ION COJA: „HOLOCAUSTUL” DIN TRANSNISTRIA VĂZUT DE CEI MAI IMPORTANŢI EVREI DIN ROMÂNIA

Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran

Filderman-SafranÎn raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.[…] România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini, dar foarte puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Măria Sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace! Nu stă în intențiile noastre!…Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!

Distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor.

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România”. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvântul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile! În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentaţiei mele.

Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Wilhelm Filderman, „cel mai important evreu din Europa”.

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele fostului său coleg de liceu,  Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil. După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria! Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști.)

„Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”.

Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federaţiei Comunităților Evreiești din România, Wilhelm Filderman!

Documentul există!

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet: declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, U.S.A., Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.

Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.

Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… de la Nicolae Cajal îndeosebi.

Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România.

  1. cazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi a fost executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”

Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de… definitiv, capabil să pună capăt discuţiilor despre „crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin (91 de ani la acea dată), Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…

A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a domnului Michael Shapir răspunsul primit?

Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu domnul Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care „a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi” şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Declaraţia rabinului Alexandru Şafran a fost dată în 1995, când a venit în România. Atunci, nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:

(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir. Le-a fost mai uşor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva „experţi” în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare. Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

Lipsa de interes pentru aflarea adevărului

(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi domnul Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, domnul Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, susţinând că tatăl său, George Alexianu, în 1946, nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie, ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă -, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul.

Alexandru Şafran şi-a făcut timp să se întâlnească şi cu domnul Şerban Alexianu, acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la domnul Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească şi cu domnul Şerban Alexianu, fiul, – repet -, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei. De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România! Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?! Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei. Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei! Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună. Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?

„A făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”

Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran! Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!

„Îţi dau acest înscris ca să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit”.

La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”

Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran

După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume. În urma sa, domnul Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte! Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat:

– Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale?

– Negreşit, aşa i-am promis!

– Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!

– Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.

– Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am mai întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi la lift i-am spus:

– Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!  Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest, nicio dezicere etc.

Rabi mai mult se temea de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i domnului Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. „Nu cumva o fi ateu?!”, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot!

De unde să ştiu că declaraţia marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?

Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat… Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti, ca fiu al unui criminal de război. Un orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute. Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice. De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile domnului Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului? Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria P.C.U.S., reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde, nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & Comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe basna transnistreană!…

În particular, Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România

Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic” nu a afectat relaţiile domnului Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că, în particular, Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile zăltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună, pentru a se scuza).

Domnul Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români.

Cei doi, Șerban Alexianu şi Nicolae Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a întâmplat cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea în România. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie domnul Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziţia Papei Ioan Paul al II-lea, la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!… Repet: domnul Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români.

Profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu ordinul „Orbis et Urbis”, cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român.

Se pun în mod logic două întrebări:

– Care merite deosebite ale domnului Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?

– Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este domnul Şerban Alexianu? Adică nu ştiau cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost „un criminal odios?” Cu 200.000 de victime pe conștiință? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziţia aceluiaşi papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român. Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. „Noi”, adică justiţia din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!

La acea recepţie atât de selectivă, a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul-criminal de război din Transnistria.

Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin domnul Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul criminal de război din Transnistria. Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.

Merita s-o sape în piatră, pentru a-i da eternitate

Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – citez din memorie -, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat! Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară – coperta a III-a -, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea! Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului”. O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif. Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie…

Anno Domini 2008    

Post scriptum

Acest text s-a întors la mine după ani. L-am slobozit pe Internet în 2008 și uitasem de el. Un coleg mai în vârstă, un fel de frate mai mare i-aș zice, mi l-a trimis, fără niciun comentariu. Nu era greu să pricep ce am de făcut. M-am conformat și l-am mai pus o dată în circulație. Repetitio mater…Doamne, ajută-i să priceapă și pe cei care nu vor să priceapă!

 Prof.Univ. dr. ION COJA

SURSA: http://www.art-emis.ro

Anunțuri

MITĂ PENTRU COMISARII MILITARI (DOCUMENTE DE ARHIVĂ)

 MITĂ PENTRU COMISARII MILITARI

igyvenimo-drama-in-vilnius-lithuania-re-creates-life-in-the-soviet-era-1

În articolul  documentar” Cadrele bolşevicilor 1-2-3” apărut la Chişinău în anul 2006, care între timp a devenit  de referinţă, inclusiv şi pentru Marele nostru desident Paul Goma, scriam despre miile de aventurieri, rătăciţi, desfrânaţi, borfaşi şi beţivani  aduşi din Rusia şi Ucraina in Basarabia de ocupanţii sovietici mai întai in 1940, apoi respectiv  in 1944. Infracţiunile şi crimele săvârşite de aceştea nici azi n-au fost pedepsite… 

Despre comportanentul unui ocupant-funcţionar este vorba în Hotărârea CR Tîrnova al PC(b) din Moldova privind excluderea din partid a lui Perechidailov C.M.[1]

                                                                  STRICT SECRET

„Perechidailov Chiril Mihailovici – anul naşterii 1914, membru al PC(b) al URSS din anul 1940, biletul de partid nr., ucrainean, funcţionar, studii primare. În momentul deschiderii dosarului lucra şef-adjunct al secţiei raionale Tîrnova al NKVD-ului. În prezent lucrează împuternicit operativ al secţiei judeţene Soroca al secţiei NKVD.

S-a stabilit: Perechidailov C.M., activînd în raionul Târnova, sistematic se dedica beţiilor şi s-a compromis ca comunist. La 10 octombrie 1944 şi-a permis o beţie şicomportament huliganic în apartamentul lui Grigorievscaia. În timpul scandaluluighimnastiorca (un fel de cămaşă din stofă groasă, pe care o purtau soldaţii şi ofiţerii sovietici-Al. M) în care se afla şi biletul de partid a fost aruncată în stradă. A doua zi, participanţii la beţie i-au înmînat lui Perechidailov ghimnastiorca şi biletul de partid. La 29 octombrie 1944 a participat la o altă beţie. În stare de ebrietate şi scandal i s-au furat biletul de partid şi alte documente. Biletul de partid n-a fost găsit…”

Toţi ocupanţii erau plini de importanţă, cu aere de superioritate faţă de populaţia băştinaşă, cu un comportament obraznic şi violent, lacomi şi hrăpăreţi, dînd interesului personal şi burtei proprii importanţă republicană. Cu cât funcţia era mai înaltă, cu atât posibilităţile de îmbogăţire fără muncă erau mai sigure, iar riscul de a fi pedepsit era nul.

 Documentele selectate, traduse din limba rusă de autorul acestor rânduri şi incluse în prezentul material sunt documente, care au fost scrise de instituţii sovietice prestigioase, autoritare, adică cu o credibilitate de sută la sută.

Către începutul anului 1944 situaţia de pe frontul de est se schimbase în favoarea URSS, lucru care a devenit posibil datorită victoriei ruşilor de la Stalingrad. Deja în primăvară câteva raioane din nordul Basarabiei au fost reocupate de oştirile sovietice.

 Comportamentul ocupanţilor este previzibil în toate perioadele istorice, în care se includbatjocora şi violenţa faţă de băştinaşi, lipsa unei frici, că vor fi pedepsiţi pentru faptele săvîrşite. Mai laconic – învingătorii nu se judecă!

Un document cutremurător, care de fapt exprimă imaginea adevărată a stăpânului- ocupant sovietic venit în Basarabia pe tancuri  pentru a ne aduce „eliberarea stalinistă”:

                                                                                  STRICT SECRET

                            Şefului secţiei militare al CC al PC(B) al Moldovei

                                                                 tovarăşului Fonariov

                                         CERTIFICAT

   În urma verificării faptelor, indicate în nota informativă a secretarului CR al PC(b)M din Târnova de tov. Corolicov, din 27 decembrie 1945, despre abuzul de putere, corupţia şi demoralizarea ofiţerilor comisariatului militar raoional, Vă informăm următoarele:

    Şeful secţiei nr.1, locotenent superior tov. Goncearov, folosindu-se de funcţia deţinută, nelegitim, elibera certificate fictive şi livrete militare false dezertorilor de pe front şi  din industria militară cu nota că nu este apt de serviciul militar, cărora le inscria diferite articole şi boli, potrivit cărora aceştea nu puteau fi mobilizaţi şi liniştiţi îşi continuau traiul în gospodăriile lor. Pentru documentele eliberate, de regulă, de la cetăţenii dezertori tov.Goncearov lua mită în bani şi produse alimentare, participa la banchete şi nunţi, organizate de dezertori şi cei ce se eschivau de la serviciul militar, aflaţi la evidenţa comisariatului militar raional Târnova.

 Pentru acest scop tov. Goncearov avea câţiva oameni în anturajul său, care se ocupau de transmiterea mitei la domiciliu. De exemplu: tov. Goncearov prin intermediul cetăţenei Cogan Haica a eliberat certificat fals dizertorului Tcaci Trofim Grigorievici, pentru care Cogan a primit de la Tcaci 2000 ruble, din care 1000 ruble Cogan a transmis-o lui Goncearov. În felul acesta, prin cetăţeana Cogan, au fost transmise documente de la scoaterea de evidenţă militară dezertorilor Zisman, Volico, ultimul a dat mită în sumă de 1000 ruble, din care Cogan a trasmis 600 ruble lui Goncearov, Bliuma Moha a dat 1400 ruble, din care lui Goncearov i s-au transmis 850 ruble.  În discuţie cu cetăţeana Cogan toate faptele au fost confirmate de ea, mai mult decât atât, ea a recunoscut că lua mită de la persoanele nominalizate şi-i transmitea lui Goncearov; acest lucru se petrecea în cabinetul tov.Goncearov sau, uneori, acasă în prezenţa soţiei sale. Banii primiţi, cea mai mare parte era transmisă lui Goncearov, restul  le asuma sie.

     Certificate,  privind eliberarea de le serviciul militar şi de la lucru în industria militară, Goncearov le-a eliberat şi altor cetăţeni ( Cuşari Grigorii Ălievici, Gherco, Ţemerman ş.a.)

      În afară de aceasta, Goncearov participa activ la nunţi, care trebuiesc considerate ca mită, dar în altă formă. De exemplu, în satul Târnova la cetăţeanul Coun, numele căruia Goncearov nu-l cunoştea, la invitaţia fratelui Coun Ivan Efimovici a participat la petrecerea în armată a premilitarului Colesnic Vasile, în satul Codrenii Noi a participat la nuntă şi la multe alte petreceri şi nunţi. Participarea lui Goncearov la nunţi este legată de dezertori şi persoane care se eschivau de la serviciul militar.

      Tov. Goncearov în activitatea sa criminală avea în anturajul său oameni care îi transmiteau mita şi îl invitau la petreceri şi nunţi prin intermediul acestora de la Goncearov aceştea primeau documentele corespunzătoare, pe care acesta le elibera cu mare plăcere.

       Din discuţiile cu tov, Goncearov în prezenţa reprezentantului secţiei politice a comisariatului militar republican maiorului Teslea şi a şefului secţiei militare a comitetului judeţean Soroca al PC(b)M tov. Ciurban, la 22 ianuarie 1946 tov. Goncearov, parţial, a recunoscut activitatea sa criminală, care este exprimată prin eliberarea documentelor false celor dezertaţi de pe front, dezertorilor din industria militară şi celor care se eschivau de la serviciul militar, pentru care lua mită în bani şi produse. Tov. Goncearov, la acest subiect, a prezentat o notă informativă.

      E necesar de menţionat că tov. Goncearov, ca comunist şi ofiţer, n-a recunoscut activitatea sa antipartinică şi antistatală, încercândă să ascundă multe fapte care au avut loc, ce necesită verificate de organele de anchetă ale procuraturii militare.

Un alt fapt este  comportamentul amoral al şefului secţiei 2, fiind tot odată este şi secretarul organizaţiei de partid al comisariatului militar raional, căpitanul tov.Cantimirov, care lucrează în comisariuatul militar raional Târnova încă de la formare. Pe tot parcursul acestei perioade  tov. Cantemirov era antrenat în beţii sistematice, susţinând  companie lui Goncearov. Deseori participa la tot felul de petreceri şi nunţi împreună cu Goncearov, iar prin diferite minciuni silea femeile şi fetele  de a intra cu el  în relaţii intime. Fiind în stare de ebrietate de trei ori  a organizat deboşuri cu bătăi ale membrilor companiei şi folosirea pistolului din dotare; ultimul caz a avut loc în apartamentul lui Goncearov, când Hantimirov (conform originalului- Al.M) fiind beat a împuşcat de cateva ori din pistol.

Tov. Hantimirov prin minciuni şi diferite promisiuni forţa femeile spre concubinaj şi prin  excrocherii storcea mijloace pentru petrecere şi diferite beţii; de exemplu Hantimirov  a intrat în concubinaj cu fosta lucrătoare a comisariatului militar cetăţeana Lalezinova, care lucra contabil. Într-un termen foarte scurt  dânsa a cheltuit 4000 ruble, tot ea a cumpărat cizme de hrom şi le-a dăruit lui Hantemirov.

Hantemirov  la rândul său i-a promis că se va căsători cu dânsa, dar când s-a aflat că Lalezinova a cheltuit mijloacele statului, a fost eliberată de la comisariatul militar, el a refuzat să-şi onoreze promisiunea şi s-a căsătorit cu alta.

Despre comportamentul amoral al lui Hantimirov pot fi menţionate multe exemple. Tov. Hantimirov fiind secretarul organizaţiei de partid la comisariatului militar  n-a luat nici o măsură partiinică  de a infruenţa comuniştii şi ceilalţi lucrător, care se ocupau cu beţiile şi luau mită de la dezertori şi cei care se eschivau de la serviciul militar, iar tov. Goncearov şi Hantimirov, din contra, se străduiau să ascundă toate cazurile criminale şi prin această activitate au devenit complici.

În discuţie cu tov. Hantimirov în pezenţa reprezentantului Comisariatului MilitarRepublican tov. Teslea şi şeful secţiei militare al Comitetului Jueţean al PC(b)M tov.Ciurbanov  toate faptele  expuse mai sus Hantimirov le-a recunoscut. 

Consider că tovarăşii Goncearov şi Hantimirov prin comportanentul lor, care se exprimă prin beţii sistematice, uneori cu deboşuri şi folosirea armelor din dotare, luare de mită şi depravare sexuală subminează autoritatea ofiţerului sovietic în ochii populaţiei locale şi încrederea faţă de instituţia militară cum este voencomatul (comisariatul militar- Al.M) şi prin aceasta toarnă apă la moara duşmanilor puterii sovietice.

Tovarăşii Goncearov şi Hantimirov ca membi al partidului bolşevic au pătat imaginea comunistului şi responsabilitatea în faţa partidului. Din acest motiv Goncearov şi Hantimirov  nu merită să poarte înaltul titlu de comunist şi trebuesc pedepsiţi  aspru până la excluderea din rândurile partidului. 

E necesar de menţionat atitudinea neserioasă a Comisarului militar republicantov. Korsun în cercetarea faptelor despre încălcarea legislaţiei revoluţionare şi activităţii criminale ale subalternelor faţă de populaţia locală. De exemplu, după ce au parvenit semnale din raionul Târnova despre activitatea criminală a lui Goncearov şi alţi lucrători ai comisariatului militar, în raion a sosit tov. Korsun, şeful secţiei cadre al comisariatului militar republican tov. Kuşnarev şi procurorul militar. Procurorul raionului Târnova, tov. Şevcenco a transmis toate materialele anchetei preventive şi certificatele false, eliberate de Goncearov dezertorilor, procurorului militar. Despre această transmitere a fost informat tov. Korsun. Se părea că erau destule mărturii pentru continuarea anchetei şi pedepsirea celor vinovaţi. Dar tov. Korsun nu a găsit de cuviinţă să discute cu lucrătorii comisariatului militar, inclusiv cu tov. Doncenco, care a semnalat despre activitatea criminală a lui Goncearov, cu atât mai mult că nu a vorbit nici cu Goncearov.

  În consecinţă, tov. Korsun a venit la comisariatul militar Târnova, unde numai s-a arătat, promiţând să revină, dar a plecat la Chişinău şi nimeni nu l-a mai văzut. Până azi nu se cunoaşte locul aflării materialelor transmise procurorului militar şi ce anume măsuri s-au luat privind activitatea criminală a lui Goncearov.

   Din discuţiile cu tov. Teslea am aflat că procurorul militar a transmis un certificat comisariatului militar republican în care se menţionează că faptele activităţii criminale ale lui Goncearov nu s-au adeverit şi cu aceasta  tov. Korsun s-a liniştit. Toate acestea vorbesc despre faptul, că tov. Korsun se străduie să nu scoată gunoiul din casă şi protejează persoanele ce trebuiesc alungate de la servici şi din rândurile PC(b), iar aceştea continuă să lucreze şi să se descompună politic şi moral.

  Consider necesar, ca despre activitatea tov. Corsun să comunic secţiei politice din districtul militar Odesa, pentru a lua măsuri administrative faţă de tov. Korsun.

Instructor secţia militare al CC PC(b) M     (semnat)           Polejaev2

Consider că comentariile sunt de prisos…Mai mult nu zic nimic !

              Alexandru Moraru, istoric-arhivist şi publicist                                                                   

[1] AOSPRM,F.51, inv.3,d.22 , f. 207

2 AOSPRM, F. 51, inv.4, d.432, f. 6-8

„DEATH WISH”, RASISMUL LUI TOM ŞI JERY ŞI DEMONIZAREA UNII NAŢII

„Death Wish”, realitatea contemporană românească
 
Tom__JerryCu ani în urmă, cunoscutul producător de filme Dino de Laurenţiu a oferit marilor ecrane incitantul film „Death Wish”, unde a dat curs sentimentului disperării umane în faţa ofensivei agresivităţii şi a justiţiei neaplicate. O tragedie în care Charles Bronson a interpretat rolul justiţiarului. Privind filmul, te cuprinde sentimentul revoltei împotriva nedreptăţii şi a putreziciunii sistemului, fără a-ţi da posibilitatea evadării de lângă reziduurile societăţii actuale. Netrebnicii „educaţi” de sistemul nostru politic şi social atacă orice comandament al dreptăţii sociale, comiţând violuri, jafuri, crime, accidente rutiere provocate intenţionat (cazul recent al automobilistului sinucigaş care a luat cu el, „dincolo”, cinci suflete nevinovate). Printre noi, fără să ne întrebe cineva dacă suntem de acord, circulă liber iresponsabili care au optat pentru consumul de stupefiante, drogaţi asistaţi gratuit pe bani grei, plătiţi din buzunarul  sărac al contribuabilului român (în timp ce un bolnav care şi-a plătit decenii asigurarea de sănătate este obligat la co-plată), hoţii de buzunare, amatorii de câştiguri nemuncite, asasini şi alte rebuturi de la periferia societăţii. Nu fac excepţie clanurile ţigăneşti care acaparează – cu acceptul tacit al autorităţilor -, evacuarea spitalelor de copii[1], invadarea centrelor oraşelor cu prezenţa lor deloc tăcută sau civilizată. Vi se pare că exagerez? Verificaţi, vă rog, pe propria dumneavoastră piele, apoi putem vorbi de discriminare şi de C.N.C.D. Existenţa unui sistem politic şi social bazat pe corupţie, prostie, incompetenţă şi minciună, unde colcăie liberi agenţii unor interese străine a adus atingeri grave siguranţei individului. Slugile Înaltelor Porţi ale secolului al XXI-lea, trădătorii de ţară şi escrocii, s-au infiltrat în structurile cele mai înalte ale statului şi nu vor renunţa la Putere. România fierbe de 25 de ani la foc mic, iar şansele de revenire la normalitate şi-au pierdut azimutul. Cu totul inacceptabil şi dureros, o mână de politicieni corupţi, îndrăgostiţi de bani, de funcţii şi de afaceri veroase şi-au înfiinţat un club exclusivist, se rotesc periodic la Putere, vând bogăţiile Ţării şi joacă pe degete soarta milioanelor de români adormiţi, insensibili la îndemnul „Deşteptă-te, române!”
 
Sistemul e putred, iar siguranţa cetăţeanului face echilibristică pe muchia cuţitului.
 
Omului de astăzi, refuzat sistematic de un sistem corupt şi nedrept, i se sugerează, i se impune în fapt, să-şi facă dreptate singur. Rezultă întrebarea inevitabilă: are cetăţeanul acest drept? Logic, moral şi corect, nu! Real, da! Da, pentru că sistemul ciudat de „democratic” postdecembrist, conform fabulelor lui Grigore Alexandrescu din România, face legi pentru căţei, nu şi pentru dulăi. Autorităţile statului român ignoră sau aplică discreţionar chiar şi reglementările „normale”, emise de fabrica de legi numităeufemistic Parlamentul României. Cetăţeanul e nevoit să abandoneze totul: sentimente, principii, lupta pentru supravieţuire… pentru „democraţie”. Singura posibilitate este aceea de a-ţi face singur dreptate. Este corect? Categoric, NU! Este legal? Nu! Fiecare individ are propriile principii, unele dintre ele putându-i deranja pe alţii. Sistemul e putred, haosul acaparează noi teritorii, iar siguranţa cetăţeanului face echilibristică pe muchia cuţitului.
 
De râsul curcilor: celebrele desene animate cu Tom si Jerry sunt considerate rasiste
 
Seria celor peste o sută de filme de scurt metraj „Tom și Jerry” a fost produsă de studioul de film M.G.M., producătorii William Hanna și Joseph Barbera câstigând cu acestea nu mai puţin de şapte premii Oscar. Acum, în secolul al XXI-lea, celebrele desene animate care, alături de creaţiile studiourilor Walt Disney au încântat copilăria multor generaţii – inclusiv a celei „cu cheia de gât” -, au ajuns să fie considerate rasiste. Da, aţi citit corect, rasiste! Înalta (ne)înţelepciune sau rea intenţie a unor bolnavi psihici, ignoră făcăturile monstruoase ale promovării violenţei infantile conţinute de dezastruoasele „animate” actuale şi nu-i deranjează pe cei de la site-ul Amazon.com. Nici calitatea artistică lamentabilă, nici impactul asupra copiilor, nici consecinţele asupra comportamentului ulterior al acestora, ca adolescenţi, tineri, apoi adulţi, nu-i interesează. Urmând logica „Amazon.com”, constatăm că nebunia „political (in)correctness”, promovată şi menţinută de câţiva alienaţi contemporani, a scăpat de sub control, sfidează bunul simţ si capacitatea de înţelegere. Imbecilii de serviciu au etichetat ca fiind imoral chiar şi filmul „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici”. Cât de sănătoasă moral este promovarea pornografiei, a homosexualităţii şi a celorlalte manifestări sodomo-gomoriste se poate constata din punerea sub protecţia unor legi strâmbe şi impuse de hahalerele Babilonului înstelat, a agresivităţii excesive a deviaţilor-sexual împotriva normalităţii, a tradiţiilor şi a credinţei creştine. Să nu uităm că premiul Eurovision 2014 a fost „câştigat” tocmai de un exemplar oarecum rar, neobişnuit până şi între „ciudaţi”. Revenind la Tom şi Jerry, reacţiile apărute în publicaţia „London independent”[2], referitoare la raţionamentele Amazon.com sunt edificatoare: „Astăzi, cei ce doresc să vizioneze filmele cu desene animate ale anilor ’70 […] se confruntă cu avertismentul că acestea ar conține «prejudecăți etnice și rasiale», care au fost, cândva, obișnuite în societatea americană. […] Nu este pentru prima dată când vizionarea filmelor cu «Tom și Jerry» a fost pusă sub semnul întrebării”.
 
Ofensiva propagandei homosexuale în România
 
Prin propaganda homosexuală în România, aflată – cu sprijinul oficial al Babilonului bruxellesian, în mod special al ultimilor doi foşti ambasadori ai S.U.A. la Bucureşti – în ofensivă generală, „diversitatea” a sugerat sau impus celor de la PRO TV să deplaseze barierele normalităţii spre anormalitate. Telespectatorii au avut „privilegiul” de a „admira” un travestit din Cluj (supranumit Cora), care, îmbrăcat cu rochie decoltată şi alte accesorii feminine s-a dat în spectacol, machiat, pudrat şi apretat precum „fetele” de pe centurile oraşelor, epatând prin comportament sfidător la adresa moralei creştine şi a bunului simţ public. Un militar care participa la emisiunea respectivă, pentru că, dezgustat de ceea ce se întâmplă, a avut demnitatea să părăsească platoul a fost stigmatizat şi acuzat de discriminare. Mare-i grădina!…
 
De prin U. E. adunate
 
În urma analizei relatărilor din perioada 2012-2013 apărute în presa britanică precum: „The Daily Mail”, „The Mail on Sunday”, „The Times”, „The Sunday Times”, „The Sun”, „The Sun on Sunday”, „The Daily Telegraph”, „The Sunday Telegraph”, „The Express”, „The Sunday Express”, „The Guardian”, „The Observer”, „Daily Mirror”, „Sunday Mirror”, „The Independent”, „Independent on Sunday”, „Daily Star”, „Daily Star Sunday” şi „The Financial Times”, un raport al Observatorului pentru Imigraţie de la Universitatea Oxford, precizează că jurnaliştii britanici au utilizat un limbaj inadecvat atunci când au scris despre imigranţii români, cărora li s-au atribuit fapte penale, fiind asociaţi cu infracţionalitatea în ansamblu şi fără a face diferenţe între români şi ţigani. William Allen, co-autor al analizei, a precizat că „raportul este valoros deoarece oferă perspectiva cuprinzătoare a modului în care ziarele naţionale britanice au discutat despre români într-o perioada cheie”. (Huffington Post).[3] Ziarele britanice i-au demonizat pe români, prezentându-i drept „ţigani, hoţi si vagabonzi”. Ei au voie, noi, românii, nu!
 
„Riscul demonizării unei naţionalităţi care are intenţii bune”
 
După ce 50 de ţigani au „amenajat” o tabără ilegală în nordul capitalei Regatului Unit, londonezii din zona respectivă s-au simţit deranjaţi şi s-au înfuriat peste măsură, pentru că invadatorii şi-au confecţionat şi au amplasat cocioabe din lemn şi plastic pe marginea unui râu, unde îşi pregătesc mâncarea la foc de tabără, se spală în râu, folosind pădurea din apropiere ca toaletă. Urmând exemplul lui Sarkozy, autorităţile au încercat (fără succes) să-i evacueze.[4] Potrivit Biroului de statistică al Danemarcei, 4.398 de români au imigrat în această ţară în anul 2013, dintre care, mulţi sunt ţigani. Maria Artene, o tânără româncă, aflată pentru studii la Copenhaga, citată de publicaţia „The Copenhagen Post”[5], menţionează : „Reflectarea în presa daneză a evenimentelor în care sunt implicaţi cetăţenii români perpetuează o perspectivă greşită asupra acestora” […] când întâlneşti titluri ca «Poliţia avertizează asupra spărgătorilor români», spărgătorii în chestiune nu sunt români, sunt ţigani şi e o mare diferenţă. […] Deşi numele par asemănătoare, românii şi ţiganii împart doar aceeaşi cetăţenie. Cultura lor e foarte diferită de a noastră. În timp ce există români infractori şi ţigani cinstiţi, confuzia a ajuns acum într-un punct în care discriminarea faţă de români este tot mai prezentă şi dificil de eliminat”. Maria Artene întreabă retoric: „ce ar face presa dacă nişte ţigani britanici ar comite infracţiuni în Danemarca? Titlurile ar fi «Poliţia avertizează în privinţa spărgătorilor britanici?» […] Referirile repetate la ţigani ca la români –avertizează ea -, aduc riscul demonizării unei naţionalităţi care are intenţii bune, până în punctul unde nu va exista cale de întoarcere”.
 
Cum garantează statul român drepturile românilor?
 
După relatările de mai sus, atitudinea discriminatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), prin care celor mulţi ni se impune legea celor puţini, demonstrează practica unei democraţii întoarsă pe dos. Cine este C.N.C.D.? Iată câteva dintre atribuţiile acestei instituţii a statului român: „C.N.C.D. este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul discriminării; C.N.C.D. este garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte; […]” [6] Nu prea înţeleg eu bine cum C.N.C.D. îmi garantează dreptul de a nu fi discriminat atunci când un ţigan mă agresează verbal sau chiar fizic. În România contemporană toată lumea ştie că mulţi ţigani – categoric, nu toţi! – umblă în gaşcă, în haită, sunt gălăgioşi şi necivilizaţi.C.N.C.D. nu ştie?! Se întâmplă uneori – nu prea des -, ca după ce autorităţile intervin în forţă să fie amendaţi, dar nicio amendă nu este vreodată achitată. De ce nu se iau măsuri ca vinovatul, în cazul în care cel vinovat nu are cu ce să plătească, să presteze muncă obligatorie (echivalentă cu valoarea amenzii), în folosul comunităţii pe care a sfidat-o? Ar fi o măsură corectă care i-ar aduce pe delicvenţi la ordine.O măsură care funcţionează cu rezultate bune în ţările unde este aplicată!
 
Nimeni nu-i condamnă pe elveţieni, pentru „rasism”!
 
Dacă privim condiţiile dintr-un stat nemembru al U.E. se poate constata că răspunsul la nedumerirea mea este deja aplicat în Elveţia, unde:
– ajutorul de șomaj se acordă numai după cinci ani de muncă  neîntreruptă;
– dacă refuzi  o ofertă de loc de muncă, pierzi orice ajutor din partea statului;
– dacă pierzi din vina ta locul tău de muncă (exemplu: consum de alcool la locul de muncă, comportament inadecvat etc.), pierzi orice ajutor din partea statului;
– dacă provoci distrugeri în locuinţa ta socială sau la oricare alt obiectiv aflat în proprietatea statului, trebuie să suporţi ori costul reparaţiilor, ori să lucrezi în cadrul unui penitenciar în folosul societăţii,  până la recuperarea integrală a pagubelor. Surprinzător, nimeni nu-i condamnă pe elveţieni, pentru „rasism”! Nici n-ar avea cum, pentru că fac ceea ce este bine şi corect, la ei acasă. Bravo lor! Parafrazând, nu tot ce-i bun pentru U.E. este bun şi pentru Elveţia!
 
În România, dacă, în virtutea drepturilor constituţionale protestez când sunt înjurat sau agresat de un ţigan, sunt catalogat rasist şi acuzat că fac discriminare, iar C.N.C.D. tot pe mine mă socoteşte vinovat. Când românii aflaţi în afara României sunt consideraţi ţiganii Europei, C.N.C.D. rămâne impasibil. Nu iniţiază proceduri de restabilire a drepturilor internaţionale prin sesizarea Parlamentului României, care tutelează C.N.C.D. Parlamentul European, are orbul găinii sau reprezintă ipocrizia oficializată? Judecaţi dumneavoastră unde se află dreptatea! Cetăţenii României au nevoie de o legislaţie corectă, nu de una în care majoritatea să fie asuprită de minorităţi! Şi iar parafrazez: nu tot ce-i bun pentru U.E. este bun şi pentru România!
 
Conqita Wurst, în centrul cercului de stele al drapelului albastru
 
Dacă tot am vorbit despre discriminare, vă prezint un exemplu flagrant de discriminare pozitivă: „Peste o sută de manifestanţi kurzi au pătruns cu forța în clădirea din Bruxelles a Parlamentului European pentru a protesta faţă de pasivitatea pe care, în opinia lor, o manifestă Uniunea Europeană în faţa atacurilor teroriste comise de gruparea jihadistă Statul Islamic” (citat E.F.E.). La câteva zile diferenţă, Conqita Wurst, paparuda cu barbă, a intrat în aceeaşi clădire ca invitat special, acordându-i-se onorurile unui şef de stat. O parte a membrilor Uniunii au ascultat „extaziaţi” chelălăiturile „artistei”, propulsată în mod special ca reprezentantă a sodomiştilor. Presa aservită de pe toate meridianele a mediatizat cu surle şi trâmbiţe evenimentul, de parcă orătania ajunsese pe lună, unde a redescoperit roata. Asta, da, ispravă! Nu m-ar mira dacă-i vor pune poza ca blazon, la intrarea în sediul Parlamentului European, ba chiar şi în centrul cercului de stele al drapelului albastru. Ar fi o premieră absolută: drapele cu stele sunt multe, dar cu barbă… După manifestările de simpatie pentru grupul L.G.B.T. din Babilonul bruxellesian, nu m-aş mira nici dacă prezidenţiabila româncă, membră şi ea a circului unional şi susţinătoare a ciudaţilor să devină purtătoare de barbă, fiindcă şi aşa a pus destule „bărbi” în prestaţiile ei. Poate că este la modă portul de barbă la femei. Tare sexi ar arăta doamna prezidenţiabilă! Ptiu, să ne scuipăm în sân, că dracu-i bătrân şi parşiv!
 
„Apel către lichele”: dacă tăceaţi, filosofi rămâneaţi!
 
În etapa murdară a circului electoral pentru tronul de la Cotroceni, ograda elitistă dâmboviţeană este bântuită de „aviara” protestelor. Spiritele s-au încins, „’telectualii lu’ Băsescu” s-au dezis de vechiul patron aproape expirat şi, în încercarea crucificării celui mai longeviv actor din România, Radu Beligan, şi-au eliberat complexele cu mânie proletară. Nu că aş fi de acord cu opţiunea celui din urmă numit pentru prezidenţiabilul său favorit, dar fariseismul pleşu(v), zău că nu dă bine la imaginea culturii. Andrei Pleşu a publicat în ziarul „Adevărul” o scrisoare deschisă, adresată lui Beligan, în care îl avertizează că îşi investeşte imaginea „într-o jalnică operaţiune de propagandă” şi pe care o încheie astfel: „[…] ieşiţi din scenă cu o replică atât de trivială, atât de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil”.[7] Autorului scrisorii deschise nu putea să-i sară în ajutor decât cel ce-a înghiţit pe nemestecate fosta „Editura Politică”, primită cadou de la „pretinul” său, primul fost ministru al culturii de după ’89. D.N.A. încă nu se autosesizează („prietenii ştiu de ce!”). „Marele inchizitor” Gabriel Liiceanu se exprimă în „cazul Beligan”: „a cărui viaţă „s-ar cuveni să n-o mai ascundem după măştile rolurilor sale. […] A fredonat ani la rând, de la tribunele abandonului, refrenul impudorii”.[8] Mă rog, este opinia sa, dar toată povestea poate fi extrapolată la titlul filmului „Uite cine vorbeşte!?”, iar finalul nu poate fi decât adaptarea conjuncturii la cei doi ’telectuali: „Dacă tăceaţi, filosofi rămâneaţi!”
Grafica – Ion Măldărescu
ION MĂLDĂRESCU
––––––––––––––––
[1] Vezi cazul Cârpaci de laTimişoara, peste care s-a aşternut tăcerea.
[2] „London Independent”: „Tom and Jerry cartoons now carry a « racial prejudice’ warning on Amazon »”.

FIECARE PARTE CU ADEVĂRUL SĂU ISTORIC

Comemorări de 6 octombrie la Arad
 
Comemorare_6_oct_2014Ca în fiecare an, de 6 octombrie, maghiarii i-au comemorat la Arad pe “cei 13 generali martiri”, iar „Noua Dreaptă” românească din Arad a organizat un parastas în memoria celor 40.000 de români ucişi în timpul revoluţiei ungare din 1848-1849. Fiecare parte cu adevărul său istoric, cu valorile şi aspiraţiile sale. Comemorarea „celor 13 generali” a avut parte, de fiecare dată, de ceremonialuri laice şi religioase, cel mai adesea onorate şi de prezenţe oficiale ungare şi române. Memoria celor 40.000 de victime române ale urgiei genocidare a armatei revoluţionare ungare este cinstită modest, discret, fără participări oficiale şi doar la iniţiativele unor organizaţii sau formatiuni politice al căror patriotism este etichetat şi acuzat de „extremism legionar” sau „vadimo-funarist”.
 
Cine au fost şi ce fapte de arme au săvârşit cei 13 „generali” ai armatei revoluţionare ungare de la 1848-1849?
 
Cei 13 (de diferite naţionalităţi – ungară, germană, austriacă, armeană, sârbă, croată, slovacă) au ajuns generali în armata Ungariei – aflată sub comanda generalului de origine poloneză Iosif Bem -, care îşi declarase independenţa faţă de Imperiul Austriac. Armata condusă de generalul Bem a pătruns în Transilvania în toamna anului 1848 şi s-a luptat atât cu armata imperială, cât şi cu revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu, care cereau drepturi egale cu ceilalţi locuitori ai provinciei. În timpul luptelor purtate în perioada decembrie 1848 – iunie 1849, potrivit istoricilor, armata maghiară a trecut prin foc şi sabie peste 300 de sate româneşti. A rezultat un adevărat genocid: circa 40.000 de oameni au fost ucişi, printre aceştia numărându-se şi aproximativ 100 de preoţi.
După intervenţia armatei ruse, venită în sprijinul austriecilor, maghiarii au fost învinşi. Prizonierii au fost predaţi armatei imperiale, care i-a executat pe cei 13 generali pentru trădare. Până în anul 1925 a existat, în Arad, Monumentul „Hungaria”, sau „Ungaria Milenară”, construit ca semn al reconcilierii austro-ungare în anul 1891, în memoria celor 13 generali.
Aceştia au fost foştii ofiţeri în armata imperială:
1. Aulich Ludwig (Lajos) (etnic german, locotenent-colonel);
2. Damjanich János (de origine sârbă, locotenent-colonel);
3. Dessewffy Arisztid (maghiar născut în actuala Čakanovce, din Slovacia – căpitan);
4. Kiss Ernő (armean născut la Timişoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra);
5. Knézic Károly (de origine croată, a fost numit general în locul lui János Damjanich, după rănirea acestuia)
6. Láchner György (de origine slovacă, născut în satul Necpaly din Slovacia);
7. Lázár Vilmos (maghiar născut în Zrenjanin, un sat din Serbia);
8. Karl von Leiningen-Westernburg (conte german, născut în Hessa);
9. Nagysándor József (maghiar născut la Oradea);
10 Poeltenberg Ernő (cavaler de origine austriacă, născut la Viena; locotenent);
11 Schweidel József (născut în Zombor sau Sombor, în Serbia; maior);
12. Török Ignác (maghiar născut în Gödöllő, judeţul Pest);
13. Vécsey Károly (maghiar născut în Pesta, conte; locotenent-colonel).
Toţi au fost ridicaţi la gradul de general de către Kossuth Lajos, fost conducător al Ungariei în timpul revoluţiei din anii 1848-1849 şi considerat unul dintre cei mai mari patrioţi maghiari. Prin acţiunile lor armate, „cei 13” au susţinut prevederile programului revoluţiei paşoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia, care stipula alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinţei românilor majoritari! Parte dintre ei, având şi funcţii de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalţi mercenari şi aventurieri din armata aşa-zis revoluţionară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40.000 de români, dintre care peste 100 de preoţi ortodocşi români spânzuraţi, de arderea şi ştergerea de pe faţa pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute şi sute de crime barbare şi atavice, de miile de schingiuiri, de execuţiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni.
 
În armata lui Avram Iancu s-au distins prin mari fapte de vitejie şi detaşamentul de femei călare din Mărişel, judeţul Cluj, condus de Pelaghia Roşu, mama Pelaghia roşucenturionului Andrei (Indrei) Roşu. Pentru că nu erau suficienţi combatanţi din rândul bărbaţilor din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roşu, iar la momentul oportun ele au declanşat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenţie, crezând că e atacat de cavaleria moţilor, a rupt lupta şi s-a retras în debandadă.
La 9 octombrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste cu suma de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele merite:
„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”
Monumentul dezvelit în 1891 avea, însă, şi o altă simbolistică, el fiind înăltat spre neuitarea de către generaţiile viitoare a celor 13 provincii ale „Ungariei Milenare”:
Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia, Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa şi Voivodina
Aceasta simbolistică a întreţinut idealul revizioniştilor hortişti, motiv pentru care regele Ferdinand, la iniţiativa guvernului Brătianu, din cauza numeroaselor manifestări ale ungurilor care cereau alipirea Transilvaniei la Ungaria, a dispus demontarea monumentului. Atât după al Doilea Război Mondial, cât şi după decembrie 1989, liderii maghiari au încercat să refacă vechiul monument în forma sa iniţială. În anul 2004, Guvernul României, în pofida unei puternice opoziţii, a decis reamplasarea monumentului „celor 13”.
 
Notă: Regele Ferdinand a dispus demontarea monumentului, iar prim-ministrul Năstase a dispus remontarea. Ultimul numit îşi merită soarta.
În urmă cu patru ani, cu un prilej asemănător celui recent, istoricul Cristian Negrea a enunţat un comentariu pertinent:
„Eu sunt de acord cu amplasarea statuii respective la Arad, cu următoarele condiţii:
– Amplasarea unei statui a generalului Traian Moşoiu la Tisza-Bo, locul unde armata română a trecut podul de pontoane peste Tisa, în iulie 1919.
– Amplasarea unei …statui a generalului Gheorghe Mardarescu la intrarea in Budapesta, acolo pe unde au intrat cavaleristii romani ai generalului Rusescu la 3 august 1919.
– Amplasarea unei statui a regelui Ferdinand pe Andrassy Strasse, in dreptul parlamentului maghiar, acolo unde au defilat trupele române la 4 august 1919.
– Amplasarea opincii româneşti pe catargul steagului maghiar de pe Parlamentul Ungariei, acolo unde a stat pe parcursul ocupaţiei româneşti a Ungariei, din august până în noiembrie 1919.
Odată aceste condiţii îndeplinite, sunt de acord cu amplasarea statuii celor 13 generali maghiari la Arad.”
 
Regretatul George Pruteanu scria un comentariu referitor la un articol scris de Adrian Năstase, al cărui titlu contrasta flagrant cu gestul comis patru ani mai târziu: „Un vis al iredentismului unguresc: reamplasarea la Arad a «Monumentului libertăţii maghiare»”.„E, pur şi simplu, de necrezut că un om care scria cele de mai jos acum doar patru ani a putut săvârşi azi oribila trădare a demnităţii naţionale prin instalarea în România a statuii unor ucigaşi de români. Textul  care urmează[1] şi, mai ales, pasajele evidenţiate, vădesc abisul de duplicitate, fariseism, inconsecvenţă la care duc politicianismul searbăd, mercantil şi lipsa de caracter.” (George Pruteanu, ziarul Dimineaţa, 5 oct. 1999)
Subscriem ambelor comentarii. (Ion Măldărescu)
General Br.(r) AUREL ROGOJAN
–––––––––––––––––-