TRECUTUL ÎNTUNECAT A LUI PUTIN

PROFESORUL CORVIN LUPU ȘI CARTEA SA ”TRĂDAREA SECURITĂȚII”

Dar cu tata cum rămâne?

Serban_Alexianu_Transnistria_-_1Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1], o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…

Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.

Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.

Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”. De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!

Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.

Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!

Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.

Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.

Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului! După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată „Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944″. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.

Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!”. Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!

Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti.

Imediat după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!

Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007

SURSA: http://www.art-emis.ro

–––––––––––––––––-
[1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007.

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

  L-am invitat pe profesorul Corvin Lupu la o discuție privitoare la rolul și locul pe care îl are Mișcarea […]

L-am invitat pe profesorul Corvin Lupu la o discuție privitoare la rolul și locul pe care îl are Mișcarea Legionară în istoria României. În spațiul public se dezbate adeseori această temă și se enunță puncte de vedere contradictorii. Pe de altă parte, interesul opiniei publice a fost mereu catalizat de interdicțiile pe care, în trecut le-au impus regimurile antonescian, regal și comunist și pe care le impune, cu și mai mare determinare, regimul politic actual, cel care a emanat mult contestata Ordonanță 31/2002, devenită Legea 107/2006 și completată prin Legea 217/2015. Această serie de acte normative este menită să elimine libertatea cuvântului în România, libertate rămasă doar „pe hârtie”, în paginile Constituției, libertate care se respectă doar atunci când regimul politic are interes. Cu toate acestea, în conștiința publică, spiritul Mișcării Legionare a rămas treaz, ca urmare a faptului că, practic, în marea majoritate a familiilor de etnici români a fost cel puțin un legionar.

Marius Albin Marinescu: Încep discuția noastră, domnule profesor, rugându-vă să ne spuneți cum a apărut această mișcare națională românească.

Corvin Lupu: Sunt convins că propunerea dumneavoastră trezește interes multor cititori. Cât ar fi să scurtăm discuția noastră, tot va trebui să o facem în două sau trei discuții diferite, tema fiind importantă și neputând fi expediată în derizoriu printr-un răspuns scurt și sec.

În primul rând aș arăta că Mișcarea Legionară s-a desprins din mișcarea de dreapta apărută și dezvoltată după primul război mondial. „Părintele” acestei mișcări este profesorul universitar de Drept de la Iași, Alexandru C. Cuza.

După primul război mondial și după crearea României Mari, pe plan european s-a dezvoltat foarte mult mișcarea socialistă. Ea a câștigat în prestigiu la nivelurile de la baza popoarelor europene. Succesele bolșevicilor, care au ajuns să preia puterea în Rusia, au influențat mult societatea europeană, mai ales în statele învinse în război și în care existau comunități evreiești puternice. Evreii erau cei care propovăduiau și răspândeau bolșevismul în Europa. Efectele au fost imediate. Preluarea puterii politice de către bolșevicii evrei Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg în Republica Sovietică Bavaria și de către Bela Kuhn, tot evreu, în Republica Sfaturilor din Ungaria, au încurajat și socialiștii din România, dominați majoritar tot de evrei, să acționeze împotriva regimului politic și a statului român. Încă nu se terminase bine războiul și, în decembrie 1918, au avut loc mari revolte muncitorești în București, dirijate de comuniști. În anul 1919, Lenin a înființat Internaționala a III-a Comunistă, care avea ca proiect politic răspândirea internaționalismului proletar, până la preluarea puterii de către comuniști în întreaga lume. Comuniștii promovau, domnule director, un fel de globalizare de astăzi, numită „internaționalism proletar”, doar că astăzi globalizarea este promovată în interesele altei supraputeri, „viceversa”, cum ar spune Caragiale, cel mereu actual.

În România, în 1919, a luat ființă Partidul Socialist, iar apoi, în vara anului 1920, aripa lui cea mai radicală a îmbrățișat bolșevismul, votând aderarea partidului la Internaționala a III-a Comunistă, ceea ce a condus la apariția Partidului Comunist Român, în mai 1921. În 1920, avusese loc atentatul din Parlamentul României: trei evrei comuniști au pus o bombă în Senat și au ucis și rănit numeroși parlamentari. În anii următori, acest Partid Comunist a inclus în programul său politic obiectivul de luptă a provinciilor românești împotriva statului național unitar, până la desprinderea lor de România. În aceste condiții, partidul a fost scos în afara legii. Aceste evenimente au scandalizat societatea românească, au renăscut sentimente antievreiești mai vechi, pe care o foarte mare parte a societății le-a perceput ca fiind firești și au dus, de asemenea firesc, la o acțiune contrară de apărare împotriva acestor excese.

Pericolele pe care le reprezentau acțiunile destabilizatoare, opoziția ascunsă sau fățișă a minorităților naționale față de statul național unitar, mai ales a ungurilor și a evreilor comuniști, nu a permis promovarea în România a unei democrații reale, conducerile României fiind nevoite să folosească adeseori represiunea pentru apărarea statului. În acest sens, în anul 1924 a fost promulgată Legea Mârzescu, care limita drastic întrunirile și dreptul la asociere. După cum o să discutăm mai târziu, escaladarea acestor măsuri represive avea să conducă însă și la excese antidemocratice, efectuate din interese legate de lupta pentru menținerea puterii politice, excese care au ajuns până la nivelul practicării terorismului de stat, în acest caz nu împotriva comuniștilor antiromâni, ci împotriva legionarilor, ceea ce nu s-a justificat, pentru că legionarii erau susținători ai statului național unitar român și doreau să preia puterea exclusiv prin mijloace democratice, respectiv prin alegeri.

Inițiatorul mișcării de dreapta, pe care eu nu aș numi-o „radicală”, ci, mai degrabă, ca fiind gruparea politică „poziționată cel mai la dreapta eșichierului”, a fost profesorul A.C. Cuza. Avea un mare prestigiu profesional. Era decanul Facultății de Drept din Iași, oraș majoritar populat și controlat de evrei. În conștiința publică, comuniștii erau identificați cu evreii, iar românii care se alăturau acestei doctrine erau percepuți ca fiind „jidoviți”. Corneliu Codreanu îi fusese student și a aderat o vreme la ideile sale, după care și-a nuanțat pozițiile. În martie 1920, Corneliu Codreanu, dând dovadă de mare curaj, a pătruns în fieful comuniștilor din Iași, Atelierele „Nicolina”, ai căror muncitori erau instigați de comuniști să declanșeze greva generală. Corneliu Codreanu s-a suit pe clădire, a înlăturat drapelul roșu care arbora și l-a înlocuit cu tricolorul românesc. Această acțiune temerară a blocat pur și simplu greva generală care fusese proiectată la „Nicolina”. Prin acest gest, Codreanu a câștigat notorietate și o mare simpatie în rândurile majorității românilor din Iași, care erau anticomuniști. Autoritățile nu avuseseră curaj și inițiativă să dea jos drapelul roșu de pe clădirea atelierelor.

Profesorul A.C. Cuza propunea o replică dură și imediată împotriva acestor evrei și a mișcării comuniste. Corneliu Codreanu a intrat în dispute ideologice cu fostul său magistru, pe probleme ideologice și tactice. Cu toată adversitatea la care au ajuns, când Corneliu Codreanu, în legitimă apărare, dovedită definitiv în Justiție, l-a ucis pe prefectul Poliției Iași, Constantin Manciu, profesorul A.C. Cuza l-a apărat. Când ideile lui Corneliu Codreanu privitoare la necesitățile etniei române s-au cristalizat, el a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, în 1927.

Marius Albin Marinescu: Relatați-ne pe scurt împușcarea prefectului Manciu, eveniment de mare răsunet în acel timp.

Corvin Lupu: Împușcarea prefectului Manciu de către Codreanu a făcut mare vâlvă în epocă și în perioada următoare, fiind folosită ca motiv de defăimare a lui Corneliu Codreanu. În realitate, lucrurile s-au clarificat la procesul care a urmat și în cadrul căruia judecătorii regimului politic de care aparținea prefectul Manciu au reținut și motivat legitima apărare și l-au achitat definitiv pe Corneliu Codreanu, ceea ce detractorii „căpitanului” ocolesc, prezentând doar ceea ce conduce la denigrare.

Studenți și elevi de liceu români, în frunte cu Corneliu Codreanu militau pentru drepturile românilor, în special pentru numerus clausus, arătând că ei nu vor să învețe într-o școală în care 80% din elevi și studenți sunt etnici străini și nici să trăiască într-o societate în care 80% din conducători urmau să fie străini, colegii lor evrei de școală și de studenție.

Prefectul Poliției Iași, Constantin Manciu, era un susținător al comunității evreiești din Iași. În mod repetat, polițiștii efectuau descinderi la casa din Ungheni unde se întâlneau tinerii români pentru a se organiza. Cu ocazia acestor descinderi, tinerii români au fost, în mod repetat, bătuți până la sânge, iar unii dintre ei duși la sediul Poliției unde au fost torturați. Erau bătuți la tălpi și alte părți ale corpului cu vergele și cu vână de bou. În mod repetat, au fost salvați de profesorul A.C. Cuza care mergea să-i elibereze însoțit de personalități ale orașului care aveau influență în Poliție. La Poliție, Corneliu Codreanu a fost și el bătut cu bestialitate. Aceste abuzuri colosale i-au revoltat mult pe români. În cadrul unui proces al unui tânăr român, care a reclamat bătăile și torturile la care a fost supus, pe care Corneliu Codreanu l-a apărat în fața instanței în calitate de avocat, între avocații reclamantului și agenții de poliție incriminați s-au iscat dispute care au condus la suspendarea ședinței de judecată. La ieșire, în stradă, prefectul Manciu, împreună cu mâna sa dreaptă, comisarul evreu Clos, au încercat, sub amenințarea pistoalelor să îl rețină pe Corneliu Codreanu pentru a-l duce la sediu. Împotriva lui Codreanu nu se emisese nici un mandat, acțiunea fiind abuzivă. Prefectul Manciu a ordonat agenților să pună mâna și să-l lovească pe Corneliu Codreanu. Acesta s-a opus și, amenințat fiind cu pistolul de către comisarul Clos și lovit cu pumnul de către prefectul Manciu, a folosit el primul arma, ucigându-l pe Manciu și rănind pe Clos și pe un alt agent, după care s-a întors în clădirea judecătoriei de la Ocolul I Urban și s-a predat procurorului, relatând cele întâmplate. Notorietatea lui Codreanu a crescut și mai mult. A fost arestat, dus la București și judecat în stare de arest. Achitarea lui definitivă de către instanță a trezit entuziasm în rândul românilor, dar a întărâtat autoritățile.

Marius Albin Marinescu: Oare ce-i frământa atât de mult pe români, în acea perioadă, încât să simtă nevoia să se organizeze pentru a se apăra în propria lor țară?

Corvin Lupu: România Mare a coagulat vechile teritorii românești care aparținuseră imperiilor înconjurătoare. În primii ani după primul război mondial existau legislații diferite de la o regiune la alta, cu tradiții diferite și din acest punct de vedere. Numeroase minorități naționale ajunseseră, prin schimbarea frontierelor, să trăiască în România Mare. Pe acest fond de lipsă de unitate legislativă, societatea nu era stabilizată. Din majoritari susținuți de fostele state care au stăpânit respectivele regiuni, etniile conlocuitoare s-au trezit minoritari în statul național unitar român, statut care nu le convenea. Așa era cazul ungurilor din Transilvania, bulgarilor din Cadrilater și rusofonilor din Basarabia. Apoi, cifra evreilor crescuse foarte mult și, ca urmare a prigonirii lor în diverse state europene, refugiați evrei intrau permanent în România. Cu cât statul român se consolida, cu atât se mai simțeau minoritățile naționale mai puțin confortabil, inclusiv sașii.

Principala problemă social-politică a perioadei interbelice a fost problema evreiască. Statul național unitar român era mereu sub presiune și amenințări internaționale cerându-i-se de către marile puteri să dea diverse drepturi sociale, politice și economice minorităților naționale, cu deosebire evreilor. Privitor la aceștia din urmă, începând cu perioada primului război mondial și până după venirea la putere în Germania a Partidului Național-Socialist, câteva sute de mii de evrei au escaladat frontierele României, pătrunzând fraudulos în țară, prin mituirea funcționarilor vamali, sau cu ajutorul unor filiere care ocoleau punctele de trecere a frontierei. Ei erau alungați sau persecutați, în cea mai mare parte a Europei, datorită modului în care se insinuau în punctele cheie ale societății asupra căreia exercitau apoi o influență pe care majoritatea europenilor au ajuns să o considere ca fiind nocivă. La aceasta se adăuga susținerea comunismului de către evrei, bolșevismul fiind considerat ca fiind o plagă periculoasă. Odată pătrunși în România, evreii se aciuiau pe la conaționalii lor, își găseau activități de desfășurat, locuri de muncă și se încadrau repede în societate, chiar dacă nu aveau acte legale. Nu este vorba despre câteva mii de oameni, ci de câteva sute de mii de oameni, ceea ce reprezenta o mare problemă pentru societatea românească, mai ales pentru etnicii români, a căror rezultate ale muncii erau traficate de evrei. Printr-un sistem pervers de complicități, corupție și influență, punctele cheie în societate erau preluate de evrei, iar românii erau mereu împinși către periferia societății. Este fără putință de tăgadă că minoritățile naționale au fost principalul factor de risc pentru securitatea națională a României. De altfel, și după 1989, minoritățile naționale, mai ales cei ascunși și deghizați în români (Iliescu, Roman, Năstase etc.) au contribuit cel mai mult la aservirea totală a României și la transformarea ei în colonie.

Marius Albin Marinescu: Numărul total al evreilor în perioada interbelică a fost de aproximativ un milion.

Corvin Lupu: În principiu, da, dar numărul evreilor din România a fost mereu greu de apreciat cu exactitate, în toate epocile, pentru că, la fel ca astăzi, mulți evrei preluau nume românești, germane, maghiare sau rusofone și își ascundeau etnia reală. Pentru perioada interbelică, în afara recensămintelor, în cadrul cărora fiecare își declara etnia după dorință, studiile aflate în circulație apreciază cifra evreilor între minimum un milion și maximum un milion și jumătate. Când vorbim despre evrei, avem în vedere atât evreii pământeni, așezați în Țările Române de sute de ani, bine integrați în societatea românească, mulți dintre ei elite cu contribuții semnificative, mulți dintre ei originari din Palestina, dar avem în vedere și evreii kazari.

Marius Albin Marinescu: Cei originari din nordul Mării Negre.

Corvin Lupu: Evreii kazari sunt o populație de origine asiatică așezată între anii 600 și 800 d.Ch. în nordul Mării Negre și care au îmbrățișat religia mozaică, potențându-i exclusivismul.

Marius Albin Marinescu: Ce doreau evreii pătrunși fraudulos în România?

Corvin Lupu: Ajunși în România, n-au mai vrut să plece. Este o constantă a istoriei României ca toți veneticii să dorească să rămână definitiv aici. Țară bogată și frumoasă, popor tolerant cu străinii, oportunități foarte variate… Din această cauză, liderii Federației Comunităților Evreiești din România au cerut comunității evreiești internaționale, foarte puternică și bine organizată, să facă presiuni asupra guvernului de la București să acorde cetățenia română din oficiu tuturor evreilor pătrunși fraudulos în țară. Când este vorba de evrei, liderii lor acceptă și ilegalitățile, inclusiv infracțiunile. Liderii evreilor argumentau toleranța față de infracțiuni, la timpul potrivit, cu faptul că evreii și-au părăsit locurile de origine datorită dificultăților pe care li le-au creat diverse state europene. Ei puneau problema ca și cum România ar fi avut obligația să preia asupra ei toate suferințele create evreilor de alte state, să accepte drept legale sutele de mii de escaladări frauduloase ale frontierelor de stat și rămânerea ilegală a evreilor, fără acte de identitate pe teritoriul țării și să ofere șanse acestei populații străine, în dauna românilor și pe seama românilor. Acest lucru era cerut imperativ, aș spune într-un limbaj neacademic, cu tupeu maxim. Opoziția societății românești și a unei părți a clasei politice, aceea care nu fusese acaparată de internaționalismul evreiesc, a creat mari convulsii în societatea românească, cu urmări până în zilele noastre.

Existau și atunci complicități ale unor înalți funcționari români cu acești evrei, complicități bazate de cele mai multe ori pe corupție, tolerându-li-se evreilor infracțiunile, pe de o parte și reprimând pe legionarii care se opuneau sufocării societății românești de către evrei, pe de altă parte. Pozițiile evreiești interbelice au fost preluate, după 1945, într-o formă nuanțată, de judeo-bolșevici, care au reprimat cu cruzime spiritul național românesc, pe toate planurile. Aceeași linie politico-administrativă este promovată și astăzi de judeo-capitaliști, cei care ne învinuiesc zi de zi și ceas de ceas că avem părinți și bunici criminali, că suntem vinovați față de ei, că am făcut ceva care se numește holocaust, că trebuie să plătim, că, în compensație pentru trecutul istoric „pătat”, trebuie să acordăm cetățenie română oricărui evreu care vrea să vină astăzi în țara noastră cu o oarecare sumă de bani și aici să devină miliardar etc. etc. Iar mai presus de toate, noi, românii, trebuie să tăcem și să-i lăsăm pe ei să ne conducă! Prin aceste învinuiri repetate se urmărește o culpabilizare a românilor și românismului care să permită reprimarea spiritului național românesc, atâta cât a mai rămas el astăzi.

Toate acestea sunt urmarea loviturii de stat din decembrie 1989, când trădătorii din fruntea Armatei și a Securității au adus la putere un grup de alți trădători și vânzători de țară, minoritari etnici, în frunte cu grupul format din Ion Ilici Iliescu (Ivanovici), Petre Roman (Neulander), Nicolae Militaru (Lepădat), Silviu Brucan (Saul Brukner), Virgil Măgureanu (Imre Asztalosz), Alexandru Bârlădeanu (Sasha Goldenberg) & CO…

Marius Albin Marinescu: Să revenim la legionari. Ce propuneau ei privitor la evrei?

Corvin Lupu: Corneliu Codreanu a formulat idei coerente pentru a proteja pe români, începând cu problemele de educație, pe care le punea la baza interesului național românesc. Învățământul nu era generalizat. Nu erau școli suficiente și nici resurse și cadre didactice pentru a fi dezvoltat în conformitate cu necesitățile etniei române. Liderul legionar a propus reducerea numărului de elevi evrei, în favoarea celor de etnie română, prin sistemul numerus clausus, respectiv proporțional cu numărul populației evreiești și românești, ceea ce era foarte corect și nu dezavantaja pe nimeni. Or, politica evreilor era ca ei să-și școlească întreaga populație și românii să fie cei care să rămână pe dinafară. În acest fel, românii erau menținuți în cea mai mare parte în afara școlii, devenind o masă înapoiată, ale cărei rezultate ale muncii și resurse naturale puteau fi ușor achiziționate ieftin, iar accesul românilor în poziții cheie în societate era limitat. Din statisticile vremii rezultă că proporțiile evreilor în școli, licee și universități depășeau 50%, uneori cu mult, mai ales în domeniile „cheie”, cu deosebire în Drept, Economie, Finanțe și Medicină. În marile orașe din Moldova, Cernăuți, Iași, Dorohoi, Botoșani și altele, acest procent era uneori de 80% evrei și 20% români.

De asemenea, Corneliu Codreanu s-a împotrivit aplicării articolului din Constituție, impus cu forța prin presiuni externe, care prevedea dreptul evreilor de a primi cetățenia română și de a fi admiși în viața politică. Codreanu și legionarii au prevăzut și măsuri prin care etnicii români să-și creeze rețele comerciale aparte, de la achiziția produselor, până la raft, altele decât cele evreiești, unde românii să-și poată promova produsele la prețuri corecte, fără ca producătorii români să fie extorcați și fără a fi nevoie de măsuri represive împotriva evreilor, care să creeze tensiuni sociale interne și politice internaționale. Corneliu Codreanu nu a propus niciodată folosirea forței, decât în scop defensiv și ca răspuns la măsurile ilegale antilegionare și antiromânești ale evreilor sau ale autorităților de stat. Ulterior, programul legionar s-a îmbogățit și perfecționat și s-au făcut și alte propuneri.

Marius Albin Marinescu: Programul politic al legionarilor a deranjat și i-a speriat pe mai marii societății românești. Cum explicați această problemă, în condițiile în care conducătorii țării erau etnici români?

Corvin Lupu: Da, români, cu excepția regilor, a unor consilieri regali, ai camarilei regale evreiești și ai celor mai mari bancheri și oameni de afaceri evrei. Programul legionar îi speria pe oamenii politici de atunci, ca și pe cei de astăzi, care-l interzic în continuare, pentru că el propunea reformarea din temelii a sistemului. În 1927, când Corneliu Codreanu a creat „Legiunea Arhanghelului Mihail”, programul acesteia era total diferit de al partidelor politice. Aplicarea acestui program ducea la înlăturarea sistemului politic al partidelor. Pe de o parte, acest sistem al partidelor era corupt în adâncul său, ca și astăzi, moștenind tarele fanariotismului, pe de altă parte, întreținea o confruntare continuă între partide și elite care eroda majoritatea energiilor societății românești. În finalul epocii interbelice, regele Carol al II-lea, care a fost mult influențat și de legionari, a trecut și el la politica partidului unic, în februarie 1938. Vă reamintesc că anii 1938-1939-1940, au fost cei mai buni ani ai perioadei interbelice, din punct de vedere economic, dar nu numai.

Legionarii propuneau în primul rând redresarea morală, prin promovarea de modele spirituale, într-o măsură mai mare decât prin măsuri politice și administrative. Legionarii propuneau exclusiv lupta parlamentară împotriva partidelor politice corupte și ajungerea la putere prin alegeri democratice, ceea ce ei numeau „biruința legionară”, poziție din care doreau să promoveze actele normative prin care să elimine marile tare ale societății românești. Tot programul legionar promova virtuțile umane, îndeosebi onoarea, demnitatea, onestitatea, modestia, bunul simț, curățenia sufletească, cinstea, respectul pentru muncă, moralitatea, conștiinciozitatea și punctualitatea și, mai presus de toate, dragostea de țară și de strămoși.

Apoi, într-o poziție centrală, a fost așezată dragostea și respectul față de muncă. Legionarii au organizat, în toată țara, mai ales în timpul vacanțelor, tabere de muncă pentru elevi, studenți și tineri. Totul se făcea benevol. De fapt, Mișcarea Legionară a fost mai mult o școală educativă a etniei române, decât o mișcare politică. Extinderea curentului legionar în rândurile românilor din toate provinciile țării a cunoscut un crescendo continuu, cu salturi deosebite în anii 1935-1937. Sub influența Mișcării Legionare, tinerii elevi de liceu, studenți, muncitori, intelectuali și țărani își formau aspirații și idealuri de viață. La anvergura mișcării, o contribuție importantă a avut figura carismatică a lui Corneliu Codreanu, admirat pentru moralitate, patriotism, determinare și spirit de sacrificiu pentru semeni. În rândul legionarilor se aflau intelectuali de mare clasă, valori ale istoriei culturii românești, pe care unii lideri ai evreilor și alți români jidoviți i-au interzis prin nefericitaLege 217/2015. În fine, ar fi multe de spus…

M.A.M.: Vă mulțumesc.

                                                                                                      (Va urma)

                                                                           A consemnat Marius Albin MARINESCU

SURSA: http://www.justitiarul.ro

EXPLOZIV: SĂ ȘTIE TOT ROMÂNUL!

AXENIA IASIR: ISTORICUL ALEXANDR ZAȘCIUK DESPRE ORHEI ȘI SOROCA (rus.)

Economista și autoarea volumului în curs de apariție ”Apa trece, DSCN2257pietrele rămân” doamna Axenia Iasir despre  trecutul și prezentul satului Piatra , Orhei a studiat minuțios multe lucrări vechi, dintre care și  cartea istoricul rus Alexandru Zașciuk ”Materialî dlea geografii i statistiki Rossii. Bessarabscaia oblasti (partea 2) apărută in anul 1862 la Sankt- Peterburg. În lucrare se menționează informații prețioase despre județul Orhei, iar pentru comparație a luat și informațiile din județul Soroca. Autoarea Axenia Iasir ne-a pus la dispoziție câteva copii de pe originalul din respectiva lucrare. Găsindu-le interesante, cu amabilitatea distinsei doamne le publicăm pentru curiozitatea cititorului nostru.  

Zasciuk Orhei 1 001Zasciuc Orhei 2 001Zasciuk Orhei 3 001Zasciuk Orhei 4 001Zasciuk 5 001Zasciuk Orhei 6 001Zasciuk Orhei 7 001Zasciuk Orhei 8 001Zasciuk Orhei 9 001Zasciuk Orhei 10 001Zasciuk Orhei 11 001Zasciuk Orhei 12 001Zasciuk Orhei 13 001Zasciuk Orhei 14 001

NOTĂ: Materialul publicat este extras din anexele volumului în curs de apariție a Axeniei Iasir ”Apa trece, pietrele rămân” și se publică cu permisiunea autoarei.

INCENDIAR: APEL CĂTRE POPORUL GERMAN