EMIL CIORAN ŞI HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA

ION COJA

„E TIMPUL SĂ SPUNEM RĂSPICAT CĂ I-AM AJUTAT PE EVREI SĂ NU FIE EXTERMINAŢI! EVREII NE SUNT DATORI. DAR NU LE CEREM DECÂT SĂ RECUNOASCĂ ADEVĂRUL!”

În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”

Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale! …
Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spun e şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai convenabil să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar suprimat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

…Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase Ţuţea de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident… La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvântul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă.

Sursa: http://www.basarabialiterara. com.md

 

Anunțuri

LENIN HOMOSEXUAL ?!

Daca aveti timp pentru a-l aloca unor informatii despre Lenin…… si cam cum a fost si cu acea revolutie din Octombrie, cam cine a dat banii….
Conform scrisorilor pastrate de KGB
Lenin a fost homosexual
 
Motto: Zinoviev catre Lenin: „Te pup pe tine si fundul tau marxist”  
 
Cotidianul bulgar „Trud” publica, intr-unui din numerele sale recente, un articol senzational despre viata amoroasa a liderului revolutiei bolsevice, Vladimir Ilici Lenin. Doctorul in istorie N. V. Sokolov a cautat mai mult timp prin arhivele rusesti, iar ceea ce a descoperit a meritat efortul depus: V. I. Lenin a fost homosexual! Istoricul rus afirma, in baza unor scrisori pe care le-ar fi gasit in arhive, ca amantul lui Vladimir Ilici a fost un lider de nadejde al comunistilor, Grigori Zinoviev. Va prezentam in intregime articolul publicat de Trud”.
 
Inainte de a se ocupa de materialele de arhiva, autorul articolului a cercetat cronica oficiala, publicata in editia din 1981 a scrierilor lui V. I. Lenin. Acolo putem citi: „Pe data de 8 iulie 1917, G. Aliluev si Stalin il insoteau pe Lenin pana la Gara Razliv, unde Lenin s-a adapostit in sura muncitorului N. A. Emilianov. (Autoritatile il cautau pe Lenin, care era considerat un criminal.) Emilianov arendeaza cateva hectare de pamant la 5 km de lacul Razliv si mai tarziu ii duce pe Lenin si Zinoviev la coliba pe care a construit-o singur acolo…” intrebarea este, de unde apare Zinoviev?
In biografie se spune: „Lenin a avut mult de lucru. A scris articole”. Da, intr-adevar, Lenin a scris cateva articole pentru care i-au fost necesare 5—7 zile. Dar el sta in coliba pana la 5 august. Citim mai departe: „Lenin se plimba, facea plaja, inota in lac, pescuia”. Cu alte cuvinte, Lenin s-a odihnit o luna dupa care a plecat in Finlanda.
 
In aceste conditii, ce a facut acolo Zinoviev? De ce au locuit singuri? De ce in biografia lui Lenin putem gasi o sumedenie de amanunte, dar nu citim nici un rand despre coabitarea timp de o luna cu Zinoviev? La Razliv, relatiile dintre cei doi lideri comunisti capata o dezvoltare interesanta.
 
Ei locuiesc singuri timp indelungat si aceasta aduce schimbari. In septembrie, Zinoviev i-a scris lui Lenin, care se afla in Finlanda:
„Draga Vova! Nu-ti poti inchipui cat imi este de trist fara tine, cat imi lipsesc mangaierile noastre… Poti sa fii sigur, de cand ai plecat nu m-am atins de nimeni. Poti sa fii absolut sigur in sentimentele mele fata de tine si in loialitatea mea. Crede-ma, nu m-am atins de un barbat sau femeie si nu o voi face. Numai tu imi esti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregati totul in modul cel mai bun”.
 
Lenin nu raspunde la aceasta scrisoare si Zinoviev ii scrie din nou dupa o saptamana:
„Draga Vova! Tu nu mi-ai raspuns. L-ai uitat pe micul Ghersele… Eu am pregatit pentru noi un lacas frumos. Putem trai acolo cat dorim… Este o locuinta minunata, acolo ne va fi bine si nimeni nu va putea impiedica dragostea noastra. Va fi ca inainte. Imi amintesc ce
mare bucurie a fost intalnirea noastra, iti amintesti cum la Geneva ne-am ascuns de aceasia femeie… Nimeni nu va putea intelege sentimentele noastre. Vino, cat mai repede. Te astept, floarea mea. Al tau, Ghersele”.
„Tu esti mare jucaus”
Dupa complotul din octombrie, Lenin revine la Retrograd. Zinoviev insa pleca la Moscova de unde ii scrie, din nou, lui Lenin:
„Ilici! Am executat toate ordinele tale. Aici este foarte greu si complicat, dar ma incalzeste gandul ca dupa cateva zile ne vom revedea si ne vom imbratisa. Numai speranta ca-mi esti fidel ma incalzeste. Te sarut pe tine si fundul tau marxist. Al tau, Ghersele”.
 
Aceste scrisori pun in prim-plan doua intrebari: de care femeie se ascund cei doi lideri comunisti si care din cei doi este pasiv si care activ.
 
In 1918, Zinoviev este mai concret: „Vova! De fiecare data cand sunt departe de tine devin trist. Tu esti mare jucaus. Te cunosc. Eu insa ma tin tare si nu-mi permit nimic. Inteleg cat de greu este sa te prefaci. Acum insa este mai bine. Nu trebuie sa ne ascundem de Nadejda, spre deosebire de ce s-a intamplat la Geneva, unde ea ne-a prins pentru prima data”.
 
Trebuie deci sa intelegem ca la Geneva, unde Lenin si Zinoviev s-au culcat impreuna pentru prima data, au fost prinsi de Krupskaia — sotia lui Lenin. Lenin recunoaste totul si ea nu-i mai face probleme.
 
Scrisoarea urmatoare este scrisa la Narva, in primavara lui 1918, cand Armata Rosie invinge fortele generalului Iudenici. Zinoviev triumfa. El scrie: „Vova! Voi sosi in curand si nu te voi lasa orice ar spune aceasta nesimtita. Asteapta-ma!”
 
In 1922, cand Lenin era grav bolnav, Krupskaia ii scrie lui Zinoviev: „Te rog sa nu-l mai deranjezi pe sotul meu cu cererile tale pentru intalniri. A sosit timpul sa va linistiti. Nerusinarea voastra nu se mai poate rabda. Ilici este bolnav”.
 
Spre finele anilor ’30, cand Zinoviev a fost executat, aceste scrisori au intrat in arhiva KGB. Fara indoiala, Stalin stia de ele. Ramane intrebarea: „De ce nu a ordonat distrugerea lor?”
 
Cosmin CORICIUC
Petio PETKOV corespondentul televiziunii romane  la Sofia
(„Evenimentul zilei”, 26 februarie 1997)
 
Michael Pearson
THE SEALED TRAIN – Chapter 14
“A Cool Night marked with stars;  the smell of the cut hay,” wrote Zinoviev of their stay in the woods near Razliv.  “Smoke from a small fire where venison simmered in a small pot. … We go to bed in the little shack.  It is cold.  We cover ourselves with an old blanket that Emelyanov found.  It is narrow and each of us tries to leave the larger part of it to the other.  Ilyich says he has a fufaika [an anorak type of padded coat] and does not need the blanket.
“Sometimes I cannot sleep for a long time, lying there in absolute silence.  I can hear the beating of Ilyich’s heart. We are sleeping closely, pressed against each other. … ”
 
TRENUL SIGILAT- Capitolul 14
 
“O noapte rece, cerul instelta; mirosul de fan cosit,” scrie Zinoviev despre sederea lor in padurile de langa Razliv. “Fum de la un foc domol deasupra caruia fierbea niste carne de caprioara intro cratita mica. … Ne-am bagat in pat in aceasta mica magazie. Este frig. Ne invelim cu o patura veche pe care a gasit-o Emelyanov. Este ingusta si fiecare dintre noi cauta sa lase cat mai mult celuilalt. Ilici (Lenin) imi spune ca el are o pufoaica si nu-i trebuie patura.  
“Uneori nu pot sa adorm mai multa vreme, stau culcat intr-o tacere profunda. Pot sa aud bataile inimii lui Ilici. Dormim impreuna, lipiti unul de altul…”
 
Un geniu monstruos
• autor: Nicolae Dabija
 
Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre Revolutia Socialista (adevarata Mare Revolutie Socialista) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, cind se afla la Zurich. Ajungind acasa i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriza! Inchipuie-ti! Trebuie sa mergem acasa, dar cum? Totul mi se pare atit de neasteptat! (in cartea lui Volkogonov, pag. 138).
Era atit de neasteptat pentru “conducatorul revolutiei proletare”: ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati. Altii facusera revolutia parintele caruia s-a dorit. S-a grabit sa plece spre Rusia.
 
In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial.
Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rival paralizata din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti “revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana. I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din Octombrie Germania ii dase lui Lenin o suma “foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur. Cu acesti bani se putea face un razboi dar mite o revolutie.
 
Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul “Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pina la acea ora in toata Rusia n-auzisera decit o mina de oameni. In iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea sa emita un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe baza de documente, intre ele, aflindu-se si Ordinul Bancii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era platit cu cincizeci de milioane de marci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-si-l viitor aliat, avea sa-l salveze in ultimul moment.
 
Pe front in 1917 nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V.I.Lenin,, care spuneau: “Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.
 
Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pamint, uzine, vodca si piine, fara sa munceasca. Asta-i face pe dezertori ca Lenin sa le fie simpatic.
Cercetatorii acelei perioade sint cu totii de acord ca arestarea lui Lenin in vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.
 
Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate actiunile i-au fost indreptate pentru a provoca infringerea tarii sale in primul razboi mondial si a pune, el si partidul sau, mina pe putere. Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil. Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, seful Statului Major German avea sa scrie: “Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.
 
Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor. România se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebindu-i care sint conditiile lor. Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrati. Conform pacii de la Brest – Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotki (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii: Rusia sovietica renunta la 34 la suta din populatia sa, 32 la suta din pamintul agricol, 89 la suta din minele de carbune. Buharin, care vede in aceste cedari “o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator. Intrucit Petrogradul urma a fi cedat si el benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova. Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia “sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.
 
Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!” Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curind Antanta, din care facea parte si România, avea sa invinga Germania si aliatii ei. Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de “pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia raminea aproape fara de teritoriu in partea ei europeana.
 
Lenin ne mai era prezentat de biografii sai drept model de democratie.
 
In iunie 1917, cind Guvernul Provizoriu, preintimpinat de incercarea bolsevicilor de a pune mina pe putere, a interzis orice fel de demonstratii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmind ca “in orice tara democratica organizarea unor asemenea demonstratii este un drept irevocabil al fiecarui cetatean.”
 
Dupa 25 octombrie 1917, insa, daca o demonstratie, un congres, o manifestare nu era aprobata de Dzerjinski, seful CEKA, Lenin ordonase ca participantii sa fie sau arestati, sau impuscati pe loc. “Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decit o banala lovitura de palat, in ea “n-a existat nici macar un singur ranit”. In Palatul de Iarna n-au intrat, cum arata filmele sovietice, soldati bolsevici, ci “o multime zdrentaroasa si furioasa, care s-a comportat cu violenta caracteristica unor astfel de gloate” (in cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192). A fost o trecere pasnica a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma sa fie si el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. “Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov. A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum, la 2004, inca nu s-a incheiat.
Desi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: “ß ðóññêèé áû âûó÷èë ãîëüêî çà òî, ÷òî èì ðàçãîâàðèâàë Ëåíèí»), Lenin ii ura pe rusi. Iar asa zisa «revolutie din Octombrie» din 1917 a fost una orientata contra poporului rus. Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.
 
Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.
 
Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfirsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.
 
V.I.Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, si calmâc dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmaca botezata, nu avea incredere in rusi. Dupa revolutie recomanda “sarcinile de mare exigenta intelectuala sa fie incredintate strainilor, in special evreilor si sa se lase treburile simple pe seama “prostilor de rusi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, intre altele, ii scria lui Stalin: “Probabil ca nu e un secret pentru dumneavoastra faptul ca bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei saraci, ca era, asa cum se mentioneaza in certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”. Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus: “Rusii sint prea blinzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Intr-o scrisoare adresata in toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idiotii de rusi”.
Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape intotdeauna un evreu sau un rus cu singe evreiesc”.
 
Asa se explica ascensiunea ametitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de razboi al URSS intre 26 ianuarie si 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armata de rangul I, comandant al districtului militar Kiev si Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armata de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armata, Ion Secrieru, sef al Directiei principale de artilerie a Armatei Rosii s.a. la cirma in deriva a noului imperiu, meritul lor mare fiind si faptul ca erau nerusi.
Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Exista ordine de spinzuratoare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin. La sugestia lui Lenin in decembrie 1917 e creata CEKA – Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului, careia i se acorda drepturi nelimitate. Decretul lui “Despre teroarea rosie” mentioneaza: “Este esential ca Republica Sovietica sa fie aparata de dusmanul de clasa prin izolarea acestuia in lagare de concentrare, iar toti cei implicati in conspiratiile si rebeliunile alb – gardiste sa fie impuscati”. Nu cadeau sub incidenta acestui decret doar membrii partidului bolsevic, in rest CEKA avea dreptul sa aresteze si sa lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestarile sa se opereze in timpul noptii, Lenin inventind si termenul de “dusman al poporului”. Acest razboi contra poporului rus si a celorlalte popoare din URSS inceput de Lenin a continuat pina la moartea lui Stalin din 1953. Au murit in el 66 de milioane de cetateni. Mai multi decit reprezentantii tarilor Europei pe toate cimpurile celor doua razboaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare pacat al lui Lenin si al partidului comunist din ex-URSS. Teroarea de stat declansata de Lenin avea un singur scop: ca el sa ramina la putere cu orice pret. Chiar cu pretul disparitiei tuturor cetatenilor statului pe care si-l dorea al sau si dincolo de moarte. El, dupa marturiile celora care l-au cunoscut, “actiona si ca anchetator, si ca procuror si judecator”. Lenin recunostea o singura clasa – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv taranimea. Despre ultima a spus ca “planul de stringere a grinelor cu ajutorul mitralierelor este stralucit”, tot el dind “pretioasa indicatie: “Spinzurati-i pe conducatorii cercurilor chiaburesti”. Sau: “Impuscati-i pe conspiratori si sovaielnici fara sa intrebati pe nimeni” (p. 304). La indicatia lui, participantii rascoalei taranesti din regiunea Tambov au fost ucisi in august 1921 cu zecile de mii – tarani, femei, copii, batrini neajutorati – laolalta – cu gaze asfixiante, interzise inca de pe atunci de forurile internationale.
 
Intelectualitatea era considerata parazitara, preotimea – “contrarevolutionara”, burghezia – “ex-popor”, taranimea – salbateca.
 
In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadiste ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grine, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze “revolutia mondiala”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de griu peste hotare – pentru a infiinta cit mai multe partide comuniste in Europa. “Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.
 
Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a României”.
 
Sovietizarea României a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pina la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc), dupa preluarea puterii se razgândeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la citeva saptamini, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost “o manifestare a vointei poporului”, ea “este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dind indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala –sa fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.
 
Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pina la 1918 in zeci de articole si cuvintari vorbise ca Basarabia e pamint românesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnind intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri România. In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele citeva sute de cavaleristi ai sai ca sa “elibereze” România de sub calciiul boierilor si mosierilor exploatatori (Åíöèêëîïåäè÷eñêèé ñëîâàðü Ãðàíàò, Moscova 1927, pag. 218, in articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, intre altele, “óãîëîâíûé ãåðîé è áàíäèòñêèé áàòüêà”).
 
Lenin, care-si zicea in anchete ca profesia sa ar fi cea de “scriitor” si care, deci, se considera intelectual, va spune despre toata intelectualitatea rusa: reprezentantii acesteia “…cred ca sint creierul natiunii. In realitate, nu sint creierul, ci dejectiile ei («ãàâíî íàöèè») (pag. 393). El afirmase nu odata ca intelectualitatea trebuie lichidata, iar literatura sa fie o anexa a partidului bolsevic: “problema literaturii trebuie sa devina parte componenta a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice ca e “mosier”, un idiot intru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, ca “mai crede in Tatuca Tarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualitatii ruse sa fie expulzata peste hotare, iar intelectualitatea ucraineana “sa fie deportata in zone indepartate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale si stiintifice – Saliapin, Bunin, Berdeaiev, Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. isi parasesc patria.
 
Partidul a decis si soarta celor ramasi: el hotara cine si ce sa scrie, cine avea dreptul sa publice, cine putea fi laudat sau criticat, cine – decorat, cui sa i se dea onorarii grase etc. Si totul se facea in functie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. Se mai spunea ca V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodata la nici un spectacol. Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cind se aflau la Berna, in strainatate, dar, marturiseste consoarta sa, “mergeam la teatru si plecam dupa primul act”. Deci, acest om care n-a vazut la viata lui nici o piesa pina la capat va propune dupa revolutie sa fie inchis Bolsoi Teatr – mindria Rusiei din toate vremurile – cu indicatia stricta: “Se vor pastra doar citeva zeci de artisti la Moscova si la Petrograd ca sa dea spectacole (ca dansatori si cintareti) pe baza de autofinantare” in fata clasei muncitoare. In rest toti marii artisti (inclusiv I. Saliapin) sint disponibilizati, ca inutili cauzei revolutiei.
 
Lenin, ca intelectual care dispretuia intelectualii si ca scriitor care dispretuia scriitorii, stia: cu cit nivelul intelectual al maselor va fi mai scazut, cu atit acestea vor putea fi mai usor manipulate.
 
Lenin ii cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revolutie, seful GPU incluzind in ele toata elita societatii ruse. Listele contin: numele a mii de profesori ai institutiilor superioare de invatamint, scriitori, artisti, medici, ingineri etc. Toti acestia sint suiti cu sila in trenuri, vapoare si expulzati din tara.
 
Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurind dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CeKa, cu puteri nelimitate. CeKa era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele: “Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.
 
Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pina nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.
 
Dar n-a fost om care sa-l fi urit cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la git si am aruncat-o in lada de gunoi”. Ii numea pe preoti “contrarevolutionari in sutane”. Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revolutionara a preotilor si a altor functionari religiosi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfintea “pedeapsa cu moartea pentru preoti”. Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat. El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic: “Cu cit va fi mai mare numarul victimelor din rindul clericilor reactionari si burghezi, cu atit mai bine”. Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: “Cu cât impuscam mai multi preoti, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic “arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat si va muri in curind pentru ca el “si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”. Sint confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sint dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sint rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vindute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari. Din 1918 pina in 1924 au fost impuscati “intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai functionau 11 525. Prin decret a fost interzisa bataia de clopote pe tot intinsul “tarii lui Ilici”.
 
Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.
 
Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.
 
Se sustine, fals, ca Lenin era de o “modestie legendara”. Dar inca in timpul vietii sale, atit el, cit si confratii sai de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orase cu numele lor, isi ridicau monumente, plateau scriitori care sa scrie carti despre ei, pictori care sa le faca portrete, tot ei s-au mutat in apartamentele tarilor din Kremlin, isi editau operele complete (unele nescrise) etc. In 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridica statui “lui V.I.Lenin in orasele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar in anul urmator inca in vreo 30 de localitati. De mentionat faptul ca “modestul” conducator pierdea zile intregi ca sa pozeze armatei de sculptori care urmau sa-l imortalizeze. Inca in iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport in care cerea inaltarea “a cincizeci de monumente inchinate activitatii revolutionare”. Pentru ca ridicarea statuiilor noilor lideri intirzie, Lenin ii telegrafiaza lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi si monumente si sint profund indignat. Te admonestez pentru neglijenta dumitale criminala. Sa-mi trimiti de urgenta lista vinovatilor pentru a fi trimisi in judecata. Rusine sabotorilor si tilharilor”. Vreo duzina de activisti, sculptori, pictori, arhitecti “sabotori”, care intirziasera sa-i inalte statui au fost impuscati.
 
Pe urma a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grija alt “mare modest” – I.V. Stalin, care in 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicatia, ca “in fiecare localitate din URSS sa fie inaltat cite un monument dedicat conducatorului proletariatului mondial”. In 1990 in fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se platisera atitia bani citi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinte – pentru aproape un sfert de tara.
 
Tot ce-a spus Lenin era minciuna sfruntata. La 1 mai 1919 a declarat in fata multimii adunate in Piata Rosie: “Cei mai multi dintre Dumneavoastra, cei care inca nu aveti treizeci-treizeci si cinci de ani veti vedea inflorind comunismul”.
La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generatia care are azi cincisprezece ani va trai peste 10 ani sau douazeci intr-o societate comunista”. Hrusciov avea sa ne fixeze si el o data pentru venirea comunismului pe pamint: 1981. Voronin ne zice, ca daca-l lasam sa conduca tara inca 50 de ani, ne va arata si dinsul cum arata comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comunistii stiu doar sa minta convingator.
Lenin a murit acum 80 de ani.
 
Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea “revolutionara”. 
 
Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumuselul” Griska Zinoviev.
 
Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: “E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!
Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.
 
Dar V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul virstei de 40 de ani. Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca maretul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers. Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “taran”, “muncitor”, “popor” si “revolutie”.
 
“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii.
Atita timp cit faptele unui degenerat vor fi “vii” si luate drept modele, cit schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite in fata istoriei”, pentru ca “orice crima in numele revolutiei este morala”, (citata din V.I.Lenin), atita timp cit dintr-un om avid de singe se va face un sfint infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, – aceasta orbire evidenta nu poate fi decit o pedeapsa a lui Dumnezeu.
 
Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sint enorme.
 
Revolutiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omeneasca: cei care n-au vor sa aiba ca si cei care au, dar fara sa munceasca. Daca ar fi sa rezumam vastele invataturi ale lui Lenin, acestea ar fi citeva:
Daca doresti sa ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva si acel ceva va fi al tau!
 
In numele viitorului luminos – sa impuscam zece, o suta de milioane de oameni, “sa nu ne oprim indiferent de numarul mortilor” (Lenin), chiar daca nu vor ramâne decit citeva sute de mii, care merita cu adevarat sa fie fericite.
 
“Interesul maselor” poate fi folosit doar in interes propriu. Impuscati masele, invocind interesele maselor! Propovaduiti fara incetare ca statul trebuie sa fie condus de popor, si conduceti-l in numele lui, fara sa mai consultati poporul!
Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”). Cit si intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor: “Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.
 
Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sint metode teroriste. V.I.Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Carlos “Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.
Venirea lui V.I.Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.
 
Cit unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii vom si crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.

SCRIITORI ARESTAŢI (1944-1964)

Scriitori arestaţi (1944 – 1964) de Alex. Ştefănescu

Mai ajung la închisoare (sau pe lumea cealaltă) din motive politice, dintre scriitori şi viitorii scriitori, Valeriu Anania (lider al grevei studenţeşti anticomuniste din 1946 de la Cluj, închis de mai multe ori, condamnat în 1958 de Tribunalul Militar Ploieşti la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”), Mihai Bădescu (membru al PN}, arestat în 1948, din ordinul lui Iosif Chişinevschi şi ţinut, fără judecată, timp de şapte ani şi şapte luni, la Jilava, Aiud, Midia şi Poarta Albă), Max Bănuş (anchetat şi bătut la Securitate, la sediul de pe Uranus, imediat după revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti pentru „uneltire contra ordinii sociale”), Florin Becescu (ofiţer de poliţie, autor al unei lucrări non-fiction, Cu fierul roşu, despre atrocităţile săvârşite în URSS, ridicat de NKVD, omorât prin împuşcare şi aruncat într-un şanţ de pe marginea şoselei Bucureşti-Ploieşti), Hans Bergel (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 pentru activitate anticomunistă şi trimis, după executarea pedepsei, cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan), Ernest Bernea (eminent om de cultură, antropolog, colaborator al lui Dimitrie Gusti şi Simion Mehedinţi, arestat în 1948 şi ţinut fără judecată până în 1962, chermat la Securitate în 1984, la aproape 80 de ani, şi bătut cu bestialitate pentru convingerile lui), Andreas Birkner (scriitor de limbă germană, condamnat în 1957 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică pentru o povestire găsită între manuscrisele lui), Vasile Blănaru (cunoscut sub pseudonimul Cezar Flamură, închis între 1949-1954, arestat din nou, în noaptea de 13 spre 14 martie 1958, anchetat şi torturat, alături de doi fraţi ai săi, pentru o vină imaginară, condamnat la moarte şi ţinut la Jilava mai mulţi ani în aşteptarea execuţiei, până când pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă), Sebastian Bornemisa (închis, între 1950-1953, la Sighet, unde a stat câtva timp în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu), Vasile Brătulescu (aflat multă vreme al Jilava), Elie Bufnea (condamnat în 1950 la şase ani de închisoare, pentru sprijinul dat luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni), Grigore Bugarin (arestat în 1959 şi decedat în 1960, la Timişoara) şi mulţi, mulţi alţii, toţi menţionaţi în dicţionarul Victimele terorii comuniste realizat de Cicerone Ioniţoiu.

În jurul a numeroşi scriitori rămaşi în libertate se strânge lanţul arestării şi, dacă ei nu sunt arestaţi, este numai pentru că prestigiul îi apără un timp, ca o aureolă magică, iar în cele din urmă intervine salvatoare moartea (sau apar circumstanţe politice care amână deznodământul). Foarte aproape de arestare este Lucian Blaga. Profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, el este dat afară din învăţământ la sfârşitul lui 1948. (După cum reiese din romanul Luntrea lui Caron, încă din anul universitar 1946/1947, unii studenţi primiseră misiunea de a-şi nota abaterile profesorilor de la ideologia marxist-leninistă. Cursul lui Lucian Blaga, evident, nu numai că nu lua în serios, dar contrazicea, implicit, materialismul dialectic şi istoric.) În anii care urmează, Securitatea îi anchetează sau îi arestează pe mulţi dintre cunoscuţii lui, încercând să le smulgă mărturii care să-l incrimineze pe poet. Dosarul este gata, dar o anumită sfială paralizează, s-ar spune, voinţa de acţiune a poliţiei politice. Funcţionează, parcă, interdicţia pe care o va promulga mai târziu Nichita Stănescu: „Şi mai ales nu-l atingeţi pe poet!” Lucian Blaga moare la 6 mai 1961, astfel încât nu vom şti niciodată dacă până la urmă ar fi fost arestat. Probabil că nu (în condiţiile în care autorităţile admiseseră că venise momentul ca el să publice o carte).

Cercul se închide şi în jurul lui Nicolae Labiş, ai cărui prieteni sunt anchetaţi sau arestaţi, în atmosfera încordată creată de evenimentele din 1956 din Ungaria. Faima cu totul ieşită din comun a poetului în vârstă de numai douăzeci şi unu de ani creează o anumită reţinere în rândurile lucrătorilor Securităţii. Dilema lor se rezolvă prin moartea neaşteptată (accidentală sau provocată chiar de ei) a lui Nicolae Labiş, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956.

În acţiunea de întemniţare a scriitorilor frapează modul barbar în care se procedează, expresie a unui antiintelectualism sumbru, specific comunismului, a unor complexe de inferioritate care îşi găsesc, în sfârşit, ocazia istorică să se manifeste.

Vasile Voiculescu, în vârstă de 74 de ani, este arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, după o percheziţie brutală a locuinţei sale de pe strada Staicovici. O vecină, Ivanca Bogdan, „responsabila străzii”, îl avertizase cu câteva săptămânii înainte că s-ar putea să fie arestat, dar scriitorul, în loc să încerce să se salveze, lucrează febril la terminarea ciclului de nouăzeci de sonete care îi vor aduce celebritatea post-mortem. Este un bătrân impunător, cu o barbă de patriarh (pictorii şi fotografi insistă să le pozeze), un medic care mai profesează medicina numai pentru săraci, gratis, un om credincios, paşnic, iluminat de o bunătate care îl face neverosimil. Şi totuşi, cei şase bărbaţi care pătrund noaptea în locuinţa lui îl bruschează, îi răvăşesc manuscrisele, îl insultă cu o furie viscerală. La Securitate, în timpul interogatoriului, pentru că nu vrea să admită că religiozitatea sa este totuna cu legionarismul, este maltratat (i se aşează o scândură pe piept, în care cineva loveşte cu barosul, scândura având rolul de a împiedica producerea unor răni vizibile).

Motivele arestărilor şi condamnărilor sunt de obicei derizorii sau fictive, ininteligibile pentru generaţiile de azi care n-au cunoscut comunismul. Mersul la biserică, schimbul de scrisori cu un prieten din străinătate, dactilografierea unui text literar scris după alte reguli decât cele ale realismului socia2list, citirea unei cărţi interzise, invitarea acasă a unui grup de iubitori de literatură, criticarea în discuţiile cu cei apropiaţi a regimului comunist etc. sunt incriminate ca fapte de o mare gravitate („uneltire contra ordinei sociale”, „trădare de patrie” etc.) şi pedepsite cu o asprime care duce de obicei la distrugerea vieţii celor implicaţi.

Interogatoriile, în afară de teroarea pe care o instituie, impresionează – pe cel care le judecă azi – prin ceea ce s-ar putea numi o dramă a necomunicării. Învinuitul nu-şi scrie răspunsurile cu mâna lui, oficiul acesta îl face anchetatorul, care îi reformulează în mod tendenţios declaraţiile, iar la sfârşit îl obligă să semneze. Este vorba de două limbaje, fără nimic comun între ele: limbajul intelectualului, subtil, nuanţat, tinzând spre obiectivare, şi limbajul brutei, standardizat şi tendenţios. Afirmaţiile scriitorului sunt traduse în acest din urmă limbaj, plin de adjective stigmatizante. Nu există pângărire mai mare în plan cultural decât trecerea unor fraze concepute de un scriitor prin gândirea rudimentară şi deformatoare a unui anchetator comunist.

Declaraţiile date, de exemplu, de Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, două minţi extraordinare, capabile de performanţă intelectuală, se uniformizează (şi se năclăiesc de stupiditate) traduse de ofiţerii de Securitate, ajungând nu numai să semene între ele, dar să semene cu oricare dintre miile de declaraţii luate în epocă unor arestaţi de cele mai diferite profesii:

„PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

12.XII.1958. Oraşul Piteşti

Interogatoriul a început la ora 8,30

Interogatoriul s-a terminat la ora 14 şi 10 minute

Eu, Lt. Major Mincu Gheorghe, din M.A.I. – U.M. 0036 Piteşti. Am interogat în calitate de anchetator pe NOICA CONSTANTIN născut la 24 iulie 1909, fiul lui Grigore şi Clemenţia, în comuna Grosu Vlaşca, cetăţenie şi naţionalitate română, apartenenţa politică Ť neîncadratť, studii – doctor în filosofie, profesia profesor, ultimul loc de muncă şi funcţia – liber profesionist, cu ultimul domiciliu în C. Lung – Muscel, str. I.C.Frimu nr. 6, căsătorit cu MARIANA NICOLAIDE, nu are copii cu aceasta. Prima soţie WENDY MUSTON împreună cu cei doi copii R|ZVAN şi DINA se găsesc în Anglia, la Londra, – originea socială moşier. Activitatea politică până în 1947 – nu a desfăşurat activitate politică, nu a primit decoraţii, distincţii şi premii guvernamentale. În armată a făcut serviciul la Batalionul I Vânători cu gradul de sergent, reformat medical din anul 1940. Nu a fost prizonier. A fost în străinătate şi anume în Franţa în 1938-39 la studii – bursier. În 1940-1941 în Germania tot la studii. Nu a fost judecat.

Întrebare: Ancheta îţi cere să arăţi ce legături ai dumneata cu străinătatea, cine sunt aceste persoane şi în ce constau legăturile cu ele?

Răspuns: Legăturile mele cu străinătatea sunt următoarele:

EMIL CIORAN originar din Răşinari, fiu de preot, simpatizant legionar, în prezent se află în Franţa. Acolo se ocupă cu diferite scrieri duşmănoase la adresa regimului. Cu acesta port corespondenţă legal, iar în anul 1956, prin MARIETA SADOVA, artistă care a fost la Paris, cu ocazia unui turneu am primit ilegal din partea lui CIORAN o carte intitulată ŤIspita de a existať. Această carte MARIETA SADOVA mi-a trimis-o la Câmpulung prin NICU B|LAN din Bucureşti, pe care l-am cunoscut prin intermediul lui DAN GRIGORESCU din Câmpulung-Muscel.

Mai am legături cu PARLIER MARIANA, de origine română, căsătorită cu cetăţeanul francez FRANÇOIS PARLIER. Aceasta a venit de două ori în ţară (1956-1958) ca turistă, cu care ocazie mi-a adus nişte cărţi. Menţionez că aceasta îmi este verişoară.

Am mai purtat corespondenţă cu MIRCEA ELIADE şi MIHAI NICULESCU. Această corespondenţă a fost purtată legal pe calea poştei.

În străinătate mai cunosc pe fugarul IERUNCA VIRGIL, despre care am avut ştiri de la CIORAN EMIL, care mi-a comunicat că acesta vrea să-mi publice lucrarea mea ŤPovestiri după Hegelť.”

(Apud Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., Bucureşti, Ed. Vremea, 1996)

„PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU

8 septembrie 1959 – Bucureşti

Interogatoriul a început la ora 10

Interogatoriul s-a terminat la ora 16,50

Eu, căpitan ONEA MIRCEA, am interogat în calitate de anchetator penal de Securitate pe arestatul PALEOLOGU ALEXANDRU, născut la 14 martie 1919 în Bucureşti, de cetăţenie şi naţionalitate română, simpatizant P.N.L. din 1947, licenţiat în drept, în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Petre Poni nr. 18, necăsătorit, serviciul militar satisfăcut la şcoala de ofiţeri de cavalerie – Sibiu, în străinătate a fost la Paris în anul 1937, cu ocazia expoziţiei internaţionale, în perioada anilor 1947-1949 a activat alături de organizaţia tineretului P.N.L., nu a fost arestat, judecat şi condamnat, întrucât în anul 1950 când era urmărit pentru a fi arestat, a reuşit să se sustragă de la arestare devenind fugar.

Întrebare: Ce activitate contrarevoluţionară ai desfăşurat?

Răspuns: Până în anul 1947, nu am desfăşurat nici un fel de activitate politică subversivă. Începând însă din acest an, mai precis după ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, am desfăşurat activitate contrarevoluţionară. Acest lucru s-a întâmplat în următoarele împrejurări: încă înainte de 23 august 1944, aveam o serie de colegi şi prieteni din cadrul tineretului P.N.L., dar cu toate acestea eu nu am aderat la această organizaţie.

În anul 1947 am început să am întâlniri la domiciliul meu sau al lui PAUL DIMITRIU (PNL-ist) cu ZURASCU ION, redactor şef al ziarului liberal, cu DAM AMEDEU L|Z|RESCU şi alţi PNL-işti. Cu ocazia acestor întâlniri se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din R.P.R., comentau duşmănos şi calomniau acţiunile întreprinse de P.C.R. şi făceau propagandă împotriva acestor acţiuni. După ce activitatea P.N.L. a fost interzisă prin lege, ca urmare a activităţii sale de subminare a regimului democrat-popular, aceşti tineri PNL-işti şi subsemnatul am continuat să ne întâlnim şi să desfăşurăm activitate contrarevoluţionară.”

(idem)

În transcrierea ofiţerului de Securitate, „Virgil Ierunca” devine „fugarul Ierunca Virgil”, „activitate” se transformă în „activitate duşmănoasă” etc. În plus, se remarcă familiaritatea insultătoare cu care sunt trataţi anchetaţii, ca şi încercarea anchetatorului de a se erija într-un fel de instanţă supremă, impersonală, nesupusă nici unei critici sau contestaţii.

În lungii ani de temniţă, scriitorii suferă de foame, de frig, de lipsa asistenţei medicale, ca şi alţi deţinuţi politici, dar suferă în plus (sau mai accentuat decât alţii) de absenţa cuvântului scris, ca şi de imposibilitatea de a scrie. În scrierile sale memorialistice, Nicolae Balotă povesteşte ce emoţie puternică îi provoca vederea unui petec de ziar, adus întâmplător de vânt peste zidurile închisorii. De asemenea, descrie frisonul de bucurie vinovată pe care îl simţea când zgâria cu o aşchie pe suprafaţa săpunului cenuşiu, de proastă calitate, literele unui cuvânt, citit apoi pe ascuns, de nenumărate ori, cu nesaţ.

Privarea deţinuţilor politici din rândurile intelectualilor de imaginea literei tipărite sau scrise de mână reprezenta şi ea o formă de înfometare, cumplită.

Aşa cum nu-i înduioşa bătrâneţea, pe anchetatori şi gardieni, procurori şi agenţi nu-i impresiona nici tinereţea deţinuţilor politici. Dintr-o carte de amintiri, Fundul gropii, publicată în 2001 de scriitorul Nicu Dascălu, fost deţinut politic, reiese că, arestat pe vremea când era încă elev de liceu, el n-a fost deloc menajat în beciurile Securităţii sau în închisoare.

„Mi s-au pus la ochi ochelarii de tablă şi doi tovarăşi m-au înşfăcat bine şi m-au condus pe un culoar zigzagat spre un lift care m-a şi urcat la etajul doi, unde am dedus că au loc anchetele. Ghionturile-n coaste îmi tăiau respiraţia.

Nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă şi nici nu mi s-a spus de ce fusesem adus acolo. Doi malaci m-au întins cu faţa în jos pe o masă, m-au legat şi m-au întins până ce am simţit că îmi ies oasele din încheieturi, după care m-au bătut la tălpi şi la fund până la inconştienţă. Bătaie ca la carte. Nu ştiu cât de târziu m-am trezit, ud, târât într-o încăpere goală, pe o pardoseală de beton.”

Teroarea s-a abătut nu numai asupra literaturii culte, ci şi asupra… folclorului. Cicerone Ioniţoiu, el însuşi fost deţinut politic, păstrează în arhiva sa textul unei „sorcove a anului 1947”, care a intrat la vremea respectivă în atenţia Securităţii. Textul poate fi considerat politic, satiric şi mai ales tragic, întrucât autoarea lui, Marioara Ianculescu-Manon, din comuna Cârcea, judeţul Dolj, a plătit cu chinuri cumplite, în beciurile Siguranţei de la Craiova, îndrăzneala de a-l fi compus:

„Oaspeţi dragi din ţara asta/ Vă miraţi voi cum se poate/ Anul nou care ne vine/ Să le ştie toate-toate./ Un moment de-aveţi răbdare/ Anul nou iată c-apare/ Şi-ntr-o slovă oltenească/ }ine mult să vă vorbească./ Eu sunt anul ’47,/ Nu vreau să vorbesc în şoapte,/ Nu înghit minciuna dulce/ Ca anul care se duce./ Ia priviţi pe ’46/ Jerpelit până la oase,/ Descălţat şi despuiat/ Parcă-i păstrăv afumat./ Cum te-a jupuit Tamara/ Dacă nu ţi-ai iubit ţara!/ Să cântăm un marş celebru/ Marşul omului funebru/ Sau mai bine sorcova/ S-o cântăm la Moscova./ Sorcova, vesela,/ Să te duci la Moscova/ Pe Stalin să-l sorcoveşti/ Cât mai tare să-l loveşti/ Până-i zdrobeşti oasele/ Cum ne-a spart el casele,/ Până-i rupi picioarele/ Cum ne-a rupt ogoarele./ Toţi românii îl iubim/ Şi cu toţi îl sorcovim:/ Să culeagă în colhoz/ Cât culegem noi din boz./ Sorcovică, sorcovea/ Du-te-n chip de cucuvea,/ Ia pe Colea, ia pe Golea/ Şi îi trece peste Bug:/ Sunt trei ani de când ne sug./ Să se ducă, ducă-se/ Să se-ngroape în URSS./ Să moară tot sindicatul,/ Să moară tot „democratul”/ Cu Stalin şi Susaikov/ Alături de Molotov./ Şi să duci din România”.

În versuri apare la un moment dat o referire la „Susaikov”, în legătură cu care Cicerone Ioniţoiu oferă următoarea explicaţie: „Ivan Susaikov, fost fierar într-un sat, a devenit activist în armată şi a parcurs repede toate gradele până la general-locotenent, ajungând comandant al unei divizii de tancuri. Avea o antipatie violentă faţă de oficialităţile occidentale. La 28 februarie 1945, Vîşinski a venit cu Susaikov de la Moscova şi l-a instalat ca şef al secţiei ruseşti din Comisia Aliată de Control din România. Fostul fierar s-a ocupat de jefuirea ţării noastre şi de decimarea armatei. În perioada 1949-1950 a fost rechemat la Moscova şi anchetat, întrucât se bănuia că începuse să se chivernisească şi să aibă deprinderi burgheze. A dispărut în marele infern al lui Stalin.”

În închisoare, unii scriitori compuneau texte (îndeosebi versuri) în minte, iar tovarăşii lor de suferinţă le învăţau pe de rost, asigurându-le astfel o multiplicare sui-generis, imposibil de controlat de gardieni. A rezultat în felul acesta o întreagă literatură a spaţiului concentraţionar, capitol straniu, de o tragică nobleţe din istoria literaturii române.

ALARMĂ: STOPAŢI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR !

S.O.S. STOPAŢI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCOR!

SCRISOARE DESCHISĂ către

Domnul Victor Ponta, premierul Guvernului,

Doamna Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

Domnul Mihai Gâdea, directorul postului ANTENA 3

Antena 3 a mai făcut cîteva reportaje despre mafia retrocedărilor constituită din „rechinii imobiliari”, cu referire, printre altele, la cazul Romalo, care revendica, cu acte false, toată partea de Sud-Est de zona Dristor a Bucureştilor.

Vă solicit, ca prin audienţa şi puterea de care mai dispune presa, să interveniţi, în cadrul programului 100 de locuri de salvat din România, şi pentru salvarea şi recuperarea caselor lui Take Ionescu.

În urma unor procese frauduloase – în care, la fel, a fost implicată o clică de escroci avocaţi şi judecători –, casele lui Take Ionescu au fost „revendicate“ de un necunoscut, Călin-Mircea Popescu-Nasta – un pretins moştenitor indirect al averii imobiliare a lui Take  Ionescu. Printre aceste case se numără imobilul din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19 (sau B-dul Kiseleff nr. 9), unde a funcţionat o secţie a Muzeului  Naţional de Artă; acum e ocupată de ţigani, deoarece Călin-Mircea Popescu-Nasta nu o poate vinde – cum avea intenţia –, căci nu are acte de proprietate. O alta la fel de importantă este aceea din str. Take Ionescu, nr. 25 (fostă str. Atena nr. 25), în care se află sediul central al Institutului de Etnografie şi Folclor (I.N.E.F.). Clădirea fusese vîndută statului de către Adina K. Woronieka (cf. facsimilului cu Monitorul Oficial nr. 163/17 iulie 1940), contra unei rente viagere, deci nu mai putea fi restituită! Pe 8 noiembrie a.c. este ultimul termen pentru evacuarea I.N.E.F. De fapt, s-a început evacuarea arhivei I.N.E.F., în condiţiile în care Primăria Capitalei sau Ministerul Culturii nu au atribuit nici un sediu provizoriu I.N.E.F.-ului. Acesta are o arhivă imensă, care reprezintă o comoară inestimabilă pentru istoriografia şi literatura României. Această comoară se va pierde, tot aşa cum s-a prăpădit colecţia de tablouri şi alte documente a secţiei Muzeului  Naţional de Artă din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19, colecţie care a fost jefuită de diverşi funcţionari (ca Aurel Dragoş Munteanu), inclusiv de către locatarii vecini ai imobilului.

I.N.E.F. este condus de către Sabina-Cornelia Ispas, care, deşi îl conduce de vreo zece ani, nu a făcut nimic pentru salvarea sediului institutului;probabil pentru această inacţiune a fost făcut academician în 2009.

A treia casă importantă a lui Take Ionescu  este clădirea din str. Take Ionescu nr. 2, din Sinaia, unde a funcţionat un cămin de copii, care au fost aruncaţi pe drumuri. Această ultimă clădire a fost vîndută Silviei Rednic, soţia lui Mircea Rednic, pentru 200.000 de euro – conform contactului –, deşi în piaţă se vorbeşte de suma de 1.500.000 de euro, iar în presă se spune că „a plătit în schimbul ei doar 400.000 de euro, întrucît se afla într-o stare avansată de degradare“; între timp, ziarul Adevărul din 5 octombrie 2011 scrie că Rednic „a plătit suma de 600.000 de euro în urmă cu şase ani“; în alt ziar se afirmă că a făcut investiţii de 600.000 de euro, pentru a o transforma – deşi nu are voie, deoarece este monument istoric. Aceste sume diferite de cele din contractul de vînzare-cumpărare – de 200.00 de euro – dezvăluie o veritabilă evaziune fiscală prin ascunderea sumei reale – ceea ce este şi faptă penală!

Vînzarea a fost comisă cu ajutorul notarului Victor Mocanu, dar a fost ilegală, deoarece nu a existat actul de proprietate asupra clădirii. Clădirea a fost proprietatea Patriarhiei Române, iar în escrocherie s-a implicat şi preotul Vasile Răduca, de la Biserica Kretzulescu.  Deşi Corneliu Ghiciu, ultimul moştenitor al lui Take Ionescu, s-a adresat Patriarhiei Române cu memoriul nr. 6429/14 iulie 2011, în care denunţa escrocheria şi cerea să se intervină pentru recuperarea clădirii, consilierul patriarhal Doru Moţoc a refuzat să răspundă respectivului memoriu. Clădirea din Sinaia fusese donată de Adina Woronieka Eforiei Bisericii Kretzulescu, în 11 sept. 1948, deci nu mai putea face obiectul înstrăinării şi, cu atît mai puţin, al retrocedării! (Cf. facsimilul cu actul de donaţie).

Procesele pentru aproprierea (adică jefuirea) averii lui Take Ionescu le-a cîştigat într-un proces la C.E.D.O., unde Popescu-Nasta a fost apărat de escroaca Monica Macovei, fiica ex-procuroare  a colonelului (r.) Vasile Gherghescu, care, pînă la lovitura de stat din decembrie 1989, a fost instructor la Secţia Militară şi Probleme de Justiţie – Sector M.A.I. – a C.C. al P.C.R. Acum, deoarece l-au ajuns blestemele pentru ceea ce au comis el şi scorpia de fi’sa, se află internat într-un azil din Berceni, în cărucior şi abandonat de către marea moralistă europarlamentară, care denigrează copios România.

La C.E.D.O.,  România a fost apărată de Cristina Tarcea, secretar de stat în ministerul Justiţiei. Din informaţiile mele, Monica Macovei a ajuns cu abjecţia pînă acolo încît, în plenul şedinţei secţiei C.E.D.O. în care a avut loc procesul, a scuipat-o în faţă pe Cristina Tarcea. Vă rog să luaţi legătura cu d-na Cristina Tarcea, să vă confirme incidentul.

Oricum, în urma succesului de la C.E.DO., escrocul Călin-Mircea Popescu-Nasta a primit cea mai mare despăgubire de la statul român, de circa un milion de euro, deşi nu are nici  un document care să ateste că are dreptul la aceste proprietăţi. Toate aceste proprietăţi au fost lăsate, prin testament  de către Take Ionescu Academiei Române. NU există nici un act de căsătorie a lui Take Ionescu cu Adina Olmazu, alias Adina Woronieka, recte Ecaterina-Alexandrina Woronieki şi nici un act de moştenire cu aceste imobile în favoarea lui Călin-Mircea Popescu Nasta; acestui individ i-a lăsat doar mobila şi nişte sume de bani la C.E.C. (cf. facsimilele cu actul de deces al individei şi cu certificatul de moştenitor nr. 504/1975 al E. A. Woroniecki).

Donatia A. Woroniecka pag. 1Donatia A. Woroniecka pag. 2Donatia A. Woroniecka pag. 3

Decizia 1017 din 13.05.1996 a Curţii de Apel Ploieşti

Dar nici Patriarhul Daniel, nici preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, nu au făcut nimic pentru a-şi apăra proprietăţile, care, oricum, nici nu puteau fi retrocedate! Mai mult, testamentul lui Take Ionescu a dispărut din arhiva Academiei Române! Evident, ca să se faciliteze furtul! Vinovaţi direcţi sunt preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, şi secretarul acesteia, Păun Ion Otiman – şi, în genere, conducerea Academiei Române, aceasta acuzată şi de alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei.

Menţionez că, între timp, publicistul Voicu Tudor a mai semnalat prin presă ilegalităţile comise, precum „Take Ionescu şi chestiunea Banatului“ (în Naţiunea, nr. 417, 1-7 aug. 2007, pag. 7), „MAFIA RETROCEDĂRILOR. Anonimul Călin-Mircea Popescu Nasta, ajutat de avocata Monica Macovei, a primit cea mai mare despăgubire – 3 imobile ale lui TAKE IONESCU“ (în România Mare, 8 aprilie 2010, pag. 18), „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ (înTricolorul); „Rednic i-a luat soţiei o vilă monument istoric“ (în Atac la persoană, 22-28 noiembrie 2010, pag. 15), „Mafia retrocedărilor şi averea lui Take Ionescu“ (în Danubius, nr. 4, iulie-august 2006) etc. Apoi, el şi Corneliu Ghiciu au făcut apel la instituţiile statului îndrituite să înlăture inclusiv această mare escrocherie, dar toate instituţiile – Preşedinţie, Patriarhie, Parchete, Ministerul Justiţiei etc. – au muşamalizat cazul, ceea ce constituie o dovadă în plus că avem un stat mafiot, condus de o clică de mafioţi, clică manevrată din interior de către cleptocraţia postcedembristă, iar din exterior de alte clici oculte, care-i apără pe alogenii din ţară.

Încercaţi să stopaţi această escrocherie, să-i pedepsiţi pe vinovaţi şi să recuperaţi casele lui Take Ionescu, fiindcă fac parte din patrimoniul inalienabil al statului român.

Voi reveni cu un material mai extins şi cu alte documente.

6 noiembrie 2012

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

OMULE, DE TUDOR ARGHEZI(DEDICAŢIE CELOR CARE AZI CONDUC LUMEA)

              Omule

                de Tudor Arghezi
Omule,
O lăcomie crîncenă, nebună,
Adună, omule, adună,
Caznește, fură, surpă și omoară.
Iți trebuie putere și comoară.
Îți trebuiesc palate și veșminte
Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte.
Morminte, omule, morminte.
Avidă, mîna ta se strînge.
Storci aur și se scurge sînge.
Nădejde, sînge, har, ca un burete,
Le soarbe aurul cu sete
Și-n beciul tău zidit înghiață
Neprihănita oamenilor viață,
Avîntul, bucuria, puse bine
De stîrvul tău, păstrate pentru tine.
Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.