ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, NOUĂ UNIUNE SOVIETICĂ (4)

După cum este arhicunoscut, un important tezaur românesc a ajuns în mâinile Rusiei Sovietice. Zeci de ani, România a deplâns această situaţie ca pe o tragedie naţională, pe bună dreptate. S-au făcut mai multe încercări de recuperare a tezaurului. Cele mai energice i-au aparţinut lui Nicolae Ceauşescu. Încercări, ceva mai timide, s-au făcut şi după decembrie 1989. Într-una din discuţiile pe această temă, purtate cu preşedintele Boris Elţân, acesta a declarat că tezaurul a reprezentat contravaloarea apărării României, care s-a putut dezvolta nestingherit, fără a fi prădată de puteri străine. Printre altele, Boris Elţân a atras atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în perioada post-comunistă, respectiv asupra faptului că Occidentul îşi însuşeşte bunurile României. „O să vă ia totul!”, a afirmat Elţân. Această importantă discuţie naşte câteva reflecţii. România s-a aflat în relaţii de duşmănie cu statul bolşevic din Rusia, de la apariţia sa. În al doilea război mondial, România a luptat împotriva Uniunii Sovietice şi a bolşevismului, cu hotărâre. România a pierdut războiul, a ajuns sub ocupaţie militară sovietică, timp de 14 ani, şi a plătit datorii de război, timp de 18 ani. Uniunea Sovietică a luat din România produse totalizând de şapte ori valoarea datoriei de război stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris (1946-1947). La un anumit moment dat, România a cerut desfiinţarea Sov-Rom-urilor şi acestea au fost desfiinţate, în 1956. Apoi, România a solicitat Uniunii Sovietice să-şi retragă trupele din România şi, în 1958, acestea au fost retrase la est de Prut. În 1962, România a anunţat că a încheiat plata datoriei de război şi plăţile au încetat. Din 1962 şi până în 1989, Uniunea Sovietică nu a mai luat din România nici măcar un ac fără să-l plătească. La începutul anilor 1960, România a solicitat Uniunii Sovietice retragerea consilierilor săi din România şi consilierii au fost retraşi. Sunt şi alte exemple sugestive din istoria contemporană a României care atestă că liderii de la Bucureşti au ştiut să apere interesele naţionale, în cadrul sistemului internaţional al regimului socialist de stat de atunci, impus prin înţelegerile dintre puterile învingătoare în al doilea război mondial. Conducătorii regimului trecut au apărat suveranitatea şi independenţa naţională, ceea ce a avut ca urmare apărarea bogăţiilor şi economiei ţării.

Astăzi, după 22 de ani de regim capitalist, au rămas puţine resurse şi întreprinderi neînstrăinate. Înstrăinarea s-a făcut în numele privatizării, promovată prin falsa doctrină de import: „statul este cel mai prost administrator”. Ori, punându-se problema privatizării marilor combinate, peiorativ numite „mamuţi” sau „mastodonţi” ai comunismului, era evident din start că românii nu aveau bani să le achiziţioneze, deci ele trebuiau înstrăinate. Foarte puţini români au ajuns proprietari pe mari întreprinderi socialiste româneşti şi aceia doar cu sprijin de la conducerea României, sau prin mijloace frauduloase, cum ar fi subevaloarea unor intreprinderi, sub pretextul „preţului pieţei”. Iată că, la ora scrierii acestor rânduri, procurorii au cerut instanţei o încadrare juridică pentru Dinu Patriciu, cel care s-a împroprietărit cu societatea „Rompetrol”, care prevede o pedeapsă de 20 de ani de închisoare. Au fost şi români, puţini la număr, susţinuţi politic, care au achiziţionat mari combinate industriale după ce acestea au fost în mare parte, sau în cea mai mare parte, lichidate. Majoritatea întreprinderilor au încăput pe mâna străinilor. După înstrăinare, s-a văzut că majoritatea zdrobitoare a întreprinderilor sunt profitabile. Înainte de a fi cumpărat de multimiliardarul britanic Lakshmi Mittal, Combinatul Siderurgic din Galaţi producea pierderi zilnice de un milion de dolari, din cauza firmelor căpuşă şi a contractelor dezavantajoase pentru întreprindere, a unor sponsorizări care nu era cazul să fie făcute, a managementului defectuos şi păgubos. Dar cine a cerut vreodată socoteală directorilor de la Galaţi şi din toată ţara? Cine a fost pedepsit? Toţi cei pedepsiţi pentru management păgubos şi fraudulos sunt număraţi pe degetele de la mâini. Acei puţini care au fost pedepsiţi, mai ales din cauze politice, nu au fost rodul unei voinţe politice de gestionare corectă şi apărare a bazei materiale a societăţii româneşti. Guvernanţii, începând cu Petre Roman, cel care a oferit „modelul” de lichidare a economiei Româneşti, au făcut totul pentru a încerca să demonstreze opiniei publice că statul este un slab gestionar şi că economia de stat trebuie lichidată sau înstrăinată. Oare să nu fi fost guvernele românești în stare să cheme la ordine administrativă sau în fața justiției directorii întreprinderilor românești fraudate, păgubite, jefuite? Puterea actuală capitalistă a dovedit că poate să înfunde puşcăriile cu magistraţi, cu primari de mari oraşe, cu politicieni de vârf etc. Nu putea să o facă şi cu directori care au lichidat economia naţională, care nu şi-au apărat patrimoniul, care s-a volatilizat? Puterea care avea toate probele legale ale vinovăţiei gestionarilor economiei româneşti a dat din umeri, dar a fost capabilă să-l bage la închisoare pe Sorin Ovidiu Vântu pentru că l-a ameninţat pe un om afaceri, a fost în stare să-l bage la închisoare pe un fost prim-ministru pentru ilegalitatea finanţării unor fluturaşi de campanie electorală etc. Desigur că cei care nu vor fi de acord cu abordarea din acest unghi de vedere, vor spune că nu am dreptate, că nu puterea condamnă, ci Justiţia, pentru că suntem într-un stat de drept, unde funcţionează separarea puterilor în stat. Aceasta este adevărat doar în teorie. De fapt, nu există Justiţie independentă şi nici nu poate să existe. Această „Justiţie independentă, separată în stat” este una din gogoriţele regimului politic actual. Cum să fie Parchetul independent, când Procurorul general şi şefii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt numiţi şi revocaţi de preşedintele României, om politic? Cel care-i numeşte şi îi revocă, acela este şeful. În faţa lui, procurorii nu pot fi „independenţi”. Cum poate fi Curtea Constituţională independentă, când fiecare dintre judecători este numit de partidele politice parlamentare şi de preşedintele României. Fiecare judecător în parte este dependent de cei care îl propulsează la Curte. Ministrul Justiţiei este un om politic, subordonat unui partid care îl numeşte şi îl susţine, sau îi retrage susţinerea. Toţi magistraţii sunt controlaţi de serviciile secrete. Ministerul Justiţiei a avut el însuşi propriul serviciu de informaţii, care continuă să activeze, sub aripa altui serviciu. Doctrina Comunităţii de Informaţii a N.A.T.O., care include şi serviciile române de informaţii, este Nimeni nu este curat. În aceste condiţii, ofiţerii operativi de protecţie şi supraveghere au dosare întocmite pentru majoritatea magistraţilor. Am evitat să folosesc expresia „pentru toţi magistraţii”. Depinde doar de momentul în care dosarul poate fi scos la lumină şi de motivele pe care magistratul le poate oferi puterii pentru a-i scoate dosarul. Când este nevoie, se folosesc şi dosarele făcute de comunişti, de fosta Securitate, cea mult hulită, desfiinţată şi condamnată, dar a cărei muncă şi dosare sunt luate de bune de către puterea capitalistă. Un exemplu cunoscut de dumneavoastră, cititorii acestor rânduri, este cazul Norica Nicolai. Când premierul Călin Popescu Tăriceanu a propus-o ministru al Justiţiei, preşedintele Traian Băsescu i-a scos la lumină „dosarul profesional” din anii 1980 şi a luat de bune rezervele fostei Securităţi, din care şi dumnealui a făcut parte şi nu a acceptat să o numească pe doamna N. Nicolai. Afirmând că preşedintele Traian Băsescu a fost informator al Securităţii, doresc să menţionez că dintr-unul din colectivele pe care le-am condus de-a lungul anilor, a făcut parte şi generalul de informaţii militare Gheorghe Nicolaescu, chiar şef al Direcţiei de Informaţii Militare, cel care este suspectat de Traian Băsescu că ar fi oferit presei un document care atestă calitatea lui de informator al Securităţii. Astăzi, regret că l-am îndepărtat din colectiv pe generalul Gheorghe Nicolaescu, între timp în rezervă şi doresc să fac public acest lucru. Sper că dumnealui ştie că am fost influenţat de la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Deci, nu s-a vrut tragerea la răspundere a celor care au falimentat, lichidat şi înstrăinat economia României. Aceasta este, după părerea mea, adevărata trădare a intereselor ţării. Cei care au făcut acest lucru, şi sunt mulţi, sunt groparii României. Faptele lor nu se pot prescrie, în fața istoriei. Faptele lor vor avea totdeauna nu numai o miză juridică, ci și una politică, mereu actuală. Făptașii nu vor scăpa niciodată de condamnarea istoriei.

La începutul acestor rânduri, am menţionat despre tezaurul României pierdut în Rusia, în meandrele istoriei. Această rememorare mă determină să amintesc ceva de actualitate. Un fapt despre care se vorbeşte puţin, da pe care eu îl consider deosebit de important, nepotrivit, chiar grav, este faptul că, în al doilea mandat al lui Traian Băsescu, rezerva valutară a României a fost transferată în S.U.A. De ce? Când se va întoarce la Bucureşti? Se va mai întoarce vreodată la Bucureşti, sau este un nou tezaur pierdut de către România, în buzunarele unei mari puteri care, în acest moment istoric, ne este stăpână?

– va urma –

Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu

Sursa: http://www.art-emis. ro

23 AUGUST 1944- REMEMBER

„La o zi după cumplitul 23 august 1944, Carol al II-lea declara în Novedades: «Este foarte bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică» şi susţinea «o colaborare sinceră cu Rusia, în viitor». Carol al II-lea a colaborat sincer cu sovieticii şi a negociat cu ambasadorul de la Ciudad de Mexico, Konstantin A. Umansky, un apropiat al de-al lui Stalin, întoarcerea pe tron. Dovezile sunt de necontestat! Carol al II-lea nota fericit: «Umansky arată ceva interes şi simpatie pentru noi, mai ales de când a aflat că mama Duduii (Elena Lupescu – n.r.) era rusoaică». Din fericire pentru România, moartea lui Umansky într-un accident aviatic din 25 ianuarie 1945 a zădărnicit întoarcerea lui Carol al II-lea. Documente ale cancelariilor occidentale demonstrează clar că sovieticii chiar au dorit reîntoarcerea lui Carol al II-lea, iar Aliaţii au încercat din răsputeri să împiedice acest lucru. Cu certitudine, istoria va dezbate în viitor relaţiile ciudate dintre Carol al II-lea, fiul său Mihai şi Moscova. Iar cercetătorii nu vor ocoli, cu siguranţă, scrisoarea pe care Elena Lupescu i-a lăsat-o doctorului Correira Ribeiro: «Nu v-am spus cât de bun a fost cu noi Mareşalul Stalin!» De fapt, a avut grijă de toţi. Mihai a fost recompensat de Stalin cu cea mai înaltă distincţie sovietică, Ordinul Victoria! u poate fi neglijat nici faptul că «Prima prietenă a Regelui, grecoaica Dodo Chrisolegos, era protejata Anei Pauker. Încurcate sunt căile Kremlinului!»” (Florian Bichir)


23 august 1944 – Remember

În urmă cu mai bine de jumătate de secol, în acea lună fierbinte de august, în cotloanele secrete ale Palatului Regal , după un scenariu bine ticluit în cotloanele K.G.B., se punea la cale una dintre cele mai odioase trădări din istoria contemporană a României. Rezultatul acestui act nechibzuit săvârșit de un rege străin de interesele naționale l-a constituit samavolnica arestare în seara zilei de 23 august 1944, a mareșalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului și a unora dintre colaboratorii săi apropiați, cel care salvase țara și monarhia de la dispariție în fatidicul an 1940. Actul de la 23 august a reprezentat în istoria țării doar finalul unui complot odios la adresa României, creat în creuzetele alchimiei N.K.V.D.-iste de la Moscova, având drept actori principali în primul rând pe reprezentanții partidului comunist din România aflați la Moscova și aduși apoi în țară pe tancurile Armatei Roșii precum Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Walter Roman, Silviu Brucan ș.a., sau Lucreţiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș aflați în țară, apoi pe unii dintre șovăielnicii conducători ai partidelor istorice cum au fost Iuliu Maniu, Constantin Dinu Brătianu sau Constantin Titel Petrescu și, în sfârșit, pe executantul fără șovăire al puciului comunist, regele pe atunci, Mihai I.

Că a fost vorba de un act premeditat, cu mult timp înainte, urzit prin întâlniri clandestine între reprezentanții celor ce au pus la cale puciul și cei ai palatului regal, este de netăgăduit. Stau dovadă protocoalele și declarațiile comune semnate de cele patru partide politice angajate din ce în ce mai profund, începând din primăvara anului 1944 în organizarea unor ample acțiuni în scopul răsturnării guvernării antonesciene, scoaterii țării din războiul dus alături de Germania împotriva URSS și alinierii de partea Aliaților la războiul antihitlerist. Așa a fost creat în prima jumătate a lunii aprilie 1944 Frontul Unic Muncitoresc, având la bază o platformă comună semnată la 1 mai între conducerile P.S.D. Titel Petrescu și P.C. din România, reprezentat prin Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre conducătorii din interior al Partidului Comunist care trebuie precizat că încă din 1924 acționa în ilegalitate. Au urmat tratative cu conducerile celor două partide istorice pentru a le atrage pe o platformă comună antiguvernamentală și până la urmă antinațională, în care scop la începutul lunii mai 1944 se crea un Comitet Central de Acțiune în care cele patru partide erau reprezentate prin Iuliu Maniu, C.I.C.Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu. Partidul Comunist a mai semnat, tot în luna mai, un acord de colaborare și cu gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu. Împreună, Gh. Tătărăscu și Lucrețiu Pătrășcanu, au întreprins apoi demersuri pe lângă Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu pentru a se alătura unei ample Coaliții Național Democratice. Discuțiile purtate au avut drept rezultat definitivarea și semnarea la 12 iunie 1944 a unei platforme comune de acțiune și constituirea, între reprezentanții P.N.Ț., P.N.L.,P.S.D. și Partidul Comunist din România a unei noi coaliții intitulată Blocul Național Democrat.

Documentul oficial de constituire a acestui nou organism politic era Declarația comună a celor patru partide, datată 20 iunie 1944. Obiectivele principale ale semnatarilor cuprinse în acest document erau:
– Încheierea fără întârziere, în baza ofertei făcută de Aliați a unui armistițiu cu Națiunile Unite.
– Ieșirea României din Axă, eliberarea țării de ocupația germană, alăturarea ei Națiunilor Unite și restabilirea independenței și suveranității naționale.
– În acest scop, înlăturarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional democratic, pe baza acordării drepturilor și libertăților civice tuturor cetățenilor țării.
– Menținerea unei ordini democratice și realizarea păcii conform cu interesele statului și poporului român ( ” România liberă” nr.9 din 10 august 1944).
Acesta a fost documentul fundamental pe baza căruia forțele politice românești din opoziție la vremea aceea, atrăgând de partea lor și Palatul Regal au înfăptuit lovitura de palat de la 23 august 1944.

Atragerea regelui Mihai I de partea conspiratorilor era vitală pentru reușita puciului în condițiile verii anului 1944. Însărcinarea atragerii camarilei și a Regelui a revenit comuniștilor, cu toate că partidul lor activa în ilegalitate. Din partea B.N.D. Lucrețiu Pătrășcanu a fost desemnat să ia legătura cu Palatul Regal. Odată stabilită legătura prin generalul Octav Ulea, văr al lui Lucrețiu Pătrășcanu, care îndeplinea funcția de maestru de ceremonii al Curții regale, a urmat o serie de întâlniri conspirative, între reprezentanții Partidului Comunist Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș și cei ai Casei regale, „lupii tineri” Mocioni Stârcea, G. Ioanițiu, secretarul particular al regelui Mihai, Paul Niculescu Buzești, director al cifrului în Ministerul de Externe, G.Pogoneanu, sub-director în Ministerul de Externe, general Constantin Sănătescu, general Gh. Mihail și colonelul Dumitru Dămăceanu. După mai multe tatonări, o întâlnire conspirativă importantă în ceea ce privește stabilirea planului comun de acțiune a fost cea din noaptea de 13/14 iunie 1944 între reprezentanții Palatului, ai lui Iuliu Maniu și Partidul Comunist. A doua zi, generalul Sănătescu aducea la cunoștința reprezentanților partidelor politice acordul regelui Mihai pentru punerea în aplicare a planului loviturii de stat propus de comuniști privind răsturnarea prin forță a regimului antonescian și arestarea Mareșalului și în consecință renunțarea la planul Gigurtu, propus de rege. S-a trecut așa cum se cunoaște, la pregătirea măsurilor politice și militare ce urmau a fi adoptate concomitant cu arestarea lui Ion Antonescu și a colaboratorilor săi apropiați.

– Pe 20 august 1944, pe frontal românesc din Moldova a fost declanșată o puternică ofensivă sovietică. Complotiștii au socotit momentul prielnic pentru a devansa înfăptuirea loviturii de stat care fusese planificată conform înțelegerilor pentru ziua de 26 august.
– La 23 august, Conducătorul Statului Ion Antonescu, după ce condusese La Snagov lucrările unui Consiliu de Miniștri restrâns, urma să se întoarcă pe front pentru a coordona punerea în aplicare a planurilor militare de apărare pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Brăila și crestele Carpaților, conform înțelegerii stabilite cu o zi înainte cu comandantul german al frontului, generalul Friessner. Simțind că planul loviturii de stat poate eșua prin plecarea mareșalului pe front, regale Mihai a dat ordin generalului Sănătescu, șeful Casei militare regale și prieten al lui Ion Antonescu, să-l cheme pe Mareşal la Palat pentru a-l informa, chipurile, cu situaţia frontului. În jurul orei l6.30, când Mareşalul a ajuns la Palat, se afla deja acolo şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. În faţa refuzului lui Ion Antonescu de a declara imediat, fără ştirea germanilor, că acceptă armistiţiul fără condiţii impus de aliaţi, regale Mihai a dat semnalul declanşării loviturii de palat, ordonând arestarea celor doi Antonescu şi apoi chemarea la Palat, sub pretexul unui consiliu de coroană şi arestarea principalilor miniştri ai guvernului antonescian. Făcând uz de prerogativele sale regale, Mihai l-a numit prin decret regal pe generalul Constantin Sănătescu preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta până seara a prezentat deja noul cabinet împreună cu celelalte forţe ( partide) politice participante la puci.

Aşa a început calvarul României, intrarea sub dominaţia sovietică şi stalinizarea ei.

Comandor(r), Prof.Univ. dr. Jipa Rotaru

Sursa: http://www.art- emis. ro

POEZII DE REZISTENŢĂ: NU PLÂNGE MAICĂ ROMÂNIE…

“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….
Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

(Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.)

ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, NOUĂ UNIUNE SOVIETICĂ (3)

 La începutul anilor 2000, sistemul internaţional a cunoscut schimbări importante, catalizate de modificarea politicii S.U.A. După ce, timp de opt ani, preşedintele Bill Clinton a susţinut o politică de dezvoltare economică trainică, cunoscând cea mai bună perioadă a economiei S.U.A. de după cel de Al Doilea Război Mondial, regimul noului preşedinte George W. Bush a trecut la o politică bazată pe promovarea unor operaţiuni militare (agresiuni) în diverse părţi ale Globului. Regimul politic american avea nevoie de un nou adversar care să justifice cheltuielile de înarmare şi de dezvoltare a industriei militare, cel mai important sector al industriei S.U.A. Noul adversar găsit este terorismul internațional, un adversar invizibil, perfid, care apare şi dispare şi care poate fi uşor pus în seama adversarilor S.U.A. Într-o lume contruită pe existenţa adversităţii, terorismul este argument pentru înarmare, războaie, presiuni politice internaţionale, „necesităţi” strategice etc. Avantajul acestui inamic strict necesar este că oricând poate avea loc un act terorist, care poate fi prezumtiv pus în seama oricăruia dintre inamici. Dacă se dovedeşte cumva că vinovatul este altul, acest lucru se petrece tardiv, cum a fost cazul cu Irakul lui Saddam Hussein. După atentatele de la 11 septembrie 2001, toate suspiciunile de terorism au fost urmate de acuzaţii. Din start, preşedintele S.U.A. a stabilit „Axa răului”, compusă din şapte state. Cinci dintre ele erau state musulmane, inamici ai Israelului: Afganistan, Irak, Iran, Siria şi Libia. De pe axă nu puteau lipsi cele două stătuleţe comuniste, Cuba şi Coreea de Nord. Absenţa lor de pe „Axa răului” ar fi creat confuzie într-o lume în care, timp de 70 de ani, s-a susţinut că regimul comunist este principalul inamic al „binelui”. Mai întâi au fost acuzaţi de terorism libienii, talibanii afgani, irakienii, iar în prezent iranienii, în funcţie de nevoile de convingere a opiniei publice americane şi internaţionale, în legătură cu justeţea intenţiilor războinice ale S.U.A.

Problema cu care s-a confruntat Casa Albă în primul mandat al lui George W. Bush a fost opoziţia vest-europeană faţă de intenţiile belicoase ale Washington-ului. „Bătrâna Europă”, cum a numit-o generalul Colin Powell, secretar de stat al Casei Albe, nu-şi vedea propriile interese catalizate de războaiele dorite de Israel şi de S.U.A. în Orientul Mijlociu. Ca să spargă unitatea vest-europeană, mai ales cvartetul rebel format din Germania, Franţa, Belgia şi Luxemburg şi să dilueze opoziţia europeană în N.A.T.O., S.U.A. a decis să deschidă uşa Alianţei Nord-Atlantice pentru state din estul Europei, state în care au fost susţinuţi să ajungă la conducere conducători filo-americani. Aşa a intrat şi România în N.A.T.O., fără să fi atins standardele necesare, trâmbiţate anterior, alături de alte state foste socialiste. Replica vest-europeană a fost promptă. Pentru a putea să exercite o autoritate asupra noilor membre N.A.T.O., vest-europenii şi-au schimbat şi ei politica şi au invitat aceste state să adere la U.E., desigur, după ce le-au cerut să accepte diverse condiţii economice şi politice. Intrarea acestor state membre ale N.A.T.O. în U.E., le-a făcut dependente economic şi politic şi de U.E., astfel că influenţa S.U.A. în aceste state nu a rămas unică, ci s-a împărţit cu cea a europenilor.

Tratatele de aderare la N.A.T.O. şi la U.E. au fost însoţite de anexe secrete care cuprind condiţii ascunse poporului român. Oare de ce este nevoie să se ascundă opiniei publice condiţiile puse? Pe parcursul anilor, conducătorii României au ascuns mereu marile interese occidentale care se promovau în România în dauna ţării. Răspunsul la această întrebare este unul singur: pentru că prevederile „negociate”, de fapt impuse României, sunt unele împovărătoare şi slujesc doar „partenerilor” noştri, „parteneri” care sunt, de fapt, puteri dominante. Eu îmi amintesc doar de ministrul Finanţelor, Daniel Dăianu, care, în timpul guvernării Convenţiei Democratice, s-a opus şi a adus la cunoştinţa opiniei publice dezavantajele mari ale unui contract de achiziţii de elicoptere militare de atac din S.U.A., marca Bell Hellicoters. El a fost imediat destituit din funcţie. Între timp, i-am urmărtit adeseori noul discurs, care este unul aliniat politicii mondialiste actuale. Corect şi democratic ar fi fost ca toate cerinţele N.A.T.O. şi U.E. să fie puse în faţa statelor, după care să se ia deciziile privitoare la aderare, în cunoştinţă de cauză. Este cert că dacă cerinţele care s-au impus României ar fi fost cunoscute de opinia publică, opoziţia faţă de procesul de aderare şi de integrare în N.A.T.O. şi în U.E. ar fi fost puternică. Românii nu au ştiut nimic despre faptul că în cadrul N.A.T.O. conducerea serviciilor secrete şi a armatei se face de la Washington. Numirile se fac sub controlul consilierilor americani care au cuvântul decisiv. Preşedintele este pus formal să semneze nişte decrete de numire. Ori, după cum se cunoaşte, indiferent cine este la putere, conduc serviciile. Până şi şeful statului trebuie să fie exponent al serviciilor secrete. Cele mai importante decizii care privesc sistemul de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică, ca şi politica externă, se iau la Washington.

Comandantul militar şi şeful Comunităţii de Informaţii ai N.A.T.O. sunt americani, iar sistemul este unul de comandă şi de subordonare ierarhică. Românii nu au ştiut nimic despre faptul că pentru a adera la Uniunea Europeană, guvernul de la Bucureşti a trebuit să se angajeze că îşi va reduce suprafaţa agricolă cu o treime. De aici, pe nesimţite şi aparent greu de explicat, s-a ajuns ca în România 8 milioane de hectare de terenuri agricole să fie nelucrate. Apoi României i s-a cerut să satisfacă interese ale altor europeni, pe spatele românilor. La începutul anilor 2000, curentul anti-european s-a dezvoltat mult în Austria. Partidul de dreapta, intitulat Alianţa pentru viitorul Austriei, înfiinţat în 2005, condus de remarcabilul om politic Jörk Heider, a conştientizat opinia publică despre dezavantajele apartenenţei ţării la U.E. şi a propus un referendum privitor la ieşirea Austriei din Uniune. Acest lucru a îngrijorat peste măsură diriguitorii Europei şi ai Lumii. Austria trebuia să fie recompensată pentru apartenenţa la U.E. şi să fie convinsă să rămână în Uniune. României i s-a cerut să dea unor societăţi austriece Petrom-ul, cea mai importantă societate din ţară, care contribuise anterior la bugetul ţării cu 40% pe an, Banca Comercială, cea mai puternică bancă a ţării, Banca Agricolă şi altele. Privatizarea Petrom-ului a inclus şi exploatarea de către austrieci a zăcămintelor de petrol ale ţării, o bogăţie mare, de care depinde şi securitatea naţională a României. Astfel, Austria a fost convinsă că în U.E. nu este chiar atât de rău. Haider a fost spionat deMossad, serviciul secret israelian. Agentul Mossad și fost membru al partidulkui lui Haider, chiar secretar general al acestui partid, Petre Sichrovscky, a prezentat informații despre legăturile pe care Haider le-a avut cu conducători proeminenți din Lumea arabă, între care şi cu Saddam Hussein, pe care l-a vizitat în 2002 la Bagdad. Jörk Heider a ajuns o ţintă a marilor servicii secrete ale Lumii, un adevărat inamic public. El a murit într-un accident. Moartea lui este foarte controversată, iar partidul de dreapta a fost ulterior ponderat, controlat, supravegheat de atotputernicele servicii care urmează linia politică impusă de mai marii Lumii. În largi cercuri austriece există convingerea, pentru care noi nu deţinem probe, că Jörk Heider a fost asasinat.

Uniunea Europeană a fost deosebit de tentantă pentru români prin fondurile europene pe care le oferă. Teoretic, s-a vorbit despre posibilitatea accesării a zeci de miliarde de euro. Românii se şi vedeau cu ţara îmbogăţită şi dezvoltată la cele mai înalte nivele pe banii altora. Pentru asta, România nu trebuia decât să-şi înstrăineze băncile, societăţile de asigurări, marile companii, să permită străinilor să achiziţioneze terenuri agricole, să accepte exportul masei lemnoase, să-şi dea resursele naturale, să înlăture orice măsuri de protecţie a pieţei interne şi a producătorilor români etc. Toate acestea au fost acceptate, fără reţinere şi fără vreo suspiciune, cu gândul la zecile de miliarde de euro care urmau să curgă pe străzile satelor şi oraşelor din România. O nouă himeră apărea în ochii înceţoşaţi ai românilor. Iată că, după 5 ani de la aderare, începem să vedem realitatea: România contribuie anual cu aproximativ 1,4 miliarde de euro la bugetul comunitar şi a absorbit doar câteva procente din fondurile teoretic accesibile. Maximul absorbit într-un an a fost cu aproximativ 100 de milioane de euro mai puţin decât contribuţia anuală a României la bugetul Uniunii. Deci, absorbim mai puţin decât cotizăm. Sistemul de accesare a fondurilor, modul în care sunt „negociate” (de fapt, impuse) măsurile pentru care se alocă fonduri europene, conduce la această controlată alocare de fonduri mai mici decât cotizaţia anuală a României. Desigur, U.E., împreună cu unii dintre guvernanţii de la Bucureşti, dau vina pe necunoaşterea modului de accesare a fondurilor, pe neîncadrarea în rigorile cerinţelor proiectelor etc., ceea ce pentru mulţi români se înţelege că am fi prea proşti, prea înapoiaţi, ca să accesăm nişte fonduri atât de nobile.

Pe măsură ce a evoluat procesul de lichidare şi de înstrăinare a economiei româneşti de stat, s-a cedat tot mai multă suveranitate. Parteneriatul între egali promovat în etapa în care Uniunea Europeană includea doar state din vestul continentului, a fost transformat într-un sistem piramidal de decizie şi de promovare a intereselor. În cadrul acestei piramide, numită Casa Europei, care are în linia întâi Germania şi Franţa, în linia a doua Marea Britanie, Spania și Italia, apoi Olanda, Belgia etc., România și Bulgaria sunt ultimele din toate punctele de vedere, mai ales: ultimele la promovarea propriilor interese. Ele sunt subsolul (pivniţa) Casei Europei… Diriguitorii României au printre obiective şi pe acela de a se îngriji ca în ţară să nu se ridice nici un Jörk Heider.

– va urma –

Prof.Univ.dr. Corvin Lupu

Grafica – Ion Măldărescu

ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, O NOUĂ UNIUNE SOVIETICĂ (2)

 După Al Doilea Război Mondial, când a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, apoi Piaţa Comună, care au stat la baza viitoarei Uniuni Europene, raporturile între membri erau unele de egalitate deplină. Era o asociere în reţea, pe orizontală. Statele mici, Luxemburg sau Belgia, aveau aceleaşi drepturi şi putere decizională cu Franţa sau Germania. Era o ofertă politico-economică excepţională. Modelul s-a păstrat pe întreaga perioadă a Războiului rece. Modelul occidental s-a dorit a fi o ofertă superioară, net superioară, modelului Comunităţii de Ajutor Economic Reciproc a statelor socialiste, dominat de deciziile atotputernicei Uniuni Sovietice. De altfel, în perioada luptei împotriva comunismului, lumea occidentală a promovat modele de excelenţă din punct de vedere moral, legislativ şi al democraţiei. Pe plan intern, toate statele occidentale îşi coordonau acţiunile în direcţia obligării patronatelor de a oferi angajaţilor drepturi mereu mai mari, un nivel de trai în continuă creştere, până în 1990 şi o societate cât posibil de echitabilă. Sistemele de impozitare promovate făceau ca majoritatea colectărilor la bugetele de stat să provină din zona bogată a societăţii şi să fie cât mai relaxate la baza societăţii. Astfel, sistemul capitalist fusese adus la un nivel de atractivitate foarte ridicat. Aspiraţia popoarelor din statele socialiste la regimul capitalist occidental era justificată din plin. Realitatea evidentă a celor arătate mai sus, ca şi a multor altor aspecte pozitive ale sistemului capitalist occidental era şi promovată în mass media internaţională, cu mult profesionalism, de către instituţii specializate (posturi de radio, ziare şi televiziuni) în care se investea mult şi cu folos. Popoarele au dorit, în mare parte, să treacă la regimul capitalist occidental, la acel regim din perioada Războiului rece. Acela a fost propagat şi prezentat ca „ofertă” politico-economică şi socială pentru popoarele est-europene pe care Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov le abandona controlat în mâna Occidentului, în baza unor înţelegeri şi a unor tranzacţii foarte bine calculate, finalizate prin Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989). Uniunea Sovietică, mai ales Federaţia Rusă, îşi modifica modul de promovare internaţională a propriilor interese şi nu mai avea nevoie să apere cu costuri mari întinse zone de influenţă în Europa Centrală şi de Est, în Asia şi în Africa. Transferul acestor zone de influenţă către Occident, care era în criză cronică de supraproducţie şi avea foarte mare nevoie de noi pieţe, aducea mult mai mult profit politic şi economic Rusiei. Nici comunismul nu mai era necesar puterii de la Kremlin. Din contră. Menţinerea comunismului afecta promovarea marilor interese pe care ruşii le aveau în Occident.

Pe acest fond de generoasă ofertă capitalistă, a apărut perspectiva aderării fostelor state socialiste europene la N.A.T.O. şi la U.E. În România, unde schimbarea regimului ceauşist a fost făcută cu multă violenţă şi însoţită de o manipulare colosală, a existat un important nucleu favorabil acestor aderări. Şi în acest caz, al aderărilor, manipularea a funcţionat. Mă refer în primul rând la faptul că poporului i s-a prezentat situaţia ca şi cum N.A.T.O. şi U.E. nu ar fi avut nici un interes în România şi că singurii care doreau aderarea ar fi fost românii. Destul de repede, guvernanţii şi o parte a opiniei publice avizate, au constatat că interesele occidentale se îndreaptă în principal pe acapararea întreprinderilor şi a pieţelor de desfacere ale României din afara ţării, ulterior şi din interiorul ţării. Reacţia la această constatare, deşi palidă şi de scurtă durată, a fost cea de „nu ne vindem ţara”. În primii ani de după evenimentele din 1989, U.E. era preocupată să acapareze cât mai mult din economia României, ceea ce le satisfăcea interesele, fără a fi nevoită să îşi asume răspunderi politice şi sociale, eventual şi de alocare de fonduri. De aceea, doctrina propagată în România a fost cea de impunere a necesităţii atingerii standardelor economico-sociale, legislative şi democratice occidentale pentru aderarea la U.E., astfel încât să se anuleze marile decalaje care separau România de Occident. Ori, după 1989, România a intrat într-un regres continuu, care a durat peste un deceniu, iar decalajele care trebuiau înlăturate s-au mărit, în loc să fie anulate. Conform teoriei standardelor de dezvoltare, România nu mai avea perspective de aderare. Acest fapt a descurajat guvernele române să continue o politică sistematică de înstrăinare a bazei materiale a societăţii. Sub masca „necesităţii” privatizării, în primul deceniu post-comunist, s-au înstrăinat întreprinderi în funcţie de interese economice punctuale ale guvernanţilor, după cum a semnalat presa şi opoziţia, contra unor comisioane care au catalizat tranzacţiile. Privatizarea avea un ritm care nu mai satisfăcea U.E., iar promovarea modelului de privatizare M.E.B.O. (Management Employee Buyouts), prin care angajaţii cumpărau acţiunile întreprinderilor, a devenit îngrijorătoare pentru străini, ne mai oferindu-le perspective de împroprietărire. Ori, occidentalii nu investiseră în înlăturarea comunismului din Europa Centrală şi de Est pentru a împroprietări muncitorii din România. Aceste nemulţumiri occidentale au condus la formidabila presiune care s-a pus pe guvernarea P.D.S.R. (1992-1996), care s-a încheiat cu aducerea Convenţiei Democratice la putere (1996-2000), în condiţii care au rămas în mare parte necunoscute opiniei publice.

În primul deceniu post-comunist, regresul continuu al economiei şi al vieţii sociale, ca şi scăderea ataşamentului popular faţă de noul regim, au condus la o dezvoltare a mişcării naţionale româneşti, mai ales în jurul partidelor România Mare şi P.U.N.R. Eforturile internaţionale, ca şi ale guvernelor preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, ca şi ale serviciilor de informaţii româneşti şi străine, au limitat dimensiunea mişcării. Totuşi, la alegerile din anul 2000, mişcarea naţională românească a atins apogeul. În aceste condiţii, diriguitorii din Occident ai estului Europei au acceptat revenirea regimului Iliescu la putere, ca singura alternativă la o guvernare a Partidului România Mare, al cărei lider, Corneliu Vadim Tudor, nu era acceptat, fiind văzut ca un lider potrivnic sistemului capitalist occidental. Presa, lideri politici şi persoane implicate în procesul electoral din anul 2000 au vorbit despre mari fraude, în urma cărora Ion Iliescu a devenit pentru a treia oară preşedintele României.

România devenise un stat problemă. În ianuarie 1999, a avut loc o răscoală-mineriadă însoţită de violenţe. Au avut loc lupte îndârjite între mineri şi forţele de ordine. Consiliul Suprem de Apărare a propus şi Parlamentul a aprobat starea de necesitate pe întregul cuprins al ţării şi a luat măsuri specifice stării de război. În calea minerilor, pe Dealul Negru (jud. Argeş), şoseaua a fost blocată cu tancuri. Comanda forţelor de represiune ale M.Ap.N. a fost dată generalului Mircea Mureşan, iar cea a Jandarmeriei generalului, ulterior chestor general de poliţie, Anghel Andreescu. A fost mobilizată şi implicată Brigada Antitero a S.R.I., echipată în ţinuta Jandarmeriei şi comandată de generalul Ioan Ştefănuţ. Lângă podul de peste Olt de la Stoieneşti, minerii au fost atacaţi cu gaze lacrimogene şi cu o muniţie specială, din material plastic, achiziţionată special din Israel. Represiunea a fost deosebit de violentă. Majoritatea cadavrelor celor morţi au fost aruncate în Olt şi s-au dus în Dunăre şi în mare. Alte cadavre au fost înmormântate de familiile minerilor în diverse zone ale ţării. Lângă pod s-a ridicat o singură cruce, pentru minerul Harag Constantin din Petrila, de 49 de ani, omorât în bătaie, care a fost înmormântat de Primăria comunei Stoieneşti, în cimitirul din localitate, pentru că era divorţat şi fosta soţie nu i-a ridicat cadavrul de la morga din Caracal. În certificatul de deces s-a consemnat că Harag Constantin a decedat într-un accident de tren. Regimul politic din România, ajuns la putere prin crimele şi minciunile din decembrie 1989, continua evoluţia istorică pe aceeaşi linie a crimelor şi minciunii. Miron Cozma susţine că alături de Harag Constantin a fost înmormântat încă un cadavru, al unui miner rămas anonim. Văduvele care au acceptat consemnarea în certificatele de deces ale soţilor a unor morţi accidentale, au primit pensii de urmaşi pentru ele şi pentru copiii morţilor. Multe zeci de mineri au fost răniţi, iar 400 de mineri au fost reţinuţi, între ei şi liderul Miron Cozma, care a fost arestat şi condamnat la 7 ani de închisoare. Satul Stoieneşti a fost devastat, majoritatea animalelor murind din cauza gazelor de luptă. Revista germană „Der Spiegel”, după o investigaţie jurnalistică în România, a menţionat cifra de 35 mineri morţi. Din declaraţiile neoficiale ale unor mineri participanţi la lupta de la Stoieneşti, au murit şi jandarmi. Autorităţile Convenţiei Democratice („Democratice”) au preferat să ascundă evenimentele opiniei publice. Presa, în cea mai mare parte aservită puterii şi banului, a prezentat evenimentele majoritar din punctul oficial de vedere. Regimul politic capitalist din România a reprimat revolta muncitorilor mineri cu mijloace specifice terorismului de stat. Regimul care a folosit aceste mijloace de o brutalitate dusă la extrem, până la a provoca moartea a zeci de oameni, s-a compromis din punct de vedere politic, punându-şi legitimitatea la grea încercare. Totuşi, acest regim politic nu a avut nici o reţinere să continue să acuze regimul politic dinainte de 1989 de represiunea pe care a practicat-o. Nici minima decenţă nu a fost de întâlnit în discursul politic ulterior pe această temă. Toate regimurile politice justifică actele de represiune invocând „democraţia”, pe care susţin cu toţii că ar sluji-o. Astăzi, susţinătorii regimului politic încearcă, fără succes, să aştearnă uitarea peste această pagină de istorie recentă a României.

Ca urmare a situaţiei din România, a deteriorării grave a nivelului de trai, a lipsei crescânde de locuri de muncă, a eşecului regimului politic, Uniunea Europeană a decis să deschidă piaţa forţei de muncă pentru români. Aşa a început o altă etapă din istoria recentă a României: era exodului românilor în căutarea unui alt loc de muncă şi de viaţă. Astfel, Occidentul prelua, gata formaţi pe banii românilor, milioane de elite: intelectuali, cei mai buni meseriaşi, oameni în putere ai României. După acapararea economiei româneşti, începea preluarea de către Occident a celei mai mari avuţii a românilor: oamenii de calitate.
În poezia Oltul, Octavian Goga scria cu indignare: „…Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate -/ Să ne mutăm în altă ţară!”//

Românii au ajuns să se mute în alte ţări, ultima lor soluţie, ceea ce, la scară naţională, reprezintă o dramă istorică, chiar dacă, aparent, sau pe fond, unele destine individuale s-au realizat, din punct de vedere material, sau profesional, sau din ambele puncte de vedere. Dar şi în aceste cazuri, dezrădăcinarea produce efecte perverse. Modelele occidentale superioare din era Războiului rece au fost abandonate în ultimele două decenii, în cea mai mare parte. Lipsa adversarului ideologic a transformat regimul capitalist dintr-un model cu performanţe excepţionale din punctele de vedere menţionate mai sus, într-un sistem hidos în care popoarele, cu deosebire populaţia de la baza societăţii, au tot mai puţine drepturi, iar cele pe care le mai au în teorie, sunt tot mai puţin respectate.

– va urma –

Prof.Univ. dr. Corvin Lupu

Sursa: http://www.art-emis. ro

ROMÂNIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, NOUA UNIUNE SOVIETICĂ (1)

 Mulţi est-europeni, în general şi mulţi români, în special, au visat la apartenenţa statului lor la N.A.T.O. și la Uniunea Europeană. În timpul Războiului rece, prizonieri ai opiniilor formate cu grijă şi profesionalism de Europa Liberă şi de alte posturi occidentale de radio, acest vis părea de neatins. Cifra acestor visători este mare, în toate fostele ţări ale blocului sovietic, dar greu de cuantificat. Un referendum privitor la aderarea Ungariei la N.A.T.O. s-a desfășurat în primăvara anului 1997. Rezultatul a fost că majoritatea ungurilor s-au pronunţat împotriva aderării, iar guvernanţii de la Budapesta, serioşi, nu au falsificat rezultatul în favoarea intereselor occidentale, cum se mai practică. Voinţa poporului maghiar nu a fost un argument suficient pentru mai marii Lumii şi, în iulie 1997, Ungaria a fost „invitată” (chemată) să adere la N.A.T.O., fapt împlinit doi ani mai tărziu. În acest context, alte state, inclusiv România, nu şi-au mai propus referendum-uri privitoare la perspectiva aderărilor (includerii) la N.A.T.O. şi la U.E. Nu mai era nevoie ca popoarele să conştientizeze dimensiunea adversităţii faţă de noii stăpâni şi nici faptul că în „democraţia” despre care li se vorbeşte, părerea poporului nu contează. Totuşi, pentru a repara imaginea în faţa istoriei, privitor la aderarea Ungariei la U.E., în 12 aprilie 2003, a avut loc un alt referendum, „pregătit” din timp, prin jocuri teribile de imagine, în urma cărora 84% dintre unguri au votat pentru aderarea ţării la U.E. În acelaşi an, în luna noiembrie, prin referendum, în urma unor falsuri teribile şi a încălcării procedurilor legale, a fost obţinut „acordul poporului român” privitor la modificarea Constituţiei României din 1991. Acte formale care mimează democraţia, foarte asemănătoare, pe alocuri identice, cu alegerile din România pentru Marea Adunare Naţională sau pentru consiliile populare, din perioada socialismului de stat. Fac această comparaţie cu toate că mi s-a părut mereu că sunt puţin potrivite comparaţiile între regimul politic socialist de stat şi cel capitalist. Cele două regimuri sunt mult diferite şi fiecare are specificul său. Pentru cercetătorii neangajaţi politic, este astăzi o certitudine că nu există regimuri politice „rele” şi „bune”, că „binele” şi „răul” convieţuiesc în fiecare regim politic şi depinde doar de guvernanţi înspre ce direcţie împing fiecare regim politic în parte. Desigur, este foarte important şi din ce unghi de vedere priveşte fiecare „binele” şi „răul”. „Binele” unora este, adeseori, „răul” altora, aşa cum „criminalii” unor popoare sunt, în acelaşi timp, „eroii” altor popoare.

După 1989, o parte din „elitele” politice şi intelectuale româneşti, altele decât „proştii lui Iliescu”, au dorit şi au propagat necesitatea revenirii la valorile regimului politic interbelic. Aşa a ajuns să fie promovată politica de „dare a ceasului înapoi”. Asta doar în teorie, pe hârtie. În realitate, fenomenele politice interbelice pozitive din punctul de vedere naţional românesc, fiind, în parte, ocolite, în parte, combătute. După anul 1996, Convenţia Democratică, după anul 2000 regimul filo-occidental al lui Adrian Năstase şi după anul 2004, regimul băsescian al „axei Washington-Londra-Bucureşti”, nu au avut nimic în vedere privitor la prevederile Constituţiei României din 1923. Atunci, o clasă politică formată exclusiv din proprietari a proclamat că: „proprietatea este subordonată interesului naţional”. Resursele naturale, în totalitatea lor, aparţineau statului român. Ele nu se puteau nici privatiza şi nici înstrăina. Liberalii au ajuns de trei ori la putere în perioada post-comunistă (în 1996-2000, în 2004-2008 şi în 2012), dar nu au pomenit nici o singură dată, în cadru oficial, despre politica lor tradiţională „PRIN NOI ÎNŞINE”, cea care le-a adus în istoria României atâtea succese remarcabile. În România, puterile occidentale au practicat ingerinţele încă din timpul negocierii tratatelor de pace de după primul război mondial. Ingerinţele vizau în primul rând protejarea minorităţilor naţionale, în special pe evrei şi pe unguri, dar şi pe alţii, care au fost şi au rămas punctul principal de sprijin pentru dominaţia străină a României. Clasa politică românească interbelică a reuşit, în mare parte, să ocrotească majoritatera românească şi, dând minorităţilor drepturi importante, a reuşit să le ţină în frâu şi să controleze lupta permanentă a multor minoritari împotriva statului naţional unitar român. În perioada post-comunistă, clasa politică a cedat permanent în faţa minorităţilor şi a forţelor externe care le protejează şi le folosesc ca şi puncte de sprijin în menţinerea controlului asupra României. Astăzi, s-a mers atât de departe în sensul invers al perioadei interbelice, încât guvernanţii de la Bucureşti au fost preocupaţi să nu cumva ca interesele străine din România să nu fie atinse.

Cultura tradiţională românească, marii noştri clasici, istoria naţională, au ajuns să fie marginalizate, pe zi ce trece mai mult, iar în conştiinţa tinerei generaţii se propagă ideile europeniste şi globaliste, superficialitatea emanată de diverse teze care slujesc ideologii străine şi o cultură post-modernistă care nu a periat încă non-valoarea. Românii în formare sunt educaţi în şcolile statului, pe banii poporului român, să accepte şi să asimileze ideea că bunicii şi străbunicii lor sunt nişte criminali care au comis genocid împotriva evreilor. Cei care nu recunosc aceste grozăvii intră sub incidenţa legii promovate pe uşa din dos (ilegal) şi care prevede pedepse cu închisoarea, până la 5 ani de temniţă. Îndobitocirea popoarelor din colonii a fost totdeauna un obiectiv al metropolelor. De la primii paşi ai noului regim politic post-comunist, direcţia propagandei a fost una a minciunii şi a manipulării. În aceste condiţii, nu avea cum să se nască un regim politic sănătos. Un asemenea regim nici nu convenea celor care urmăreau şi au şi reuşit să lichideze şi să acapareze economia României şi pieţele ei externe şi interne. Jefuitorilor nu le place seriozitatea şi ordinea. Începând cu evenimentele din decembrie 1989 şi colosalele inversări de realităţi care au fost propagate atunci şi continuând cu direcţia politică „necesară” ţării, poporului i s-a spus altceva decât adevărul. Începând din 22 decembrie 1989, conducătorii României, aduşi la putere de serviciile secrete străine care au realizat lovitura de stat în România, i-au mânat pe români înspre noul lanţ asupritor cu minciuni şi promisiuni deşarte. Acestor conducători ai României li se potriveşte butada învăţată de la ilustrul istoric al Antichităţii, Tacitus: „Nimeni nu a folosit vreodată puterea obţinută prin mijloace banditeşti în scopuri nobile”. Poporului român i s-a spus că tot ce s-a făcut sub comunişti este greşit. I s-a mai spus că economia românească nu este bună de nimic. Industria este „un morman (ghem) de fiare vechi”, care a trebuit lichidat sau înstrăinat. I s-a mai spus că nu este rentabil să exploatezi aur şi alte bogăţii colosale ale subsolului României şi trebuie să le dăm altora, care se pricep. I s-a mai spus că nu este rentabil să facem comerţ cu Orientul Mijlociu, cu Rusia, cu China şi cu alţi foşti parteneri importanţi ai noştri. I s-a mai spus că formele asociative din agricultură nu sunt rentabile şi trebuie desfiinţate. I s-a mai spus că ocrotirea patrimoniului naţional a fost ceva comunist şi legea trebuie abrogată, pentru a se putea înstrăina orice. I s-a mai spus că este bine ca pământul agricol al României să-l vindem străinilor. I s-a mai spus că este bine ca să înstrăinăm băncile, petrolul, companiile de asigurări, distribuţia gazului metan, marile noastre combinate, industria de armament, industria cimentului, întreaga flotă, industria de aluminiu etc. O parte a poporului român, neatentă, chiar a crezut. Cei care au identificat direcţia spre care este împinsă România, care au înţeles ce se întâmplă şi care au încercat să semnaleze pericolele şi faptul că ne îndreptăm într-o direcţie în care nu conservăm nimic din ceea ce ne este necesar ca să supravieţuim ca naţiune şi ca stat naţional unitar şi cu un nivel al suveranităţii de la care să poată fi ocrotite valorile fundamentale ale naţiei, au fost de îndată calificaţi drept „retardaţi”, „comunişti”, „securişti”, „nostalgici”, „anacronici” şi desemnaţi ca fiind „naţionalişti”, termenul fiind folosit peiorativ, prin abuz de limbă şi de interpretare. Împotriva acestora s-a practicat, în ascuns, poliţia politică şi persecuţia profesională subtilă. În viziunea acestor propagandişti ai noului regim, a fi naţionalist este ceva foarte rău. Da, sunt de acord că este rău, dar rău pentru intenţia străină de dominaţie totală a României.

Astfel, sătui de propaganda regimului Ceauşescu, ascultând glasul Occidentului, românii au ajuns în anul 2012 cu peste o sută de miliarde de euro datorie, ca să le ajungă din plin şi urmaşilor, în situaţia în care statul nu poate să asigure pensiile şi salariile decât împrumutându-se în continuare şi cu o perspectivă foarte slabă de a ajunge să putem să ne dăm singuri de mâncare. Preocuparea unora dintre conducătorii statului este cum să facă să-i mai prostească pe români şi să-i facă să creadă că este bine să mai dăm şi puţinul care ne-a mai rămas: aurul şi cuprul, cu toate celelalte bogăţii din zăcăminte, gazele de şist, intreprinderile energetice, poşta, CEC-ul şi cele câteva puţine societăţi rămase ale statului. România nu mai are pârghiile necesare să-şi conserve nici una din valorile naţionale fundamentale, fiind integral la cheremul noilor stăpâni, care pot face şi desface orice în România, una dintre noile colonii europene ale Occidentului. Acesta a ajuns să fie singurul beneficiar al loviturii de stat din decembrie 1989, lovitură dată în spatele mulţimii de muncitori „fericiţi” că se schimbă regimul care le oferise 12,5 milioane de locuri de muncă, pensii sigure şi care se indexau constant, câte puţin, locuinţe pentru toată ţara, învăţământ şi sănătate integral gratuite, o mare stabilitate a situaţiei sociale etc. În decembrie 1989, după răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai fericiţi erau cei care aveau să piardă cel mai mult: majoritatera populaţiei, în special muncitorii.

În aceste condiţii, eşecul sistemului politic actual este foarte greu de contestat în analize ştiinţifice, pe bază de indicatori, pe bază de logică şi de obiectivitate neutră. Recunoaşterea pe scară largă, de masă, a eşecului regimului politic actual din România este doar o chestiune de timp.

Prof. Univ.dr. Corvin Lupu

Sursa: http://www.art-emis.ro

CONDUCĂTORII CARE NU SUNT DE NEAMUL NOSTRU…

Parintele Justin Parvu: Conducatori care nu sunt din neamul nostru distrug fundamentele poporului roman. Trei versiuni ale Doinei lui Eminescu

Parintele Justin Parvu: Aceşti conducători care nu sunt din neamul nostru, care nu au nici o rădăcină aici, că şi un fir de iarbă dacă îl scoţi din pământ se opune, caută să distrugă tocmai aceste fundamente ale poporului nostru, să amestece totul, să fie străini la conducerea tuturor sectoarelor vieţii în societate. Aşa se face că românul ajunge să fie lepădat în ţara lui, să fie considerat un om de nimic. Un român e apreciat cât un zero tăiat în patru. Cum sunt reprezentaţi dacii pe columna lui Traian şi cum sunt văzuţi românii acum în Italia? Strămoşii noştri nu au fost oameni secătuiţi de energia duhovnicească, aşa cum suntem noi astăzi. Ei au fost în stare să înfrunte năvălirile din cele patru puncte cardinale, au apărat Occidentul vărsându-şi sângele aici, suferind pe acest pământ pentru credinţă şi pentru neam. Pe înapoierea şi pe sacrificiul nostru s-a dezvoltat Occidentul. Astăzi ei conduc lumea şi ne pustiesc din nou ţara. Noi nu avem nici o legătură spirituală cu ei, nici un fel de empatie şi de comunicare cu ei, ne scufundă din criză în criză, din mizerie în mizerie, şi poporul român rabdă. Lucrul acesta nu se întâmplă cu ungurul, cu polonezul, cu alţii, care se scutură repede de apăsarea altora. Dar românul, săracul, rabdă.

Interviul integral la Romania Uneste-te!

DOINA

de Mihai Eminescu

De la Nistru pân-la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin și pân-la Mare

Vin muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii

Și străinul te tot paște

De nu te mai poți cunoaște;

Sus la munte, jos pe vale,

Și-au făcut dușmanii cale,

Din Sătmar pân- în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Și-i străin în țara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg dușmanii în puhoi

Și s-așează pe la noi;

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate.

Numai umbra spinului

În ușa creștinului.

Își dezbracă țara sânul,

Codru ­ frate cu românul ­

De săcure se tot pleacă

Și izvoarele îi seacă ­

Sărac în țară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia!

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las-arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinților,

În sama părinților,

Clopotele să se tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău!

Tu te-nalță din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând!

De-i suna din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

­ Îți vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară,

Din hotară în hotară ­

Îndrăgi-i-ar ciorile

Și spânzurătorile!

Convorbiri Literare, XVII, 4, 1 iulie 1883

Alte doua versiuni ale Doinei – de la un cititor fidel Roncea Ro:

A. Intâia versiune, de un contur mai redus, figurează în ms.-ul miscellaneu 2276 ,28—80, compactul caiet de dictando, de aproape 700 pagini, cu care ne-am mai întâlnit. Incepe dela jumătatea filei 28, unde sfârşea marşul postum La arme, scris odată cu pierderea Basarabiei 2), după tratatul din Berlin, din 1878. Aceeaşi grafie, aceeaşi cerneală, acelaşi condeiu fac, din această întâie versiune a Doinei, o prelungire a marşului, un motiv din aceeaşi familie. Vecinătatea şi înrudirea aceasta înlesneşte şi datarea: cca 1878—cca 1879. Pentru atmosfera epocei şi pentru starea sufletească a poetului, în vremea aceasta, trebuesc recetite articolele sale politice, închinate Basarabiei şi Bucovinei, în Timpul. O comparaţie între marş şi versiunea A. a Doinei oferă sugestii interesante.

Transcrierea ediţiei Mazilu, încorporând şi versurile schiţate cu creionul, ce ţin de B. dă o imagină falsă a primei versiuni.

A. 22761 ,28—30

De la Nistru pân la Tissă

Tot Românul plânge-mi-se

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

5 Din Hotin şi pân la Mare

Stăpânesc urdii tatare

Şi tatare şi calmuce

Şi nici holera nu-i duce

Şi nici Nistru nu-i înneacă

10 Saracă ţară saracă.

Din Boian la Cornu Luncii

Jidoveşte ‘nvaţă pruncii

Şi sub mână* de jidan

Sunt românii lui Stefan

15 Ştefane, Măria Ta

In mormânt tu nu mai sta

Putna, locul gropilor

Dă-l pe seama popilor

Clopotele să le tragă

20 Şi să cânte ziua ‘ntreagă

Tu te ‘nnalţă din mormânt

Şi-ţi vezi fiii unde sunt

Ştefane, Măria Ta

Nu tăcea ca peştele

25 Sună ‘n corn[u-ţi] înc’ odată

Ş’adună Moldova toată

Pe străinii toţi să-i scoată

Din străinii cei mişei

Praf să s’aleagă din ei

30 Din Braşov pân la Abrud

Vai ce văd şi ce aud

Stăpânind Ungurul crud

Măi Corvine, măi Ioane

B. A doua versiune a Doinei figurează în acelaşi ms. 22761, 43—44—42 v. şi reia, amplificând, versiunea anterioară. Adaosurile, încercate dintru întâiu cu creionul, în marginea versiunii precedente, sunt schiţate acolo, însă în vederea acestei a doua versiuni, unde se şi cuvin încorporate. De aceea, spuneam că transcrierea ediţiei Mazilu nu reproduce imagina exactă a lucrurilor — ceea ce se poate verifica, mai ales, din reproducerea la A. a ultimelor 4 versuri cu creionul, pe tema cânepei şi care se ţin de atmosfera şi motivul cânepei din B.

In subsolul transcrierei noastre am specificat ori de câte ori versurile provin din marginalele cu creion, ale versiunii A. Ca timp versiunea aceasta e tot din 1878—1879.

B. 22761, 43—44—42 v.

De la Nistru pân la Tissa,

Tot românul plânge-mi-se

Că nu mai poate răsbate

De-atâta străinătate

5 Din Hotin şi pân la Mare

Stau urdiile tatare

Şi tatare şi calmuce

Şi nici ciuma nu-i mai duce

Şi nici Nistrul nu-i înneacă

10 Saracă ţară, saracă !

Din Boian la Cornu Luncii

Jidoveşte ‘nvaţă pruncii

Din Braşov pân la Abrud

Nu mai văd, nu mai aud

15 De la Turnu ‘n Dorohoiu

Curg străinii în puhoiu

Şi s’aşează pe la noi

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier

20 Codrul geme şi se pleacă

Şi isvoarele îi seacă

Sboară paserile toate

De neagra străinătate

Numai umbra spinului

25 La uşa românului.

Frăţioare românaş

Cum nu vezi şi cum te laşi?

Nu mai pune grâu de vară

Să-ţi hrăneşti duşmanii iară

30 Ci mai bine cânepioară

Şi câţi duşmani sunt în ţară

Să-i mănânce ciorile

Şi spânzurătorile.

Ştefane Măria Ta

35 Tu la Putna nu mai sta

Las’ Archimandritului

Toată sama schitului

Iară grija gropilor

Dă-o ‘n sama popilor

40 Clopotele să le tragă

Şi să cânte ziua ‘ntreagă

La metanii sa tot bată

Ziua toata, noaptea toată

Să-ţi ajute Dumnezeu

45 Ca să mântui neamul tău

Tu te ‘nnalţă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând

De-i suna din corn o dată

50 Ai s’aduni Moldova toată

De-i suna de două ori

Codri-ţi vin în ajutoriu

De-i suna de-a treia oară

Toţi duşmanii or să moară

55 Din hotară în hotară

O să-i mânce ciorile

Şi spânzurătorile

Sursa: www. roncea. ro