PĂMÂNTUL NE ESTE MAMĂ !

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei Seatle. Această scrisoare se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului. Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilor lumii, cu prilejul Zilei mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATLE şi-a primit numele după această căpetenie.

Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru – ne cere prea mult. Cum se poate vinde ceva. sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei.Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt pentru poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii.
Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui.
Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul. Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în urmă pustiu.
Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii. În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei.
Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul.Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor.
Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi.
Ce este omul, fără animale ? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă.
Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui.
Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.

CALVARUL LIMBII ROMÂNE LA EST DE PRUT: SCOPURILE POLITICE ALE LINGHII MOLDOVINESTI

Constantin Lupu
Romania Libera

 “Testamentul lui Petru I” a trasat strategia de expansiune teritoriala a Rusiei. Apocrif sau nu, documentul a fost transpus cu scrupulozitate in practica de Tarii care i-au urmat lui Petru I, dar si de “tarii rosii” impusi de regimul sovietic. Poate ceea ce au adus nou bolsevicii a fost inlocuirea crucii crestine cu secera si ciocanul.
Tarina Ekaterina II a deschis calea spre Vest, anexand, in 1792, teritoriul actualei Transnistrii si numind-o Novorossia (Rusia Noua). Se pare ca Tarina va fi avut ambitii mai mari, caci se pregatea sa-l faca “rege al Daciei” pe printul Potiomkin. Ea spera sa ocupe intregul spatiu locuit de romani Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, pentru a face jonctiunea cu slavii din sud si sud-vest (bulgari, sarbi, croati, sloveni) si cei din nord-vestul “Daciei” (slovaci, cehi).
Pana una-alta, dupa numai doua decenii, armatele Imperiului Rus, sub tarul Alexandru I, au trecut Nistrul si au ocupat o parte din estul Moldovei, mai exact ceea ce mai ramasese, dupa ce Imperiul Habsburgic isi adaugase teritoriul actualei Bucovine. Pentru ca locuitorii acestui teritoriu sa-si uite numele si geneza, noii carmuitori rusi au extins denumirea Basarabia (care fusese data celor catorva judete din preajma Marii Negre de domnitorii munteni din familia Basarabilor) la noua cucerire.
Peste mai mult de un secol, Stalin si-a amintit de numele Moldova. Numai ca, din 1918, teritoriul dintre Prut si Nistru revenise la trupul din care fusese desprins in 1812. Exista argumente temeinice sa admitem ca nu-si dorea doar estul provinciei (devenita Basarabia), ci Moldova, in integralitatea ei. Acest gand a stat la baza hotararii sale de a crea un “stat” pe malul stang al Nistrului, pe care l-a botezat Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca. In felul acesta, romanii moldoveni de peste Nistru au fost transformati in dusmanii patriei istorice, parghia cu care imperialismul rusesc spera sa rupa din nou Basarabia din trupul Moldovei si al Romaniei.
Noua “statalitate” fusese trasata arbitrar pe harta. Aceasta includea desigur, formal o parte din teritoriul Ucrainei sovietice, avand capitala in oraselul Balta. Etnic vorbind, “republica” avea o populatie foarte amestecata, majoritari fiind rusofonii (ucraineni, rusi), carora li se adaugau si romani moldoveni, ca si alte nationalitati. Interesant este ca tocmai la Balta nu traia, la vremea transformarii sale in “capitala”, nici un moldovean! Totul s-a datorat unui capriciu al lui Grigori Kotovski, comandant in Armata Rosie, ai carui parinti erau din partea locului…
Peste mai putin de doua decenii s-a implinit si intentia mai veche a tatucai Stalin. A fost, mai intai, ultimatumul din 26 iunie 1940, cand URSS a declarat, practic, razboi Romaniei! Sub imperiul amenintarilor multiple, statul roman a fost nevoit sa cedeze. Astfel ca Basarabia, la pachet cu nordul Bucovinei, a fost incorporata in marele imperiu din est. Putin mai tarziu, s-a descoperit ca acest rapt teritorial nu a fost altceva decat o consecinta a unui protocol secret, pus la cale intre Germania nazista si Uniunea Sovietica, paravan fiindu-i un “inocent” Tratat de neagresiune dintre cele doua tari guvernate de regimuri extremiste.
Ce a urmat s-a conformat unui plan dinainte stabilit. Imediat ce trupele Armatei Rosii au trecut Nistrul, s-a creat RSS Moldoveneasca, reunind Basarabia si “autonomia” transnistreana. Dar nu a fost o insumare mecanica. Si in acest caz, a intervenit dictatorul de la Kremlin, care a retrasat granitele proaspetei republici. Stalin, la fel de arbitrar cum procedase si in 1924, a restrans dimensiunile Transnistriei, partea de nord-est a fostei “autonomii”, inclusiv ex-capitala Balta, a fost realipita la Ucraina, Kievului revenindu-i, de asemenea, celelalte teritorii obtinute de la Romania – nordul Bucovinei, Tinutul Hertei si sudul Basarabiei (de fapt, adevarata Basarabie!). Asa ciuntita, fara iesire la Marea Neagra si la Carpati, RSS Moldoveneasca a dainuit pana in iulie 1990, cand parlamentul Moldovei a anuntat autolichidarea republicii unionale.

Politica de mankurtizare
Ce s-a intamplat intre timp nu a fost altceva decat o continua politica de deznationalizare. S-a inceput cu deportari, cu executii in masa, insotite cu deposedari de proprietate. La toate acestea, s-a adaugat refugiul “voluntar” spre Romania al unor largi categorii de populatie, cu deosebire intelectuali. De-a lungul a cinci decenii, alte si alte valuri de transferuri de populatie romaneasca s-au mai produs. Fie ca a fost vorba de recrutarea de tineri ori mai putin tineri tarani romani, pentru a desteleni pamantul in Kazahstan, Astrahan sau Pavlodar; fie prin repartizarea centralizata a absolventilor romani de facultati, facuta – “intamplator” la mii de kilometri de locurile natale; fie, in sfarsit, momirea (cu salarii mult mai mari, cu locuinte etc.) tot a tinerilor romani si tot “intamplator” pentru a lucra pe santiere indepartate ale imensei Uniuni Sovietice.
Fara indoiala, o astfel de politica intinsa pe decenii intregi ar fi adus RSS Moldoveneasca in situatia de a fi aproape total depopulata. Kremlinul, in “intelepciunea” sa, nu a lasat o asemenea problema fara a-i gasi o solutie. Locul populatiei bastinase a fost luat de “specialistii” (chiar necalificatii fiind) rusi, de aparatcikii (activisti ai partidului comunist de la diferite niveluri) care era obligatoriu sa fie tot rusi, de veterani ai razboiului de prisos sa mai spunem ca erau tot rusi -, care primeau ca recompensa un schimb de resedinta, din Orientul Indepartat, sa zicem, intr-o zona cu clima mai dulce, la Chisinau, de exemplu.
Nu vom conchide ca Moscova pusese gand rau romanilor, in general, sau, daca vreti, romanilor moldoveni. Nicidecum. La fel au procedat si cu lituanienii, cu letonii, cu estonienii, cu tatarii, cu cecenii s.a.m.d. Politica aceasta ar putea fi numita “mankurtizare”.
Erau, deci, pe de o parte, metode administrative brutale, precum deportarile si colonizarile, dar si unele mai subtile. Acestea vizau inlocuirea treptata a limbii, a culturii si civilizatiei populatiei majoritare autohtone cu elemente spirituale rusesti.
Nu intamplator. Caci, se stie, popoarele care isi uita obiceiurile, isi uita istoria, isi uita limba si nu o mai folosesc, dispar de pe fata pamantului. Sau, cum s-a spus mai tarziu, se “mankurtizeaza”. Termenul a fost folosit de scriitorul Cinghiz Aitmatov, in romanul sau “O zi mai lunga decat veacul”. Aitmatov era kirgiz, dar practicile deznationalizante rusesti (sovietice) au fost aceleasi pe tot cuprinsul imensei “inchisori a popoarelor”. Pentru a trece de furcile caudine ale cenzurii, romancierul face apel la o parabola. Anume ca juanjuanii, cotropitorii de odinioara ai tinutului Sari Ozeki, isi tratau prizonierii cu o cruzime fara seaman. Uneori ii vindeau robi prin tinuturile invecinate, si pentru prizonieri acest lucru era socotit un mare noroc, pentru ca un rob putea, mai devreme sau mai tarziu, sa fuga indarat, in patrie. Insa cei pe care juanjuanii si-i pastrau aveau parte de o soarta cumplita. Juanjuanii ucideau memoria robilor, mai cu seama a celor tineri, printr-o cazna infricosanta: imbracarea capului in siri. Capul victimei era mai intai ras la piele, iar firele de par smulse cu migala din radacini. Intre timp, alti juanjuani, mesteri in aceasta indeletnicire, injunghiau pe-aproape o camila batrana. Dupa ce o jupuiau, alegeau mai intai, despartind-o de rest, pielea cea mai butucanoasa, mai groasa, de pe grumaz. Taiau aceasta piele in buctii pe care le intindeau numaidecat, aburinde inca, pe capetele rase, ca niste plasturi, alcatuind ceva asemanator castilor de baie de astazi. Asta se chema “a imbraca un siri”. Cel supus unui asemenea tratament fie murea, neputand indura chinurile, fie isi pierdea pentru totdeauna memoria, transformandu-se intr-un mankurt Ð rob ce nu-si mai aminteste propriul trecut. Din pielea de pe grumazul unei camile se puteau confectiona cinci-sase siri. Odata pricopsit cu un siri, nefericitul era varat cu gatul intr-o obada de lemn, ca sa nu mai poata atinge pamantul cu capul. Prizonierii erau dusi apoi departe, in stepa, pentru ca urletele lor zadarnice si sfasietoare sa nu se mai auda, si abandonati acolo, cu mainile si picioarele legate, in bataia soarelui, fara apa si hrana. Cazna dura cateva zile. Patrule intarite pazeau, ici-colo drumurile, ca nu cumva cei din neamul osanditilor sa incerce a-i salva cata vreme mai erau in viata. Asemenea incercari erau insa extrem de rare, caci in stepa neteda ca-n palma se putea observa, la orice ora, cea mai mica miscare. Mai tarziu, cand se afla ca juanjuanii au transformat vreun rob in mankurt, nici neamurile cele mai apropiate nu incercau sa-l salveze: ar fi insemnat sa aduca acasa doar umbra celui ce fusese odinioara. (…)
Cei mai multi dintre prizonierii aruncati in camp sfarseau in chinuri groaznice, sub soarele stepei. Ramaneau in viata doar un mankurt sau doi din cei cinci-sase osanditi. Nu de foame piereau, si nici chiar de sete, ci in urma chinurilor de neindurat, de-a dreptul salbatice, pricinuite de pielea aceea de camila, care se usca. Contractandu-se nemilos sub razele soarelui dogoritor, siri-ul strangea capul ras al robului ca intr-un cerc de fier. Dupa doua zile, parul martirizatilor incepea sa creasca. Firele de par asiatic, aspre si tepoase, cresteau sub pielea tabacita si, de cele mai multe ori, negasind iesire, se incovoiau si reintrau in pielea capului, pricinuind chinuri cumplite, insotite de intunecarea totala a mintii. Abia in cea de-a cincea zi juanjuanii veneau sa vada daca a supravietuit vreun prizonier. Daca fie si un singur martirizat ramanea in viata, se chema ca scopul fusese atins.
Acestuia i se dadea apa, era scos din lanturi si, cu timpul, puterile ii reveneau, se punea pe picioare. Era de-acum un rob-mankurt, caruia memoria ii fusese smulsa, si de aceea foarte pretios, facea cat zece robi la un loc. Exista si o regula: daca in incaierarile dinlauntrul tarii era ucis un rob-mankurt, rascumpararea ceruta pentru asemenea pierdere era de trei ori mai mare decat cea pretinsa pentru viata unui om liber. Mankurtul nu mai stia cine e, din ce neam se trage, nu-si cunostea numele, nu-si amintea copilaria, tatal, mama  intr-un cuvant, n-avea constiinta de sine a unei fiinte omenesti. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o faptura necuvantatoare, si de aceea intru totul obedient si inofensiv. Nu se gandea niciodata la evadare. Pentru orice stapan de sclavi, revolta lor e lucrul cel mai de temut. Orice rob e un virtual razvratit. Mankurtul era, in felul lui, singura exceptie. Lumii lui launtrice ii era strain imboldul la rascoala, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de asa ceva. De aceea nu trebuia pazit si cu atat mai putin suspectat de ganduri tainuite. Mankurtul isi recunostea, intocmai ca un caine, doar stapanul. Nu schimba o vorba cu nimeni. Toate gandurile lui se indreptau spre indestularea pantecelui. Alta grija n-avea. De aceea implinea poruncile orbeste, cu zel si fara preget. Mankurtul era pus de obicei la muncile cele mai murdare si mai grele sau la treburile searbede, plictisitoare, care cereau mare rabdare. Numai un mankurt putea indura singuratatea, nesfarsita intindere si pustietatea stepei, pazind turma de camile scoasa la pasunat. Un singur mankurt inlocuia, in acele departari, o multime de argati. Tot ce trebuia era sa-i dai de mancare, atunci iti lucra vara si iarna fara murmur, fara sa simta ca se salbaticeste si fara sa se vaiete de lipsuri. Porunca stapanului ii era lege. Iar pentru sine, in afara de hrana si de cateva zdrente  atat cat sa nu inghete in stepa nu cerea nimic.
Cine a urmarit istoria teritoriului de la est de Prut aflat sub ocupatie ruseasca poate confirma similitudinea cu parabola lui Aitmatov. Poetul basarabean Petru Carare a observat acelasi lucru. In 1972, subtitrand “Din jungla colonialismului”, a inselat cenzura si a publicat volumul “Sageti”. Cerberul sovietic va fi fost multumit ca se va da o noua lovitura colonialistilor occidentali. si a dat viza volumului, din care citam cateva versuri: “In stanga vecini,/ In dreapta vecini,/ Deasupra vecini,/ Dedesubt vecini/ si toti sunt straini,/ Straini veniti de departe./ Straini in fata,/ Straini in spate/ si numai fratii departe…” sau “Noi avem un hot in casa,/ Noi cu hotul stam la masa,/ Ne-a iesit mai ieri in cale/ Cu idei si cu pistoale/ si-acum sa ne ia se-ndura/ si bucata de la gura/ si-nca alta noutate:/ Esti dator sa-i spui si frate…”. Nici parabola lui Petru Carare n-a atras atentia cenzorului aceluiasi volum: “Leule, avem, fartate,/ Cam aceeasi libertate,/ Libertate fara pusca:/ Liber esti sa stai in cusca”. (”De-ale circului”).

Rusia tarista, mai putin eficienta?
Dominatia autocratismului tarist rus, timp de peste un secol (1812-1918), n-a reusit, in ciuda tenacitatii eforturilor, sa afecteze, in esenta, nici obiceiurile populatiei romanesti, nici limba, care au reusit sa se conserve.
Limba romana a fost interzisa in administratie in 1843, iar in scoli continua sa functioneze doar ca obiect de predare. In 1866, limba romana a fost exclusa, mai intai, din Liceul Regional din Chisinau (acolo un si-a facut studiile si B.P. Hasdeu), ulterior si in celelalte tipuri de scoli. Oricum, insa, si pana atunci, in scoli, inclusiv la Liceul Regional din Chisinau, limba romana se preda in ruseste!
La 3 februarie 1871, tarul a emis ucazul “Despre suspendarea predarii limbii moldovenesti in scolile tinutale din Basarabia”, sub pretextul ca “graiurile locale in Imperiul Rus nu se predau”. Apoi, in 1872, limba romana a fost exclusa din sfera cultului religios. Astfel ca slujbele din biserici se faceau in ruseste, iar literatura ecleziastica in limba romana a inceput sa fie arsa!
Totusi, in sate, taranii au continuat sa foloseasca limba romana. In cele mai mici catune erau cunoscute versurile preotului Alexe Mateevici (1888-1917) “Limba noastra”: “Limba noastra-i o comoara/ In adancuri infundata,/ Un sirag de piatra rara/ Pe mosie revarsata./ Limba noastra-i foc, ce arde/ Intr-un neam, ce fara veste/ S-a trezit din somn de moarte,/ Ca viteazul din poveste…”
Peste ani, dupa proclamarea independentei la 27 august 1991, a fost decretat ca imn national al noii Republici Moldova “Desteapta-te, romane!”, la doi ani dupa ce aceeasi masura fusese luata la Bucuresti. Cand s-au mai dezmeticit, dupa 1994, “moldovenistii” (un soi de mankurti) nu s-au lasat pana nu au inlocuit imnul tuturor romanilor. Dupa indelungi deliberari, dar in necunostinta de cauza, ei au optat pentru “Limba noastra” a lui Mateevici, cu gandul c-ar fi vorba despre limba… “moldoveneasca”. De buna seama, nu cunosteau mesajul lui Alexe Mateevici catre invatatorii basarabeni: “N-avem doua limbi si doua literaturi, ci numai una, aceeasi cu cea de peste Prut. Aceasta sa se stie din capul locului, ca sa nu mai vorbim degeaba. Unii zic ca limba romaneasca e frantuzita. Asta nu-i adevarat! Ce e drept, sunt si in Romania unii rataciti in ce priveste limba, dar trebuie sa se stie ca cel mai puternic curent acolo e cel popular in limba si in literatura. Noi trebuie sa ajungem de la limba noastra proasta numaidecat la limba literara romaneasca”.
Daca autoritatile rusesti n-au reusit sa inlocuiasca limba populatiei bastinase cu limba rusa, au reusit, in schimb, sa construiasca un zid intre vorbitorii aceleiasi limbi. Consecinta a fost ca romanii basarabeni nu au mai putut avea contacte cu consangenii lor de peste Prut tocmai in perioada cand erau mai numeroase si mai pronuntate transformarile pentru crearea limbii romane literare moderne.
Izolationismul nu a fost suficient pentru ocupantii rusi. Trebuia neaparat sa fie inlocuit glotonimul limba romana (corespunzator etnonimului roman) cu limba moldoveneasca (moldovean). Procesul a fost analizat cu pertinenta de cercetatoarea Lidia Colesnic-Codreanca, de la Chisinau. Ea pledeaza, cum e si normal, pentru existenta unui grai moldovenesc, care, impreuna cu graiul muntenesc, eventual si cu alte doua-trei graiuri, sa defineasca dialectul dacoroman. Acesta nici macar nu este singurul dialect, caci limba romana are, de toate, patru mari grupe de dialecte: dacoromana, aromana (macedoromana), meglenoromana si istroromana, ultimele trei numite si sud-dunarene.
De la inceputul inceputurilor, denumirea glotonimului era limba romana (sau rumana). De la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX, o data cu ocuparea estului Moldovei – Transnistria (1792) si Basarabia (1812) Ð de catre Rusia, s-au folosit, in paralel, si glotonimul limba romana, dar si cel de limba moldoveneasca, atat la Iasi, la Chisinau, cat si la St. Petersburg. Ba, mai mult, s-a incercat utilizarea tendentioasa a glotonimului limba moldoveneasca (in loc de limba romana) si atunci cand este vorba despre limba vorbita si scrisa in Principatele Unite.
Era evidenta politica autoritatilor ruse de ocupatie de a desparti limba romana folosita in estul Moldovei (Transnistria, apoi Basarabia) de cea din restul Moldovei, din Principatele Unite si, ulterior, din Romania. Autoritatile de ocupatie au incercat chiar crearea unui dialect apropiat limbii ruse, pe care sa-l boteze ca limba moldoveneasca. Nu s-au reusit prea multe lucruri. Doar in terminologia gramaticala au fost calchiate (traduse) din ruseste si doar adaptate la sistemul limbii romane denumiri ciudate, precum grai (in loc de verb), asupra-grai (adverb), unitoare (conjunctie), treptele potrivirii (gradele de comparatie).
Cert este ca initiativele de acest fel nu au avut prea multa trecere in randul populatiei. Mai cu seama ca se acutiza tot mai puternic conflictul lingvistic intre limba rusa si limba romana, pe masura ce se trezea constiinta nationala, prin lupta pentru eliberarea nationala si apararea limbii romane. Comunitatile locale cereau introducerea limbii romane in scoala “ca disciplina obligatorie”, “libertatea predarii in limba materna”, reinvia tiparul bisericesc in limba romana, apareau ziare si reviste in romaneste.

Laboratorul lingvistic transnitrean
Transnistria a fost gandita de I.V. Stalin ca model de vitrina a unei republici moldovenesti. La indicatiile lui, s-a constituit, in 1924, o “autonomie moldoveneasca”, in cadrul RSS Ucrainene, numita oficial Republica Socialista Sovietica Autonoma Moldoveneasca (RSSAM). Erau urmarite doua tinte. Mai intai, Basarabia. Apoi, privirile Kremlinului se indreptau si dincolo de Prut, pana la culmile Carpatilor. Si, de ce nu?, mult mai departe. Cum s-a si confirmat, ulterior, prin modul cum s-au derulat evenimentele de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Asadar, pe 6 februarie 1924, basarabeanul Mihail Frunze (Frunza) a avizat un memoriu privind crearea RSSAM, recunoscuta oficial de Moscova in acelasi an, pe 12 octombrie.
Momentul acesta a coincis cu o atentie deosebita a guvernului bolsevic fata de “constructia lingvistica” in republicile sovietice nou formate. Era vorba despre crearea scrisului si limbii popoarelor neruse. Acestea erau, de fapt, mijloace tactice in realizarea obiectivului strategic de deznationalizare a popoarelor si de constituire a unui puternic stat centralizat. Inca de pe atunci, se punea problema crearii poporului unic sovietic. Desigur, acest popor unic va fi trebuit sa vorbeasca intr-o limba unica. Evident, limba rusa. Pana la acel stadiu, erau necesare unele “renovari”, “haine” noi pentru limbile nationale, care sa le apropie treptat de limba rusa.
La drept vorbind, crearea unei “noi limbi” in RSSAM a avut preliminarii anterior formarii acestei republici. In aceasta privinta, erau controverse intre cele doua grupari – a “moldovenistilor” si a “romanizatorilor”.
Partidul comunist se va fi simtit obligat sa faca ordine. La 19 septembrie 1924, Biroul CC al PC(b) din Ucraina a adoptat hotararea “Cu privire la crearea RSSAM in componenta RSS Ucrainene”, care prevedea si “dezvoltarea limbii populare moldovenesti”. Totusi, in anii 1924-1926, hotararea nu s-a aplicat, producandu-se asimilarea treptata a “limbii moldovenesti” cu romana. Atat dictionarele rus-moldovenesc, cat si cel moldovenesc-rus, publicate in 1926 la Balta, dar si limba tipariturilor din RSSAM nu reprezentau inca “limba moldoveneasca” proiectata de catre organele de partid. Ceea ce a atras, in noiembrie 1925, critica lui I.I. Badeev, secretar al Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, la conferinta a II-a a comitetului. Acesta, referindu-se la limba scrisa din RSSAM, spunea ca “nu este curat moldoveneasca, in ea mai sunt inca multe cuvinte romanesti frantuzite, dar noi, treptat, o vom curati-o si o vom face accesibila celor mai largi mase ale truditorilor din RSSAM”. Reafirmand necesitatea crearii “limbii moldovenensti”, el adauga ca “intr-un viitor apropiat, si la noi vor aparea, daca nu revolutionari, cel putin reformatori ai limbii si vor cere o asa limba care sa fie inteleasa nu domnilor, ci muncitorilor si taranilor moldoveni”.
In fond, Badeev trimitea la ideile proletcultiste, care stabileau o linie de demarcatie intre cultura “burgheza” precedenta si cea noua “proletara”. Ca atare, pentru a justifica planul de creare a “limbii moldovenesti”, activistii culturali din RSSAM proclama intreaga mostenire culturala din RSSAM de pana la revolutie “pseudomoldoveneasca”, iar limba romana Ð o limba de “salon a burgheziei”.
Prima incercare de a pune proiectul in aplicare a fost intreprinsa de G.I. Buciuscanu (pe atunci, comisar al poporului ministru – pentru Invatamant). Acesta alcatuieste, in 1925, gramatica “limbii moldovenesti”. Ea va fi suprimata, pe motiv ca “autorul a utilizat normele ortografice si terminologia traditional moldoveneasca de pana la revolutie adica romaneasca”.
La sfarsitul lui decembrie 1926, este inaugurat Comitetul stiintific Moldovenesc, avand o sectie lingvistica, condusa de L.A. Madan. Si pana in momentul infiintarii acestei institutii, Madan a predat “limba moldoveneasca”, conform normelor gramaticale elaborate de el insusi, la cursurile de pregatire a invatatorilor moldoveni. La elaborarea “limbii moldovenesti”, deosebita de limba romana, L. Madan pornea de la ideile teoretice ale lui N.Marr despre “caracterul de clasa al limbii”, afirmand ca “limba moldoveneasca literara” a aparut o data cu formarea RSSAM. Sunt schimbate gramatica, ortografia. P.I. Chior, comisar al poporului pentru Invatamant, si presedinte al Comitetului stiintific moldovenesc, publica, in februarie 1929, brosura “Despre ortografia moldoveneasca”, in care incearca sa elucideze unele aspecte controversate: “De-amu vo doui luni di zali, dicand “Plugaru Ros” isi lunjesti discusaia dispri orfografia moldovineasca, mai intai trebui di spus ca sfada merji nu dispri limba moldovineasca, da dispri orfografii, adica dispri samnuirea sunitilor cari sant in limba jii moldovineasca… Toati ancurcaturili si greutatali orfografiei noastri sa trag di la faptu ca noui nu ni ajiung buchi rusasti pintru alfavitu moldovinesc”.
Discutiile pe marginea ortografiei vorbesc despre o lupta intre cele doua curente din tabara “moldovenistilor”. Unii pledau pentru crearea limbii moldovenesti doar pe baza graiului moldovenilor din RSSAM, ceilalti optau si pentru graiul moldovenilor din centrul Basarabiei, incercand, deci, sa pastreze unitatea lingvistica a moldovenilor din RSSAM si Basarabia.
Acelasi P.I. Chior scria in amintita brosura: “Ei stau pintru adaugarea buchiilor celea cari n-ajiung inci; eu stau pintru alcatuirea alfavitului moldovinesc din literi rusasti, dar niamesticand rostirea moldovineasca cu rostirea rusasca”.
La Conferinta a IV-a a Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina din 10-16 noiembrie 1927, V. Holostenko (acelasi care a fost si secretar general al PCdR), in raportul sau “Despre rezultatele si perspectivele politicii nationale”, sublinia ca acei care infaptuiesc “constructia national-culturala in RSSAM nu trebuie sa uite in nici un caz perspectivele pe care le avem in Basarabia, pentru ca granita noastra nu este Nistrul, ci Prutul. De aceea, lucrul nostru in acest domeniu trebuie sa fie proiectat in asa fel ca sa nu ne izolam in acest teritoriu pe care il avem acum, dar sa tinem cont de faptul ca in viitor lucrul in domeniul constructiei nationale va fi infaptuit si printre moldovenii din Basarabia”.
In deplina concordanta cu aceasta teza, P. Chior scria: “acela (care pledeaza pentru graiul moldovenilor din RASSM n.n.) nu si gindesti la viitoru neamului s’a linghii moldovinesti… Acela a scapat din videri si problema intrejirii neamului moldovinesc sub steagu ros a RSSAM unit cu moldovenii si di dincolo di Nistru da poati si di dincolo di Prut. Acela nu s-a gandit la ceea ci a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di Nistru cu RSSAM si atunci problema orfografiei moldovinesti dizlegati drept capati s’o insamnatati politiceasci, larjind inraurirea noastri si pisti hotarili Prutului s’a Dunarii undi traiesc milioani di moldoveni plugari sub steagu boieresc al Romaniei”.
El a prezentat, in martie 1929, la sedinta Biroului Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, un raport despre ortografia “limbii moldovenesti”. La ideile sale mai vechi, mai adauga: “alfavitu cari al alcatuim noi amu trebui si hii asa ca si la moldovenii mai sus pomenit (de pe ambele maluri ale Prutului Ð n.n.) si poati usor al intaleji s’al potriji cu alfavitu lor latinesc”.
Desi ideile avansate de Pavel Chior aveau bataie lunga, ele nu conveneau, totusi, unor lideri de partid. Care l-au si condamnat pentru orientarea “spre dialectul taranilor de peste Prut si apropierea alfabetului moldovenesc de cel latin”. In consecinta, s-a dispus ca in alfabetul “limbii moldovenesti” sa fie pastrate literele rusesti existente.
Ulterior, Comisariatul Poporului pentru Invatamant, impreuna cu Comitetul Stiintific Moldovenesc au adoptat schimbari in ortografia “limbii moldovenesti”, care trebuiau sa apropie “dreapta scriere a linghii moldovinesti di graiu jiu moldovinesc”.
Opera de creare a “limbii moldovenesti” s-a desfasurat in conditii destul de “anevoioase”. Or, o limba nu putea fi creata de cateva persoane in 3-4 ani. In 1929, P. Chior recunostea: “Comisaru di luninari ii nevoit cu noptali intreji si prijudeci toati problemili teoretici a culturii moldovinesti cand alt chip sfatuitor la problemili academici nu mai ai…”, deoarece “… cadru celor di s-o ridicat pan la jiudicarea problemelor stiintainici pot sa-l numeri pi dejiti”.
Ca sa ajute la realizarea cu succes a “acestui lucru istoricesc”, in RSSAM este trimis de la Moscova, in calitate de “consultant”, lingvistul M.V. Serghievski, autor al unui dictionar rus-roman si al altuia roman-rus, care au circulat in anii 50 si in Romania. Despre Serghievski, P.I. Chior scria: “Ci pot lua di la dansu ci el sangur nu stii limba moldovineasci, da graiu basarabean cari ii luat ca temelia incercarilor lingvistici el nici atata na-l cunoasti ci el sangur numa incepi as faci cunostinti cu limba moldovineasci din RSSAM”.
Noua ortografie si alfabetul rusesc nu dadeau inca destula “originalitate” si caracter independent “limbii moldovenesti”. Mai era nevoie de un lexic nou, deosebit de limba romana. Cum se putea forma un asemenea lexic, dezvaluie tiraspoleanul L. Madan, de parca ar fi folosit o reteta gastronomica infailibila : “Noi formam cuvinte in primul rand de la radacini moldovenesti. Luam sufixele cele mai caracteristice pe care le folosim in limba moldoveneasca deosebit de limba romana. Apoi luam cuvinte rusesti si ucrainesti sau care s-au incetatenit la noi si pe care le folosim ca pe ale noastre. Acceptam si cuvinte internationale. Cuvintele care-s acceptate in toate limbile noi le introducem treptat, in dependenta spre cine ne orientam”.
Ceea ce a rezultat au fost niste ciudatenii lingvistice. Cuvinte cu radacini rusesti la care erau alaturate sufixe romanesti: “boleti bolesc”, “iskusstvo iscusnisie”, “real’no realnic”, “cul’turno culturnic”; cuvinte traduse din ruseste fara discernamant: “sobranie ingramadire”, “iazakoznanie limbostiinti”, “gosudarstvennai statnic”, “prostoi improstit”, “ciugunno liteinai zavod zavodu di turnat seaun”, “tekuscie dela treghi curgatoare”, “udarnai meseat luna lojitoari”; cuvintelor nascocite, pentru a inlatura echivalentele romanesti: “povtoriti adadaori (a repeta)”, “kacestvennai cumatatainic (calitativ)”, “kolicestvennai catamic (cantitativ)”; termeni internationali moldovenizati: “barometru – aeromasurator”, “aeroplan sungurzburator”, “automobil sungurmergator”. Cam asa arata “Cuvantelnicu academicesc al linghii moldovinesti”.
Organele de partid din RSSAM pareau si ele satisfacute de ceea ce lucrase Comitetul Stiintific Moldovenesc, care a contribuit la inventarea “limbii moldovenesti”: “… in dezvoltarea culturii moldovenesti, Comitetul Stiintific a adus o serie de contributii valoroase…, a creat aceasta limba, a creat gramatica si o serie de alte materiale ajutatoare care au asigurat dezvoltarea culturii noastre”, se spunea intr-un document din mai 1931.
Tocmai cand se aduceau elogii pentru modul cum se reusise “dezvoltarea limbii moldovenesti”, deodata, la 2 februarie 1932, se hotaraste trecerea scrisului moldovenesc la grafia latina, “limba moldoveneasca”! Asa se stabilise undeva sus, la Moscova.
Dupa sase ani, in 1938, teza rusificanta a devenit din nou prevalenta, rupand graiul moldovenesc de limba romana si reintroducand alfabetul chirilic. La 19 mai 1938, Comitetul Implinitor Central al RSSAM, a adoptat, astfel, o hotarare, in care se mentiona: “Dusmanii norodului, care au operat in Moldova, au petrecut politica dusmanoasa pe frontul zidirii national-culturale, limba moldoveneasca cu cuvinte si termeni din saloane-burgheze romanesti, au introdus alfabetul latin neinteles pentru truditorii Moldovei. Luand in seama cerintele truditorilor Moldovei, Prezidiumul Comitetului Implinitor Central al RSS Moldovenesti hotaraste: A trece scrisul moldovenesc de la 1 iunie 1938 de la alfabetul latin la alfabetul rus”.

Experimentul se extinde
Dupa ocuparea militara a Basarabiei in 1940 si, apoi, in 1944, experimentul inceput in Transnistria a fost continuat. Cu atat mai mult, cu cat “culturnicii” din RSSAM s-au transferat de la Tiraspol la Chisinau, ocupand vidul creat prin refugiul peste Prut a majoritatii intelectualilor romani.
In 1940, cand URSS au anexat Basarabia, la moda era teza lui Serghievski, cum ca ar exista o noua limba romanica orientala, alaturi de limba romana, dar independenta de aceasta. Noua limba, limba moldoveneasca, trebuia sa se foloseasca de alfabetul chirilic.
Inventarea unei “limbi moldovenesti” pe baza graiului popular, avusese, asadar, drept obiectiv principal justificarea unei identitati moldovenesti deosebite de cea romana. Ea constituia, de fapt, o expresie a pretentiilor teritoriale sovietice fata de Romania, o incercare de a indreptati viitoarea ocupatie a Basarabiei.
Interesant este ca, imediat dupa razboi, cand URSS si-a mutat sferele de influenta in tarile Europei Centrale si de Est, determinante au devenit teoriile lingvistice ale lui N.I. Marr, incuviintate si de Stalin, potrivit carora limba rusa trebuia sa fie o “limba mondiala”, cum fusese candva latina. La acea vreme, “moldoveneasca” ajunsese in dizgratie, fiind considerata o limba lipsita de istorie, un idiom slavo-roman, a carei singura sans era sa se topeasca intr-o limba slava puternica, asa cum era limba rusa.
Dupa 1950, I.V. Stalin il trece in dizgratie pe Marr, dar nu si obiectivul final al rusificarii limbilor nationale. Doar ca insista pe un ritm mai lent, care sa nu socheze populatia.
Pe timpul perestroikai lui Mihail Gorbaciov a reinviat miscarea de eliberare nationala. Demonstratiile de prin anii 1985-1990 aveau ca tinte importante lupta pentru limba, pentru alfabet, pentru istoria adevarata a poporului.
Imediat dupa ce, in 1990, RSSM se autodizolva si se proclama Republica Moldova, este oficializata si folosirea alfabetului latin, in locul celui chirilic. Chiar daca “culturnicii” speriau populatia ca exista pericolul ca democratii (cum erau numiti cei ce se opuneau regimului sovietic) sa instituie un analfabetism de masa.
Nu a existat, in acei ani, curajul de a se debarasa de termenul anacronic de “limba moldoveneasca”. Totusi, tacit, toata lumea considera ca vorbeste si scrie in limba romana. De altfel, la scoala manualele folosite erau de “Limba romana”, mass-media tot limba romana declarau ca o folosesc. Atat doar ca articolul 13 din Constitutia adoptata de parlamentul agrariano-comunist de la Chisinau inscria ca limba oficiala era “limba moldoveneasca”.
La 2 septembrie 1990, cand Moscova a simtit ca, prin studierera limbii, a literaturii, a istoriei, exista pericolul revenirii Basarabiei la matca dinainte de 1940, a fost reinviata ideea unui “stat” pe malul stang al Nistrului, purtand, denumirea de “republica moldoveneasca nistreana”.
Proclamarea, la 27 august 1991, a Republicii Moldova, prin adoptarea Declaratiei de independenta, care era pe trei sferturi o istorie a raptului suferit de Romania din partea URSS, a declansat, la putin timp apoi, in martie 1992, un razboi intre Chisinau si Tiraspol, acesta din urma sub patronajul nemijlocit al Armatei a 14-a ruse. Militarii fusesera dislocati in Transnistria, sub numele de Armata 52 sovietica, inca dinainte de 1940, in vederea realizarii visului expansiunii spre vest. Dupa al doilea razboi mondial, sub noua denumire de Armata a 14-a, s-a facut trecerea de la URSS la Federatia Rusa. Ca, in cele din urma, sa devina “Grupul Operativ de Trupe Rusesti” (un fel de trupe de mentinere a pacii, cu “casti albastre”), pentru a aplana un conflict pe care l-a generat si la care a participat efectiv!
De fapt, in “republica moldoveneasca nistreana”, desi sunt statuate trei limbi oficiale  moldoveneasca, ucraineana si rusa, in administratie se foloseste doar ultima dintre ele.
“Razboiul scolilor”, cum s-a numit situatia celor cateva unitati de invatamant transnistrene, in care predarea se mai face in limba romana cu grafia latina, a definit foarte exact prin ce se deosebeste “limba moldoveneasca” din mintea diriguitorilor de la Tiraspol de aceeasi “limba moldoveneasca”, despre care vorbesc comunistii lui Vladimir Voronin, instalati la putere din 2001. Grafia face sa-i desparta. Liderul separatist, rusul Igor Smirnov, nu concepe sa fie scoasa din uz grafia chirilica. Pe jumatate rusul Vladimir Voronin, presedintele Republicii Moldova, accepta grafia latina pentru “limba moldoveneasca”, dar are ce are cu limba romana, cu istoria romanilor.
Incet-incet, s-a uitat ca prin anii 90 se sarbatorea “Limba noastra cea romana”. Acum se sarbatoreste, pur si simplu, “Limba noastra”.
In asemenea conditii, a fost incurajat moldovenismul primitiv, al carui promotor este pseudo-savantul Vasile Stati, autorul unui aberant dictionar moldo-roman. Stati nu face altceva decat reinvie eforturile moldovenistilor din RSSAM, creand cuvinte care mai de care mai ciudate.
Mai mult, in presa guvernamentala, s-a permis cultivarea ideii ca introducerea grafiei latine a fost rezultatul unui plan subversiv. In urma cu trei ani, acad. I. Popusoi, dr. doc. in biologie, si conf. M. Caftanat, de la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice, au scris in oficiosul “Moldova Suverana”: “Trecerea brusca la grafia latina si inlaturarea limbii ruse din invatamantul scolar a (sic!) avut efectul unui gigantic pas inapoi”, in contrasens cu “eruptia culturala” ce s-a produs dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Introducerea, in 1989, a grafiei latine este calificata drept un “injositor regres social”.
Se lanseaza opinia ca acest act a fost “minutios si preventiv (n.n. premeditat!) calculat”, intrucat, ca o consecinta, “natiunea moldoveneasca a fost divizata in intelectuali si semianalfabeti”.
“Savantii” scriu mai departe: “Democratia romanofila in mod fulgerator a varat pe gat intelectualilor moldoveni denumirea “limba romana” pentru limba de stat. Frica, iar mai apoi obisnuinta a (sic!) impus aceasta metamorfoza si natiunilor conlocuitoare. Cu patura taraneasca si muncitoreasca a societatii procedura romanizarii prompte era sortita la esec. Intelectualii au trecut rapid la grafia latina. Muncitorilor si taranilor insa nu le ardea de grafia latina – coplesiti de saracie, ei cautau mijloace de salvare a familiei, devenind in mod automat semianalfabeti”.
Autorii au observat ca scopul introducerii grafie latine ar fi fost lichidarea natiunii moldovenesti. Persoanele, pentru care grafia latina ar fi devenit un obstacol, au fost “constransi sa citeasca numai publicatiile de limba rusa” si, astfel, a fost “stimulata realizarea scopului-cheie al unionistilor Ð lichidarea natiunii moldovenesti”.
Tot grafia latina ar fi fost vinovata si pentru o acutizare in relatiile dintre parinti si copii. In conditiile in care “copiii taranilor si muncitorilor de la sate si orase, spre deosebire de parinti, nu poseda rusa si nu cunosc nici scrisul chirilic”, “intre parinti si copii a fost ridicat un perete invizibil si de nepatruns”. “Izoland in acest fel pe parinti de la procesul de instruire si educatie a copiilor, unionistii si-au curatit calea pentru manipularea nestingherita a fragedelor suflete ale copiilor si, prin activitatea politica impusa elevilor si studentilor, sa demonstreze Europei ca masele “tineretului romanesc din Basarabia” sunt cu trup si suflet pentru unirea cu patria-mama”.
Concluzia? “Se poate, deci, presupune ca trecerea brusca la alfabetul latin a fost efectuata nu din exces de zel, ci din rea-vointa, cu un scop viclean, chibzuit ingenios”.
Avatarurile limbii romane la est de Prut sunt departe de a se fi incheiat…

Moldovenisme cu Druta
Academicianul Silviu Berejan, lingvist important de la Chisinau, facea un test semnificativ. El a luat un fragment dintr-un roman al lui Ion Druta – “Clopotnita” – si l-a transcris cu particularitatile proprii vorbirii moldovenesti din Republica Moldova.
Varianta origianala: “Porneste dar pe jos si el. Daca nu-l ajunge nici o masina din urma, il va culege autobuzul de la cinci si jumatate undeva pe o margine de drum. A face insa miscari in aer liber e, oricum, mai sanatos decat a sta locului si-a te legana impreuna cu umbrele. Scria Amosov intr-o revista, apoi si japonezii au confirmat, ca fara cincisprezece mii de pasi facuti zilnic organismul n-are forta necesara pentru a se reface, si ziua fara sapte-opt kilometri facuti pe jos e ca si cum ar fi o zi pierduta.
A legat geanta de plasa cu portocale, facand din ele un fel de desagi. Si i-a aruncat pe umeri, pornind incet de-a lungul soselei”.
Varianta prelucrata. “Pornesti dari pi jios si el. Daci nu-l ajiunji nis’ o masini din urmi, l-a culeji avtobusu di la pol sestovo (sau: di la jiumatati la sasi) undeva pi o marjini di drum. Da si ti nist’ la vozduh ii, orcum, mai sanatos dicit a sta locului s-a ti legana impreuni cu umbrili. Scrie undeva Amosov intr-on jurnal, pi urmi si iaponenii o potvirdit, ci fari sinspresi nii di pas facut in tati dziua organizmu n-ari puterea trebuinsioasi si si dreagi, si dziua fari sapti-opt kilometri facut pi jios ii ca si cum ar si dzi prapaditi.
O legat sumca di avocsa cu apelsini, facand din eli pon fel di desaj’. Si i-o azvirlit pi umer’, pornindu-si inset de-a lungul susalii”.
Evident, Ion Druta, initiatorul unora din activitatile curentului moldovenismului primitv (”Casa noastra, Republica Moldova”, inaltarea monumentului “Badea Mior”) a scris intr-o curata limba romana literara.

Sursa: http://www.basarabialiterara.com.md

AURUL ROMÂNESC

 La 24 mai 2005, Dumitru Prunariu, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Federația Rusă, după numai un an de mandat în această funcţie de stat, la solicitarea Ministrului de Externe (pe atunci MRU) a fost chemat în ţară de către Preşedintele României, Traian Băsescu, pentru că emisese demersuri către guvernul Federaţiei Ruse, privind restituirea Tezaurului Românesc aflat la Moscova. (Ion Măldărescu)
„Rusia continuă politică în a nega existența tezaurului românesc dus la Moscova în 1917, în timpul celui Primului Război Mondial și se eschivează că cele 93,4 tone de aur în monede şi lingouri s-au dus în contul datoriilor de război ale României față de Rusia acumulate după ce de-Al Doilea Război Mondial. În urma introducerii acestei chestiuni a tezaurului în textul rezoluţiei A.P.C.E. care are la bază raportul privind îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor Federaţiei Ruse faţă de Consiliul Europei, elaborat de raportorii Gyorgy Frunda şi Andreas Gross, trei parlamentari români au cerut Rusiei înapoierea tezaurului dus la Moscova și care nu a mai fost înapoiat niciodată de partea rusă. În schimb, Rusia vine cu o nouă teză inspirată de logica stalinistă de care nici astăzi Moscova nu dorește să se lepede. În această chestiune, M.A.E. rus vine cu o replică delirantă care nu are niciun fundament de drept internațional sau istoric. „Nu este pentru prima dată când parlamen¬tarii români încearcă să internaţionalizeze o temă care şi-a pierdut de mult timp actualitatea”, a spus în acest sens Aleksandr Lukaşevici, purtătorul de cuvânt al M.A.E. rus. Moscova consideră că problema legată de Tezaur a fost de mult timp reglementată pe seama decontului reciproc, relatează postul guvernamental Vocea Rusiei. „Moscova nu a încasat de la Bucureşti despăgubiri în valoare de 300 de milioane de dolari. […] Același comportament îl au și unii istorici și cercetători ruși care încearcă să găsească tot felul de scuze și mistificări ale adevărului istoric ce nu poate fi interpretat. „În general, orice fapt istoric trebuie examinat in context. Ce ar fi ca Rusia sa ceara despagubiri in bani de la Franta pentru ceea ce a facut Napoleon in Moscova in anul 1812? Ar fi cel putin hilar. Însă aceasta cerere ar fi mai întemeiată decât pretențiile Moldovei față de Rusia”, a declarat pentru Vocea Rusiei, șeful Centrului de Istorie a Războaielor și Geopolitică din cadrul Institutului de Istorie Generală de la Moscova, Mihail Miagkov. […]

Șeful diplomației române, Titus Corlățean, a declarat că Tezaurul de la Moscova rămâne o temă importantă pe agenda bilaterală a celor două țări.” (Mădălin Necșuțu[1]

„Aurul românesc”
(fragmente din articol)[2]

[…] Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, niciun fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia A.P.C.E.. De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte hoţi! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki. Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent. Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea „aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp. În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îşi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus. La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.

Guvernul rus a garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări. Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari.

„Guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român.”

„Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314.580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”. E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un „mizilic” colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest „mizilic” nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

„Tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e un fleac.”

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre  păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! Au furat ceea ce nu ne aparţine! şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi celor mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul îngheţat, Cozit, dracii le retează capetele. Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de „aurul românesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

Notă: Serghei Golubiţki este un scriitor, filolog şi journalist rus, specialist în internet-trading. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) Facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova, în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica românescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Este cunoscător al limbilor: rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele Dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului al XX-lea”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor „100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

„Румынское золото” – Сергей Голубицкий
– Articolul original în limba rusă –

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества. Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – „румынского золота”.
ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы. Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.
Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда „нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в „правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит „румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ. Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема „румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного. Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – „румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия. Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии. Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени. В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки. От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения. Надо сказать, что в Россию были отправлены не только золотые запасы Центрального банка Румынии, но и практически все сбережения частных румынских банков, компаний и граждан. По описи проходили: документы, манускрипты, старинные монеты, картины, редкие книги, монастырские архивы из Молдовы и Мунтении, выставочные коллекции, принадлежащие общественным и частным организациям, а также 93,4 тонны золота.

Поскольку все эти сокровища были подробнейшим образом описаны в акте о передаче, то не составило труда подсчитать их современную стоимость (без учета, разумеется, чисто исторической ценности музейных экспонатов) – 2 миллиарда 800 миллионов долларов. „Румынское золото” было переправлено в Россию двумя этапами: 12 и 14 декабря 1916 года – в 17 вагонах и 1738 ящиках, общей стоимостью 314 580 456 леев 84 бань. К этим ящикам были добавлены еще два с драгоценностями королевы Марии стоимостью 7 миллионов леев.

23-27 июля 1917 года (уже после февральской революции!) был отправлен второй поезд с румынскими сокровищами: 24 вагона, по описи – 7,5 миллиарда леев. Под охраной казацкого подразделения поезд благополучно прибыл в Москву 3 августа 1917 года. Дальше случилось, что случилось: большевистская банда террористов захватила власть под прямым руководством немецкого Генштаба, и 26 января 1918 года Лейба Довидович Бронштейн по кличке Троцкий цинично заявил миру: „Румынские активы, размещенные в Москве, будут недоступны для румынской олигархии. Советское правительство берет на себя обязательства по хранению этих активов и последующей их передачи в руки румынского народа”. Слово Лейбы – закон, поэтому румынский народ, давным-давно свергнувший своих царей, ждет обратно свое золото и поныне. Чтобы оценить всю циничность ситуации, необходимо непременно рассказать о трех официальных возвратах, которые были предприняты в 1935, в 1956 и в 2008 годах. Эти возвраты сопровождались триумфальной риторикой вроде следующего коммюнике, опубликованного 12 июня 1956 года в советских газетах: „Все эти годы советский народ с тщательной заботой хранил произведения искусства, представляющие огромную историческую и художественную ценность. Правительство СССР и советский народ всегда рассматривали эти ценности как неотторжимую собственность румынского народа”.

Красиво, не правда ли? Благородно. Честно. Как и полагается любой достойной стране, не говоря уж о супердержаве. Вернули картины, рисунки, рукописи, свитки, архивы, золотые монеты, медальоны, иконы, церковную утварь, даже бренные останки выдающегося мыслителя Дмитрия Кантемира, и те вернули. Забыли лишь вернуть самую мелочь – 93,4 тонны золота. На него у большевиков не распространялись чувства классовой солидарности с румынским народом. Равно как и какие-то обязательства по возврату чужого.

Румыния никогда не прекращала попыток вытребовать обратно из России то, что было передано под честное слово на хранение в годы Первой мировой войны. Из всех опубликованных в советской прессе заявлений однозначно явствует, что СССР всегда признавала права собственности

Румынии на свой золотой запас.

Так за чем же дело?! Откуда берутся сегодня эти чудовищные циничные фразы российских чиновников о вопросах, представляющих чисто исторический интерес?! ЧУЖОЕ УКРАЛИ! И сделали заложниками этой подлости всех нас! Всех граждан России! Почему я, вот лично я, должен жить с осознанием того, что являюсь гражданином страны, которая открыто и цинично творит самое страшное преступление, какое только прописано в христианском кодексе нравственности, – обман доверившихся? У Данте Алигьери те, кто обманул доверившихся, подвергаются самым страшным пыткам в последнем – девятом – кругу Ада: в ледяном озере Коцит бесы терзают их головы. Для любого христианина нет более страшного преступления, чем обман доверившихся. И это не песни и пляски Pussy Riot в храме, это гораздо более страшная штука. Но, увы, „румынское золото” никого не интересует. Pussy Riot – это да, это вопиющее преступление власти. А украденные сокровища другого народа, своего союзника, доверившего нам все свое состояние, – это так, чепуха, „вопрос истории”.

Serghei Golubitki, Taguri: Сергей Голубицкий, Alexandr Alexandrovici Mosolov Александр Александрович Мосолов, Leiba Dovidovici Bronstein-Trotzki, Tezaurul romanesc de la Moscova
––––––––––––––––––––––––––
[1] http://www.curentul.ro/2012/index.php/2012100578448/Actualitate/Tezaurul-Romaniei-inca-o-tema-de-mistificare-stalinista-pentru-Moscova.html
[2] Румынское золото – Сергей Голубицкий http://i-business.ru/blogs/23309 (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

Sursa: http://www.art-emis.ro

ROMÂNII TRANSNISTRENI: ZDROBIŢI ŞI UITAŢI…

Zdrobiţi şi uitaţi: Românii transnistreni – O analiza istorica de Cristian Negrea

MOTTO:
“Cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”
Toma Jalbă,
reprezentant al românilor transnistreni la
Congresul ostaşilor moldoveni
din octombrie 1917
Cred că în această perioadă, în care se pune tot mai mult pe plan diplomatic problema rezolvării situaţiei Transnistriei, respectiv fâşia de teren parte a Republicii Moldova în stânga Nistrului care formează astăzi Republica Nistreană, nerecunoscută de nimeni, scăpată de sub controlul Chişinăului şi întreţinută de Rusia, ar trebui cunoscută la noi şi situaţia românilor transnistreni, reduşi acum cu mult ca şi număr faţă de ceea ce reprezentau odată. Astfel am putea să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra transnistrenilor şi asupra dăinuirii istorice a românilor în zone la est de Nistru mult mai vaste decât teritoriul actual în dispută. Inclusiv faptul că românii (numiţi moldoveni) din actuala regiune nistreană sunt în superioritate relativă (40%) faţă de ruşi şi ucraineni (aproximativ 30% fiecare) spune multe despre caracterul etnic al acestei regiuni, în care cea mai numeroasă populaţie continuă să fie cea românească. Ba mai mult, acest fapt aruncă o lumină şi asupra caracterului etnic de bază, valabil cu câteva decenii în urmă, al regiunii mai extinse de la stânga Nistrului, adevărata Transnistrie, care se întinde între Nistru şi Bug. La aceste consideraţii putem adăuga faptul că din actuala Transnistrie din Republica Moldova, procentul de 30% cât îl ocupă în prezent elementul etnic rus este unul cu totul artificial, format din conducerea politică, Armata a XIV-a rusă cu familiile, pensionarii din armata roşie şi alte elemente căzăceşti stabilite pentru paza şi protecţia regimului comunist ce conduce la Tiraspol.
Românii transnistreni, scurtă retrospectivă istorică
Nu intenţionez să fac o prea lungă incursiune în istoria regiunii, ci doar să amintesc unele repere importante, care demonstrează clar caracterul etnic românesc iniţial al regiunii.
Regiunea dintre Nistru şi Bug, poate şi unele porţiuni dincolo de Bug, către Nipru, a făcut parte din imperiul dac al lui Burebista, la fel ca şi alte întinse regiuni din Balcani sau Câmpia Panonică, la sud şi la vest, precum şi până în Carpaţii Păduroşi, la nord. După cucerirea şi retragerea romanilor din Dacia, populaţia daco-romană era predominantă în regiunile mai sus menţionate, valurile migratoare venind şi trecând, dar populaţia de bază rămânând pe loc, deplasându-se doar cei cu turmele, prin transhumanţă.
Primii vlahi la est de Carpaţi sunt pomeniţi încă din secolul IX, în tăbliţele runice de pe insula Gotland, şi s-ar putea să fie vorba chiar de români de la est de Nistru, deoarece drumurile vikingilor „de la varegi la greci” treceau de la Marea Baltică la Marea Neagră pe Volga, Nipru, Bug, Nistru şi posibil Prut. Dar pomeniri sigure ale românilor transnistreni apar în jurul anilor 1150 în cronicile slave şi bizantine, care îi menţionează între secolele IX şi XIII. Numiţi bolohoveni, aceştia stăpâneau părţi din provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruşi, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduşi de Tsukir Han şi Teshi Han. Rezultatul acestei bătălii este intrarea ruşilor sub vasalitatea mongolă pentru mai bine de trei sute de ani. Bolohovenii, pentru a putea rezista presiunii Kievului, se aliază cu Batu Han, hanul tătar din Crimeea. Unul dintre cnezii ruşi învinşi la Kalka, Daniil, cneazul Kievului şi el sub suzeranitatea tătară, profitând de invazia mongolă din 1241 în Ungaria la a lui Batu Han, atacă şi distruge unitatea politică a cnezatului bolohovenilor. Ulterior, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, care este similar cu românii (vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă). Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.
Acest vajnic căutător face parte din tradiţia altor cercetători ai vieţii româneşti de la est de Nistru, începând cu Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în a Transnistria în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor şi identificând multe sate româneşti inclusiv pe valea Bugului, aşa cum menţionează în cele două lucrări ale sale O călătorie în satele Moldoveneşti din gubernia Cherson (1882) şi O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk (1884), lăsând o mulţime de observaţii asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România. În 1942 apare monumentala lucrare a sociologului român Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, motiv pentru care acesta este ucis în închisoare de comunişti (1951).
Sursele documentare medievale sunt în general sărace despre regiunea transnistreană, totuşi, găsim suficiente documente care să ateste permanenţa românilor transnistreni, dar şi stăpânirea lor peste porţiuni destul de mari la est de Nistru. Ion Vodă cel Cumplit vorbeşte de ţara Moldovei de dincolo de Nistru şi, de exemplu, la 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moşii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului şi mai sus de Orhei, la capul Peşterei, inclusiv loc de patru mori. Ori, acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Mai departe, sunt numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ţinuturilor de pe peste Nistru. Tot aşa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hristov împărţirea moşiilor între jupâneasa lui Golia şi a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilaşa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoieşte un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleaşi moşii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetăţii Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 şi deţinută de Ştefan cel Mare până la 1475. Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente şi acte de vânzare, danii ale moşiilor de peste Nistru, care dovedesc o dată în plus stăpânirea acestor pământuri de către domnii moldoveni, chiar dacă aflaţi sub suzeranitate otomană.
Cazacii români
O scurtă paranteză, pentru a arăta importanţa românilor transnistreni în regiune în această perioadă, menţionez existenţa unor conducători importanţi români chiar şi în rândurile cazacilor. Dau aici un scurt fragment din articolul lui Viorel Dolha despre Transnistria:
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.. Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori”, fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Dănilă Apostol
Hatman al Ucrainei
1727 – 1734

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în serviciul Rusiei. (întregul articol aici).

Din secolul XVII la revoluţia rusească
La mijlocul secolului XVII, după moartea lui Bohdan Hmelniţki, Ucraina controlată de cazaci se divide în două părţi, mărginite de Nipru. Partea din stânga, sub hatmanul Samuilovici şi partea din dreapta, sub hatmanul Doroşcenko. Cei din stânga intră sub suzeranitatea rusească a ţarului Alexis Mihailovici, iar cei din dreapta, sub cea otomană, Doroşcenko primind un tratament egal cu cel al hanilor din Crimeea sau al principilor români de sub suzeranitatea sultanului.
La 1681, domnul Moldovei Gheorghe Duca devine domn al Moldovei şi Ucrainei, stăpânirea sa fiind recunoscută de sultan până la Nipru, devenind şi administrator al acestei părţi din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viaţă românească celei existente, dar rarefiate, şi introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieţii economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei româneşti, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numeşte comandanţi români ai regiunii de dincolo de Nistru şi construieşte cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins şi hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deţinut conducerea Ucrainei şi Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici. Viaţa în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) şi marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română şi acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărţit administrativ în două, de la Nistru la Bug şi de la Bug la Nipru.
Speriat de expansiunea românească, hatmanul cazac de la stânga Niprului face paşi şi mai importanţi către Rusia, şi ea îngrijorată. Expediţiile militare ale lui Petru cel Mare îl aduc pe domnul Moldovei Dimitrie Cantemir în tabăra rusească, iar după bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711), acesta este nevoit să fugă în Rusia împreună cu mulţi boieri de-ai săi care vor juca în continuare un rol important în viaţa românească de la est de Nistru şi chiar în viaţa culturală şi militară rusească.
Porţiunea dintre Nipru şi Bug ajunge sub stăpânirea rusească în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), dar şi până atunci românii, cunoscuţi pentru calităţile lor militare, au fost recrutaţi în armata rusă. De exemplu, în 1740 este format un corp de armată din moldoveni, cu colonelul Horvat, maiorul Filipovici, care avea steagurile decorate cu stema moldavă. Ruşii ating Nistrul în 1792 în urma păcii de la Iaşi, înglobând provincia numită de ei Edisan, între Nistru şi Bug (Transnistria sudică). La 1793 este înglobată în imperiul rus şi Podolia (Transnistria nordică). În Edisan, ruşii găsesc, conform episcopului de la Ecaterinoslav, 67 de localităţi dintre care 49 româneşti (73%), una lipovenească şi 17 armeneşti şi greceşti, niciuna rusească sau ucraineană!
Până atunci ruşii încurajau românii să se stabilească în provinciile ocupate de ei, dar ulterior au trecut la un proces masiv de rusificare, pentru a integra, îngloba şi deznaţionaliza populaţia românească, cea mai veche de pe aceste pământuri, de dinaintea venirii valurilor de migratori dintre care făceau parte şi slavii. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară pe arii extinse şi dincolo de Nistru, mai ales în provinciile mai apropiate de fluviu, unde legăturile cu românii din teritoriul Moldovei erau mai puternice servind ca o piedică serioasă contra rusificării. Ca şi o dovadă elocventă este faptul că la est de Nistru, noua provincie alipită la Rusia în 1792 şi împărţită în patru districte, a fost pusă sub administrarea boierilor români, asta până la consolidarea poziţiei ruseşti, când vor fi anulate toate privilegiile şi se va trece la o rusificare forţată, inclusiv prin colonizarea masivă a elementelor alogene ruse şi ucrainene, dar ţinând cont că aceştia nu erau suficienţi, ruşii vor coloniza cu ce vor găsi, inclusiv cu germani.
În sprijinul existenţei preponderente a elementului românesc la est de Nistru poate fi adus şi argumentul toponimiei şi al etimologiei multor oraşe şi târguri din Transnistria. Movilăul (actual Moghilev) a fost întemeiat de domnitorul Moldovei Ieremia Movilă, Raşcovul (fostă reşedinţă a domniţei Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu) de boierul Raşcu, Dubăsari de boierul Jora. Movilăul şi Raşcovul cu regiunile împrejmuitoare au făcut parte din Moldova chiar la 1812, la anexarea rusească a Basarabiei, şi au rămas în componenţa acesteia încă ani buni după 1812. Oceakovul a fost construit cu ajutorul lui Petru Şchiopul, iar Odessa după planurile arhitectului Manole, mâna dreaptă a ducelui Richelieu (de origine franceză), constructorul oraşului. O mare parte din Odessa, cartiere întregi erau româneşti la începuturile acestui oraş, românii primind loc de case în oraş.
De la anexarea Basarabiei, la 1812, şi accentuarea spolierii şi rusificării populaţiei, tendinţa se inversează accelerat, tot mai mulţi români fugind înapoi în Moldova de dincolo de Prut, atât din Bararabia cât şi din Transnistria. Sate întregi se depopulează rapid, autorităţile ruseşti intrând în alertă în faţa unui asemenea exod. Funcţionarul în ministerul de externe rus P. P. Svinin, trimis de ţar la 1815 să verifice informaţiile primite referitoare la abuzurile autorităţilor ruse, raporta ţarului că numai în decurs de un an, din judeţul Tighina au fugit dincolo de Prut 900 de familii, din judeţul Codrilor 290 de familii, iar din judeţul Hotin 3359 de familii. Cu toate acestea, statistica lui Koeppen, profesor de statistică la Universitatea din Petersburg şi membru al academiei ruse, în lucrarea sa Despre harta etnografică a Rusiei europene, apărută sub auspiciile Societăţii imperiale ruse de geografie la Petersburg în 1852, la capitolul Tabelul străinilor, la rubrica românilor găsim 406182 în Basarabia (86% din populaţia Basarabiei), dar şi 75000 în gubernia Kherson, 9858 în gubernia Ecaterinoslav şi 7429 în Podolia. Asta după un adevărat exod care va continua până la revoluţia din 1917.
Unirea Basarabiei şi românii transnistreni
Despre cum s-a realizat şi pregătit unirea Basarabiei cu România, despre acele clipe de frământare, speranţă şi eroism am scris în articolele Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia, de aceea mă voi referi la partea ce priveşte românii transnistreni în vâltoarea acestor zile de zbucium şi foc.
În condiţiile create de revoluţia rusă, românii moldoveni şi transnistreni încep să se organizeze în urmărirea idealurilor lor naţionale. Zorii libertăţii deschişi de revoluţia din martie vor fi striviţi de cizma bolşevică pentru cea mai mare a fostului imperiu al ţarilor, devenit imperiu comunist cu o apetenţă expansionistă mult mai mare.
Dar până atunci românii mai aveau de luptat pentru idealul naţional, pe ambele maluri ale Nistrului. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, toate urmărind realizarea câtor mai multe deziderate pentru români. Fruntaşii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflaţi la Kiev dintre foştii prizonieri din Rusia, alături de români din regatul român, soldaţi basarabeni din armata rusă, studenţi români şi alţii. Astfel, în cadrul Radei Ucrainene, în urma demersurilor făcute de societatea românească „Deşteptarea”, i se recunoaşte minorităţii române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputaţi. Legea cerea ca acest drept să se acorde în urma unui sufragiu făcut în sânul minorităţii, în urmă căruia cel puţin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naţionale politice şi culturale, iar minorităţile mai mari puteau avea şi un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanţi români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitraşcu. În lunile în care a funcţionat Rada ucraineană, până în 1918 când războiul se extinde în această ţară, aceştia şi-au făcut datoria de români. Astfel, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul de la tribună cere drepturi pentru cei 800000 de români ce vieţuiesc la stânga Nistrului, iar Dumitraşcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei şi ia apărarea României contra căreia Rada a luat decizia de a trimite o moţiune de protest contra unirii Basarabiei cu România. La apariţia bolşevicilor în Ucraina, fruntaşii românilor au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Nistru.
Trebuie menţionat că încă din aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc, la punctul 10 se stipula: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască aceleaşi drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam.”
În continuare, pe de altă parte, la Congresul ostaşilor moldoveni din Chişinău deschis la 19 octombrie 1917 au luat parte şi delegaţi de dincolo de Nistru. Aici, Pantelimon Halippa cere unirea cu România, iar unul dintre cei care a luat cuvântul a fost Toma Jalbă, în numele românilor din Transnistria:
„Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lăsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”
Adunarea aplaudă în picioare strigând „Nu vă vom lăsa!” Ion Buzdugan îi răspunde lui Toma Jalbă:
„Când am auzit jeluirea fratelui nostru Toma Jalbă, moldovean de dincolo de Nistru, mi s-a părut că aud bocetul mamei care şi-a pierdut copiii. Cuvintele lui Toma Jalbă sunt o doină, de care plâng văile şi munţii pe tot pământul românesc. În glasul lui Jalbă e toată tânguirea şi deznădejdea neamului nostru. Nu ne lăsaţi! Strigă fratele nostru, eu socot că şi pietrele dacă ar auzi s-ar umple de jale. Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre! Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartă!
La 17-18 decembrie 1917 s-a ţinut la Tiraspol Congresul Românilor de peste Nistru, la care au participat ca invitaţi cinci delegaţi ai Sfatului Ţării din Basarabia conduşi de Onisifor Ghibu şi din care făcea parte şi vicepreşedintele Sfatului, Pantelimon Halippa. Unul dintre cei cinci iniţiatori ai congresului era chiar soldatul ţăran Toma Jalbă. Înaintea congresului, Onisifor Ghibu a văzut proiectul de discurs al lui Toma Jalbă, şi după cum el însuşi mărturiseşte, l-a rugat să-l schimbe, iar Toma Jalbă a acceptat cedând preşedinţia congresului lui Ştefan Bulat, un tânăr învăţător şi ofiţer, ceva mai temperat. Motivul ni-l dă chiar Ghibu, într-un articol din revista Moldova Nouă din 1941: „Precauţiunea mea era dată de grija de a nu lăsa să se producă la Tiraspol nimic ce ar putea dăuna pe de-o parte Basarabiei, care deşi era îndrumată relativ binişor în cele politice, totuşi era minată la fiecare pas de anarhia nesăbuită ce se întinsese de la un capăt al său la celălalt, ameninţând în fiecare clipă cu răsturnarea situaţiei de drept şi a ordinei sociale, pe de alta României, care trecea, tocmai în acele vremuri, prin cele mai cumplite încercări din cursul războiului. A te lansa, în aceste împrejurări, la votarea pe faţă a unor rezoluţii care depăşesc prea mult ideologia revoluţionară rusească, putând întărâta pe cei ce dispuneau de situaţie, aceasta o socoteam o greşeală ce ar fi putut deveni fatală şi pe care, tocmai pentru aceea voiam s-o evit, pe cât atârna de mine.”
Totuşi, ridicarea chestiunii unirii teritoriilor româneşti de la est de Nistru cu Basarabia nu a putut fi evitată la acest congres. Ţăranii stăruiau înduioşător „să ne soidinim (unim) cu fraţii” şi „oamenii de la ţară sunt trimişi cu aiastă vorbă: să fim toţi împreună, cu aiastă vorbă ne aşteaptă pe noi oamenii la sate”. Ţăranii Sofron Coldâba şi Ştefan Logut din satul Garmaţcaia au cerut ca „acum să se facă măcar o bucăţică de rezoliuţie că ne soidinim cu Moldova”. Totuşi, nici aceasta nu s-a făcut, doar s-a hotărât ca referitor la această chestiune să se mai ţină un congres special la 8 ianuarie, cu delegaţi din toate satele moldoveneşti din Kherson, Podolia şi Cameniţa. Acest congres nu a mai putut fi ţinut din cauza bandelor bolşevice ce au cuprins în anarhia lor întregul ţinut al Basarabiei şi Transnistriei, făcând necesară intervenţia trupelor române în Basarabia.
Basarabia s-a unit cu România, armata română a trecut Nistrul în 1919 ocupând Dubăsariul, Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze de Dunăre care se retrăgea din Odessa refuzând să lupte contra bolşevicilor. Francezii şi câteva divizii greceşti au trecut Nistrul în sudul Basarabiei, românii au trecut şi ei lăsându-i pe transnistreni, peste un milion de suflete, în afara graniţelor.
Au urmat incursiunile bolşevice peste Nistru, (vezi Lupte antibolşevice după unire şi Moartea unui erou, generalul Stan Poetaş) care au făcut din acest hotar o linie fortificată între România şi barbaria comunistă, dar lăsându-i pe bieţii transnistreni victime sigure ale terorii roşii. Chiar întemeierea Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti la 11 octombrie 1924, deşi cu scopul principal de a menţine pretenţiile sovietice asupra întregii Moldove româneşti, demonstrează indirect existenţa şi preponderenţa populaţiei româneşti în stânga Nistrului.
Masacrele de la Nistru
Dar calvarul românilor transnistreni era abia la început. Teroarea comunistă îşi lăsa aripa grea asupra imperiului, strivind popoare şi mutilând destine. Românii, cei mai refractari la noua doctrină, sunt printre primii vizaţi, odată cu încheierea războiului civil prin victoria lui Lenin. Un genocid antiromânesc prea puţin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor avem parte doar de informaţii fragmentare şi incomplete.
Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru.
Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă. La început, refugiaţii erau în mare parte din intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, şi mai ales de la declanşarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România. Autorităţile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detaşează în Republica Moldovenească Sovietică agenţi GPU şi trupe speciale menite să zăvorească frontiera. Detaşamentele de grăniceri sunt întărite în aşa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii folosind mitralierele pentru a-i opri.

Român împuşcat de sovietici la trecerea Nistrului.
Santinela română şi soţia încearcă să-l ridice
Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii. Datorită acestor treceri şi faptului că refugiaţii nu aveau nimic şi nici posibilităţi de întreţinere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donaţiile pentru refugiaţi şi se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulţi şi se ocupă cu şcolarizarea copiilor refugiaţi. Între timp, rândurile refugiaţilor se îngroaşă din ce în ce mai mult, dar şi ale victimelor, iar poveştile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, ameninţările deportărilor şi comportamentul bestial al autorităţilor i-a făcut să rişte ce le-a mai rămas, viaţa, în încercarea de a trece Nistrul în România.

Grup de refugiaţi adăpostiţi în căminele din Chişinău
Doi refugiaţi români transnistreni răniţi grav la spitalul din Tighina
Soţiile şi copii lor au fost ucişi de bolşevici la trecerea Nistrului
Pavel Criviţchi şi copilul său au reuşit să treacă
Soţia şi celălalt copil nu, au fost ucişi pe gheaţa Nistrului 
De exemplu, doar în 25 februarie 1932, au trecut Nistrul în România următorii: prin punctul Leucani, Jalea Mitică de 15 ani, rănită de grănicerii sovietici, prin punctul Chiţcani, Nichita Talie cu soţia şi trei copii, prin Tighina, 10 refugiaţi, locuitori din Molovata, printre care Arsenie Zaitur cu soţia şi doi copii, Mihail Cebotaru şi Spiridon Oprea, prin Unghia Boului, au trecut Profirie Tudorache, Grigore Tudorache, Dumitru Mihail Luca M. Mihail, de 18 ani, toţi din satul Stroeşti, Ucraina, prin punctul Lipnic, Ion Borjanu, dezertor din Armata Roşie, regimentul 14, prin punctul Poiana, au reuşit să treacă şase familii din satele Ecaterinovska şi Molovata din raionul Dubăsari, restul de cinci familii (22 de suflete) au fost împuşcate de sovietici.
La 4 martie, la ora 3 după amiază, în faţa Tighinei, Teodor Crăjanov din satul Caragaci cu soţia şi două fiice a reuşit să treacă. Peste două ore, Nichita Bucovanu din acelaşi sat a încercat să treacă împreună cu soţia, fiica şi copilul de cinci luni, cu sania. Sania a fost prinsă în focul grănicerilor în mijlocul râului şi calul a fost ucis. Bucovanu a luat copilul mai mare în braţe şi a luat-o la fugă spre malul românesc, dar un glonţ l-a ucis la câţiva metri de ţărm. Soţia şi copilul mai mic au rămas înţepeniţi în sanie. A doua zi sania a fost ridicată de grănicerii sovietici, iar trupurile îngheţate ale celor doi au fost aruncate pe gheaţă. În aceeaşi zi au mai trecut prin punctul Bârda Vasile Nărăcelu, Evdochia Zidar şi Ana Scodalcu, rănită de grăniceri. Prin pădurea Olăneşti, au sosit din Purcari 36 de refugiaţi.
Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului
Fotografii publicate de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932

La 5 martie 1932, ora 10 dimineaţa, în apropierea punctului Rezina, judeţul Orhei, au încercat să treacă o familie compusă din soţ, soţie, un fiu de 7 ani şi o fiică de 8 luni. Gloanţele sovietice l-au ucis pe soţ şi au rănit-o pe soţie. Copilul o ia la fugă spre malul românesc strigând „Ajutor!”, dar cade ucis nu departe de ţărm. Soţia cu fiica de opt luni în braţe abia au reuşit să se târască până pe malul românesc unde a fost internată în spitalul din satul Gorna. În acelaşi spital a fost adus ofiţerul Laniţchi rănit de grănicerii de pe malul celălalt, unde a şi murit.

La 11 martie au apărut la punctul Clucat, lângă Şerpeni, doi copii din familia Zenhan, care au relatat că mama (Domnica) cu cinci fiice (Maria, 19 ani, Daria, 17 ani, Natalia, 14 ani, Titiana, 12 ani şi Serafima, 10 ani), au încercat să treacă Nistrul, dar pe partea românească s-a rupt gheaţa, Maria fiind trasă la fund. Mama a alergat să o salveze, alături de celelalte două fiice mai mari, dar toate patru s-au înecat, salvându-se doar cele două fiice mai mici.

Români răniţi de grănicerii sovietici în spitalul din Tighina.
Bătrânul va muri după patru zile, 
cei doi vor rămâne cu picioarele amputate
Dezertor din Armata Roşie, regimentul 124,
rănit de sovietici la Nistru

Familia Şagun a încercat să treacă aproape de Talmaz. Aftenie (30 de ani), soţia de 26 de ani şi copilul de doi ani. Nu departe de malul românesc au fost zăriţi de grăniceri şi s-a deschis focul asupra lor. Copilul a fost ucis şi părinţii au fost răniţi la picioare, fiind salvaţi de grănicerii români şi internaţi în spitalul din Talmaz.

Astfel de cazuri au fost zilnice, o graniţă incomparabil mai însângerată decât Zidul Berlinului de mai târziu. O dată la câteva zile sunt pescuite cadavre ciuruite de gloanţe din apele Nistrului.

Orfani cu părinţii ucişi la trecerea Nistrului de către grănicerii sovietici
În a adoua fotografie, surorile orfane Sărăuţa
Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932. La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olăneşti, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere şi bubuituri de grenadă. Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul. După un timp pe malul românesc îşi face apariţia un grup de douăzeci de refugiaţi moldoveni îngroziţi, cu privirile rătăcite. Opt dintre ei sunt răniţi de gloanţe. Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de şaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olăneşti, dar au fost surprinşi de grănicerii sovietici şi agenţii GPU care au deschis focul fără somaţie. Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viaţa încercarea lor de a trăi în libertate alături de fraţii lor din România. Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor şi ţăranilor”, dar la ieşirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice şi s-a dezlănţuit măcelul. Prinşi în focul mitralierelor care secerau vieţi omeneşti, supravieţuitorii au luat-o la fugă, urmăriţi de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de ţipetele victimelor, printre care erau femei şi copii.
Supravieţuitori ai masacrului de la pădurea Olăneşti
Soţii şi părinţii copiilor au fost ucişi de sovietici 
Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă. Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică. Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.
Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor şi atrocităţilor comise faţă de români după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor şi bucovinenilor, mult mai apropiată şi mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.
Chiar şi în ziua de azi îi uităm cu desăvârşire, deşi astăzi, sub regimul de la Tiraspol, sunt cei mai viteji români ai zilelor noastre. Sub teroare continuă să fie români, să lupte pentru limba lor, nişte copii care s-au baricadat în liceele lor de limbă română ameninţate să fie închise de brutele smirnoviste ne-au oferit o lecţie de patriotism şi românism cum demult nu am mai văzut-o. La fel, românii transnistreni au fost în prima linie în războiul de pe Nistru din 1992, au luptat cu curaj şi eroism cu AK-47 contra tancurilor, tot ei formau majoritatea legendarilor luptători din grupările scorpionilor sau burunducilor. Au căzut la datorie şi nu au dat nici un pas înapoi pe platourile de la Coşniţa şi Cocieri, la Dubăsari şi Tighina. La 20 iunie 1992, 20 de tancuri ale armatei a XIV-a ruse intră în Tighina sprijinite de infanterie şi cazaci, arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Tinerii luptători din Tighina, mare parte transnistreni, fără artilerie, doar cu câteva RPG-uri, distrug şase din aceste tancuri în lupte de stradă, unele cu sticle de benzină. Întrebaţi-vă de unde sunt cei care au făcut 12 sau 15 de ani de închisoare doar pentru că sunt români şi au refuzat să se numească altfel? Şi culmea, mare parte din românii din dreapta sau stânga Nistrului sunt de părere că republica Moldova ar trebui să renunţe la fâşia numită Transnistria, o mică fâşie din ceea ce a fost înainte cunoscut sub numele de Transnistria, realizând astfel o premieră mondială, prima dată când un stat renunţă de bunăvoie la o porţiune din teritoriul său recunoscut de ONU!
Da, aşa e, ne merităm soarta!
„Cui ne lăsaţi, fraţilor?” o întrebare sfâşietoare pusă de românul Toma Jalbă acum aproape o sută de ani, la care cu greu putem găsi chiar şi astăzi răspuns. Am putea să parafrazăm cuvintele lui Tudor Vladimirescu, ridicat din mijlocul taberei sale de panduri de către grecii eterişti pentru a fi ucis şi aruncat într-o fântână părăsită. Pandurii l-au întrebat „pe noi cui ne laşi?”, iar el le-a răspuns „corbilor şi câinilor!” Aşa i-am lăsat şi noi pe transnistreni, corbilor şi câinilor.
Şi asta o facem din nou, zi de zi, oră de oră, în care ne dezinteresăm total de soarta celor rămaşi la stânga Nistrului, sub cizma comunistoidă sponsorizată de Moscova.
Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii şi cercetări transnistrene, an VI, 1941
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992