe prima pagină a documentului, se văd semnăturile autografe ale lui Stalin, Voroşilov, Molotov şi Micoian; pe margine, completate de mână, se află scrise numele Kalinin şi Kaganovici şi în dreptul lor specificaţia „da”, ceea ce înseamnă că toţi cei şase luaseră cunoştinţă şi aprobaseră conţinutul acestui document.

                                                             Alexandru Moraru

NICOLAE CEAUŞESCU A VRUT SĂ-I RIDICE STATUIE MAREŞALULUI ION ANTONESCU

O imagine necenzurată a trecutului nostru istoric
 
Casa-Poporului-Maresalul-AntonescuLa începutul anilor ʼ80, Casa Poporului din Bucureşti (a doua clădire din lume după cea a Pentagonului din SUA – ca suprafaţă, dar prima ca volum) era în construcţie. Într-una din zile, Nicolae Ceauşescu se plimba pe explanada din faţa viitorului edificiu, împreună cu generalul Ion Coman (unul dintre oamenii de mare caracter ai regimului de atunci). Cunoscând importanţa afectivă a fiecărui detaliu arhitectonic pentru conducătorul statului român, Coman l-a întrebat pe Ceauşescu:
– Şi aici, în faţă, ce să punem?”.
Răspunsul secretarului general al P.C.R. a fost năucitor, prin simplitatea şi naturaleţea cu care a fost rostit, dar şi prin conţinutul său magic. Ceauşescu a spus:
– Aici să lăsaţi loc pentru statuia Mareşalului Antonescu!
 
Ion Antonescu a câştigat războiul moral
 
Perceput în mod greşit multă vreme, liderul României socialiste nu era atât de incult şi de primitiv pe cât au spus duşmanii despre el. Faptul că un comunist convins ca Nicolae Ceauşescu a ştiut să aprecieze importanţa Mareşalului Ion Antonescu pentru istoria contemporană este o dovadă a unui spirit deloc inferior, ba dimpotrivă! Destinele tragice ale celor doi conducători români (executaţi în urma unor simulacre judiciare) au fost, din păcate, similare. Dincolo de a fi o picanterie, o ştire de senzaţie pur şi simplu, întâmplarea relatată mai sus are un tâlc istoric. Înainte de a muri, Mareşalul a spus că, dacă ar fi câştigat războiul, ar fi avut statuie în fiecare oraş din România.
 
Antonescu a câştigat războiul moral pe care l-a dus cu restul lumii. Poate că gestul lui Nicolae Ceauşescu simboliza o încercare de reparaţie istorică pentru memoria unei personalităţi de geniu a secolului al XX-lea. Timpul nu este pierdut!
 
Notă: Consecinţă a emiterii abuzivei ŞI neconstituţionalei O.U.G. 31/2002 de către fostul prim-ministru Adrian Năstase, busturile Mareşalului au fost demontate şi/sau distruse, iar denumirile tuturor străzilor din România care-i purtau numele au fost rebotezate. În Ungaria, resturile pământeşti ale „Amiralului fără flotă”, Miclos Horthy au fost repatriate şi reînhumate cu onoruri de stat. Mai nou, i s-au instalat busturi pe teritoriul ţării sale. Rămăşiţele pământeşti ale regelui-aventurier şi hoţ, Carol al II-lea au fost aduse în ţară şi reînhumate cu onoruri militare. În România postdecembristă, Mareşalul Antonescu este ucis în fiecare zi, ultimul gest fiind al Comisarului Crin Antonescu, reprezentat de slugarnica iniţiativă legislativă a unui creier fără sinapse, prin care se măresc pedepsele pentru cei care nu-şi auto-cenzurează afirmaţiile despre holocaustul evreilor şi despre istoria recentă a românilor.
O veche zicală populară românească glăsuieşte: „Dumnezeu nu bate cu parul!” Astăzi, cel care – la comandă străină – a vrut să şteargă din memoria românilor numele Mareşalului Antonescu este chiriaş al Statului Român şi, chiar dacă nivelul IQ-ului celor doi este foarte diferit, Adrian Năstase îl aştepteaptă pe Comisarul Crin să-i ţină companie… cât de curând. Măcar pentru lecţii de diplomaţie, dar, toate la timpul lor! (Ion Măldărescu)
VLAD HOGEA

CRISTIAN TRONCOTA: SPIONAJ, DIAMANTE ŞI VALUTĂ

NECENZURATConsiderată una dintre cele mai rentabile afaceri ale statului român din toate timpurile, constituirea, în 1974, a Fabricii de diamante sintetice din Bucureşti (n.n. falimentată în 2006) reprezintă un argument incontestabil că instituţia Securităţii din România aducea venituri substanţiale la buget. Alături de IC „Dunărea”, Fabrica de diamante sintetice, singura unitate cu acest profil din sud-estul Europei,reprezintă acei „copii teribili ai Securităţii” cu care s-ar fi putut mândri orice instituţie preocupată de securitatea statului din orice epocă istorică. Evident că acest lucru s-a putut întâmpla întru-un regim totalitar mult mai lesne decât într-unul democratic. De ce? Pentru că în democraţie sistemul economic se bazează pe principiile pieţei libere. Iată şi deosebirea fundamentală între un serviciu de informaţiial unui regim etatist faţă de intelligence-ul unui stat democratic. Marile firme şi companii ale lumii democratice îşi realizează prin sisteme proprii securitatea, înţeleasă ca prosperitate în legalitate. Intelligence-ul de corporaţie sau concurenţial cum mai este numit în lucrările de specialitate îşi stabileşte o serie de funcţii printre care cunoaşterea concurenţei şi studiile de piaţă (marketing) ocupă un loc strategic bine definit, fiind fundamentale pentru dezvoltarea companiilor şi protecţia propriilor interese şi secrete.
În timpul vizitei în capitala U.R.S.S., din 20 august 1970, cu ocazia Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a avut ocazia să vadă la faţa locului, cu bunăvoinţa lui Leonid Brejnev, cum se produc diamantele sintetice şi ce utilitate practică au acestea în diferite ramuri industriale, în special a celor bazate pe extracţie şi pe şlefuire. URSS producea încă din 1951, alături dar independent de Suedia şi S.U.A., diamante sintetice. Având în vedere proiectele ambiţioase pe care liderul comunist de la Bucureşti şi le propusese, ca de exemplu Transfăgărăşanul, Metroul bucureştean, Casa poporului, forările la mare adâncime pentru gaze şi petrol din ţară şi străinătate, adică în ţările cu care România avea astfel de contracte etc., Ceauşescu a înţeles imediat cât de rentabilă pentru economia românească ar fi producerea diamantelor sintetice în ţara noastră. Într-un astfel de context, ordinul comandantului suprem pentru Direcţia de Informaţii Externe (serviciul de spionaj al Securităţii) a fost foarte clar: implicarea în obţinerea de documentaţie pentru tehnologii avansate şi utilaje pentru producerea de diamante sintetice. Cei care s-au mişcat mai repede şi cu folos au fost ofiţerii de informaţii care lucrau pespaţiul ţărilor nordice. Un anume locotenent Alexandru (probabil nume conspirativ), a reuşit după doi ani de studiu şi investigaţii complexe să intre în legătură cu un specialist străin pe care l-a convins să-i facă rost de planuri şi tehnologii utilizate în fabricarea diamantelor. Acţiunea a fost încununată de succes, mai ales că specialistul,numit conspirativ „Cap luminat”, a acceptat să vină şi în România pentru a da o mână de ajutor colegilor români.
Un alt moment important al acţiunii a fost organizarea mai întâi a unei staţii pilot, care a lucrat cu şase oameni, reuşind să pornească procesul de producţie, pentru ca ulterior, cu experienţa câştigată, să se dezvolte până când a căpătat conturul unei fabrici rentabile. În 1974, de ziua lui Nicolae Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa, cel care s-a ocupat din partea DIE de coordonarea acţiunii, i-a dăruit un cadou de excepţie: câteva diamante sintetice produse în România. Certificatul de naştere al fabricii a fost emis de Ceauşescu în august 1974 sub titulatura Unitatea de Producţie Specială „Dacia”.În 1975, Ministerul de Interne a înaintat la Cabinetul 1 o notă vizată de Gheorghe Oprea, prim viceprim-ministru al Guvernului României,prin care şeful statului, Nicolae Ceauşescu era informat că instalaţiile pilot de sinteză pentru diamante produc (60 kg) şi că a fost asimilată în întregime tehnologia de producţie a acestora, nemaifiind nevoie de eforturi valutare pentru procurarea acestor diamante din import”.[1] Prin acelaşi document,se solicita înfiinţarea unei unităţi de producţie specială în cadrul Securităţii, organizată pe principiul bugetar.Personalului
civil al Fabricii de diamante sintetice i se asigura o retribuţie cu 20% mai mult decât primeau ceilalţi specialişti civili din Ministerul de Interne, precum şi alte sporuri de secret, importanţă deosebită etc.
În 1976, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul de înfiinţare a Unităţii Militare PS (Producţie Specială) care avea în schemă 140 de posturi -130 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 118 personal civil. Printr-un alt Decret, cu nr. 163/29 decembrie 1976 se mărea numărul de posturi la 526.
Finanţarea desfăşurării activităţii acestei Unităţii Militare de Producţie Specială se făcea conform art. 55 „cheltuielispeciale”, iar primul sediu a fost în str. Bujoreni. Din raţiuni de stat, Decretul de înfiinţare a acestei Unităţi Militare de Producţie Specială nu a fost publicat în Buletinul Oficial.Tot prin acel decret se prevedea: „Contractarea de către Ministerul de Interne, în anii 1976-1978, a echipamentului şi a utilajelor necesare dotării noii dezvoltări a capacităţii de producţie, precum şi trecerea fondurilor în valută la Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), într-o poziţie specială şi într-un cont separat”[2] Prin acest decret, Securitatea era autorizată să cumpere echipamentele şi materialele, precum şi materiile prime, fie direct, fie prin Întreprinderi de Comerţ Exterior (ICE). Şeful DSS,Tudor Postelnicu, raporta şefului statului că obiectul special „PS” ajunsese la 2,92 milioane carate (885 kg) şi că oferea mari disponibilităţi la export. Era şi motivul pentru care solicita ca materiile prime -pirolita, cobaltul, grafitul special etc. să fie procurate prin mijloacele muncii „speciale” cu derogare de la unele reguli generale de import.[3] Mai trebuie precizat că producerea diamantelor sintetice era protejată de patentele concernelor General Electric Company (SUA) şi De Beers(Republica Sud-Africană), ceea ce făcea prohibitivă vânzarea directă. Prin urmare, Securitatea s-a orientat ca valorificarea producţiei să fie făcută prin firma „Sunitron” sau alte firme intermediare. În acest sens, în 12 iunie 1978, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul nr. 144, pentru Obiectivul „PS” în care se prevedea exceptarea de la controlul vamal intern a produselor exportate, iar banii urmau să fie trecuţi în contul „OV” (Operaţiuni Valutare Speciale). După 1982 operaţiunile comerciale vor reveni ICE „Dunărea”, o altă unitate militară din DSS cu indicativul 0107. Întreaga operaţiune specială de fabricare a diamantelor sintetice a avut nume de cod „Stelele”, fiind încredinţată Brigăzii SD (Ştiinţă -Dezvoltare),condusă de generalul maior inginer Teodor Sârbu,recomandat de foştii săi subalterni ca un foarte bun specialist în domeniu.La scurtă vreme după dezertarea generalului Pacepa, generalul inginer Teodor Sârbu a decedat în urma unei explozii „întâmplătoare”în garajul său, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea frontului secret este extrem de dură. Oricum, la sfârşitul anilor ’70, Fabrica de diamante sintetice aflată în directa responsabilitate a Securităţii ajunsese la o producţie ce o situa pe locul al treilea în ceea ce priveşte calitatea diamantelor produse şi pe locul al patrulea pe piaţa mondială la nivelul cantitativ.
Interesant este faptul că memorialiştii fostei Securităţi, implicaţi în această acţiune susţin că trădarealui Pacepa, din 28 iulie 1978, nu a adus atingere intereselor afacerii cu diamante, ci dimpotrivă în anii următori s-a constatat o rentabilitate mult sporită. Generalul (r) Giartu Istifie, fost director al fabricii de diamante, a mărturisit unor ziarişti de investigaţie că după acest episod al trădării lui Pacepa, majoritatea ofiţerilor români acoperiţi din străinătate, retraşi de la post pentru a nu fi deconspiraţi, au fost angajaţi ulterior la Fabrica de diamante. Acest flux de profesionişti a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea fabricii pentru că toţi aceştia căpătaseră experienţă în intreprinderile din Occident în care lucraseră. Iată şi un aspect pozitiv, dacă se poate accepta aşa ceva pe frontul secret, de pe urma unei trădări. De fapt, cam toţi specialiştii şi angajaţii Fabricii de diamante sintetice erau ofiţeri. Instituţia a promovat o politică de cadre chibzuită din acest punct de vedere. A racolat şefii de promoţie de la facultăţile de fizică şi chimie din universităţile româneşti, dar şi pe cei din Institutele Politehnice din ţară, mai ales pe absovenţii de mecanică. Colonelul (r) Ion Mariţescu, fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă faptul că tehnologia utilizată în unitatea pe care a condus-o era de provenienţă occidentală, iar procurarea ei s-a făcut prin implicarea activităţii de informaţii externe. Aşa s-ar explica şi secretomania din jurul afacerii. Unul dintre primii angajaţi ai fabricii a oferit următoarea explicaţie: „Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generaţie, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era şi un mediu interesant, totul era ultrasecret şi nimeni nu ştia ce faci”.[4] 
La începutul anilor ’80 se produceau circa zece milioane de carate pe an, iar valoarea unui carat (ca unitate de măsură pentru aceste diamante) era socotită la aproximativ nouă-zece dolari. La jumătatea anilor ’80, Fabrica de diamante a atins apogeul productivităţii: 20 milioane de carate pe an, atunci când preţul urcase la 12 dolari pe carat. După opinia unor specialişti implicaţi în producţia de diamante sintetice, încasările ajungeau şi la 240 milioane de dolari pe an. Un alt domeniu care-i adusese fabricii sume importante de bani a fost recuperarea metalelor nobile din catalizatori uzaţi. Lunar se repuneau în circulaţie 25 de kilograme de platină[5]
Grafica – Ion Măldărescu
Dr. CRISTIAN TRONCOTA, Prof. univ.
––––––––––––
[1] Gheorghe Popa, Faţa văzută/nevăzută a Securităţii,în „Curierul de Râmnic”, 1 noiembrie 2006.
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[5] http://stiri.acasa.ro/social-125/fabrica-de-diamante-a-ministerului-de-interne-
75361.html#ixzz2iYSW8s7V