TERORIȘTII, ETERNA MINCIUNĂ!

                            TERORISTII – ÎNTRE ADEVAR SI MINCIUNA

De aproape 12 ani de zile, Parchetul tot maninca franzela din dosarele Revolutiei, dosare din care nu iese nimic. Asemanatoare pinzei Penelopei, aceste dosare tesute ziua, sint descusute noaptea. Cite un general sau ofiter superior este condamnat iar, dupa alti ani, instanta suprema constata probele insuficiente si trimite dosarul inapoi la parchet pentru completarea cercetarilor – dar nu se mai completeaza nimc. Alti generali, cind ajung sa fie condamnati definitiv, intervine procurorul general si le suspenda executarea pedepsei. In afara unor acari Paun de grad inferior, cei care au dat ordin de a se trage in popor, dorm linistiti si sint avansati la exceptional. Obsedantii teroristi aflam ca nici nu au existat. Victimele Revolutiei au murit ca prostii, din greseala, s-au impuscat intre ei. Misterele Revolutiei depasesc in amploare de sute de ori misterele asasinarii lui John F. Kennedy, la care facea des trimitere presedintele Iliescu pentru a motiva tergiversarea aflarii adevarului.

Lucruri traite de mine, am aflat de la Parchetul Militar ca nu s-au petrecut. Informatii obtinute de mine, am aflat ca nu sint cunoscute de cei platiti ca sa le afle. Dar nici nu ii intereseaza. Aspecte marunte, care nu elucideaza enigmele, puse cap la cap dovedesc indubitabil diversiunea singeroasa prin care incepind cu dupa amiaza de 22 dec. 1989 aproape 1.000 de patrioti romåni au murit crezind ca apara Revolutia, oferind esalonului 2 al PCR ragazul necesar pentru a se organiza si a acapara puterea.

In dupa amiaza zilei de 22, credeam ca totul se terminase. Oamenii isi manifestau bucuria, se imbratisau pe strada, rideau, cintau. Nimic nu prevestea ca in perioada urmatoare, numarul victimelor Revolutiei se va inzeci. M-am dus in vizita la un prieten, in apropiere de Piata Romana. In timp ce ma aflam aici, la radio s-a anuntat ca de la subsolul blocului din str. Boteanu nr. 3 teroristii au deschis focul asupra populatiei, cetatenii fiind chemati sa vina in apararea Revolutiei. Am plecat imediat si, ajungind in citeva minute in str. Boteanu, am gasit o strada complet pustie de-a lungul careia eram singurul trecator. La imobilul cu nr. 3, nici picior de terorist. Mesajul de la radio si-a facut insa efectul: odata ajuns acolo, la citeva zeci de metri de sediul CC, dupa doar doua minute, ma integram si eu masei din piata.

La un moment dat al serii, din cladirea Consiliului de Stat (de la parterul caruia se tragea spre Ateneu, restaurantul Cina si sediul CC) a fost scos un tinar inalt, solid, care se zbatea salbatic in miinile celor care il capturasera. A fost batut crunt de cei care il capturasera, aruncat intr-un camion al armatei si transportat spre undeva. Cu aceeasi ocazie, teroristul a fost si fotografiat, fotografie aparuta ulterior in albumul dedicat Revolutiei Romåne editat in Franta. Dupa scurt timp, am aflat ca personajul in cauza era capitan de securitate, se numea Ionescu (prenumele, din pacate, l-am uitat in decursul anilor) iar la sfirsitul lunii ianuarie 1990 a murit, injunghiat in apropiere de Gradina Icoanei. Desiguri, de autori ramasi neidentificati. Dupa 10 ani, m-am interesat la Sectia Parchetelor Militare de acest caz – am aflat ca autorii nu au fost prinsi niciodata, iar ca acel cpt. Ionescu facea parte din paza Muzeului National de Arta. Daca asa este sau altfel, nu stiu – ceea ce stiu, este ca teroristul nu a fost scos din Muzeul de Arta ci din Consiliul de Stat, pe poarta opusa Muzeului, cea dinspre Biserica Kretulescu. Iar daca tot nu se cunoaste motivul uciderii sale, nu imi pare hazardat sa cred ca o posibila explicatie o constituie faptul ca fiind fotografiat, putind deci sa fie identificat, s-a preferat eliminarea pentru a-l impiedica sa declare ce nu trebuie.

In aceeasi seara, dupa un timp, m-am deplasat din fata Ateneului la sediul CC. Intrucit se anuntase ca teroristii au otravit apa din Bucuresti,  armata a adus aici un camion cu navete de apa minerala Borsec. Ultima sticla din camion am oprit-o eu si, intr-un elan de naivitate, am plecat cu sticla sa  le duc si parintilor meu, sa guste din prima “apa a libertatii”. Exact in momentul in care dadeam coltul pe str. 13 Decembrie (fosta si actuala Cimpineanu), de la et. 2 sau 3 din blocul Romarta, s-a declansat o ploaie de gloante. Toti din zona s-au adapostit pe linga pereti, strigindu-mi si mie sa ma ascund. Totusi, netemator de moarte (asa imi parea atunci) eu inaintam printre rafale, cu sticla de apa minerala in mina. A doua zi, rememorind evenimentele, ma intrebam ce se intimplase cu mine de imi amortise instinctul de conservare. Mi-am dat seama ca de fapt, in acel moment, instinctul de conservare functionase perfect: “ploaia de gloante” din blocul Romarta nu exista – se auzeau rafalale, se vedea flacara la gura tevii, dar pe str 13 Decembrie nu se auzea suierat de gloante, nimeni nu era lovit de gloante,  nici un glont nu spargea vreun geam, nu se infigea in asfalt. S-a vorbit de simulatoare., iar un prieten al meu, implicat plenar in ancheta legata de Revolutie, imi cerea sa-i fac dovada existentei simulatoarelor. Nu stiu daca acestea au existat, dupa cum nici nu stiu daca exista, dar exista o explicatie pe care eu mi-o amintresc din scoala de ofiteri de rezeva: o arma cu intaritor de recul poate executa foc automat chiar si cu cartuse de manevra. “Focul nimicitor” executat din blocul Romarta nu era decit o diversiune pusa in practica de persoane care aveau mijloacele necesare si cu un singur scop: mentinerea psihozei printre cei care in fata cladirii CC creadeau ca apara Revolutia, in timp ce in interior fostii activisti si securisti se regrupau, punind mina pe putere.

Mi s-a adus la cunostiinta ca, tot in perioada psihozei teroristilor, la Craiova s-a anuntat prin statie ca se apropie de la Timisoara doua masini cu “turisti” dar, dintr-o eroare de interceptare a measajului, s-a inteles ca se apropie doua masini cu “teroristi”. In momentul in care acestea s-au apropiat de baraj, din ordinul gen. Cioflina asupra lor s-a deschis focul. Bine instruiti, pasagerii (informatia primita de mine spunea ca erau 8 ofiteri GRU, condusi de o femeie, cu gradul de maior), au oprit autoturismele si s-au dat jos cu miinile ridicate. Si in aceste conditii de predare, s-a ordonat continuarea focului. Toti cei 8 au fost ucisi, iar cadavrele lor au disparut. Am ridicat aceasta problema procurorilor militari, in nevoia de a afla un raspuns. Interlocutorii au zimbit cu subinteles, si mi-au raspuns sibilinic: “Nu a fost chiar asa, dar cam asa.”

Pe 25 dec. 1989 in urma unui proces de vodevil, sotii Ceausescu au fost judecati, condamnati la moarte si executati pe loc (prin totala incalcare a unui teanc de norme ale procedurii penale). Silviu Brucan a declarat ca acest asasinat a fost necesar pentru descurajarea teroristilor, care atacau cazarma din Tirgoviste pentru a-i elibera pe dictatori. Minciuna. Intr-un numar din prima saptamina a lunii ianuarie 1990 al noului ziar “Libertatea”, Nicolae Teodorescu (unul dintre “avocatii” cuplului Ceausescu) a declarat ca atita timp cit s-au aflat la Tirgoviste, nu s-a tras nici un foc de arma. Faptul ca nici un terorist nu a atacat unitatea militara, mi-a fost confirmata si de gen. Dan Voinea. Batrinul criminal moral Silviu Brucan, la jumatate de veac de cind incita la uciderea liberalilor si taranistilor, motiva uciderea fostilor sai tovarasi de drum pentru ca adevarul asupra “Revolutiei” sa ramina ascuns.

Un ofiter de securitate mi-a declarat ca in perioada luptei cu “teroristii”, in apropiere de sediul Inspectoratului Bucuresti au fost prinsi si imobilizati doi cetateni arabi, inarmati, care au fost predati armatei (nu am nici un motiv sa nu il cred). Nimeni nu a mai auzit nimic de ei.

In dimineata de 26 dec. 1989 s-a anuntat convocarea in Piata Palatului a unui mare miting popular. Imediat, s-a anuntat peste tot – la TV, radio, in statiile de metrou, ca  aceasta constituie o diversiune pregatita de teroristi, care vor sa stringa laolalta zeci de mii de revolutionari pe care sa-i ucida, razbunind astfel moartea sotilor Ceausescu. Minciuna. Mitingul era organizat de studentii si ceilalti tineri revolutionari carora li se multumise pentru importanta contributie la victoria Revolutiei, dar fusesera scosi din sediul CC in timp ce, dupa cum constatasera, locul lor era luat de cei de la Stefan Gheorghiu.

Tot atunci, a avut loc o premiera mondiala: prin radio si TV s-a anuntat incriminarea unei infractiuni, incriminare care nu a fost niciodata publicata in Monitorul Oficial. O incriminare pe calea undelor, prin care Oliviu Tocaciu condamna la moarte teroristii, asimilind cu teroristii pe cei care “raspindeau zvonuri” – aici ai fi intrat si cei care aveau curajul sa denunte captarea puterii de catre esalonul II al dictaturii Ceausescu. Era dat si un ultimatum catre teroristi: sa se predea pina pe 28 dec. 1989, situatie in care erau exonerati de pedeapsa cu moartea. Pe 28 decembrie, mass-media oficiala anunta ca toti teroristii s-au predat.  Ulterior, ni s-a explicat ca nu au existat teroristi.

Intr-unul din numerele de la sfirsit de decembrie ale “Gazetei Sporturilor” (noul nume al fostului “Sportul popular”) citeam despre jertfa suprema data de Victor Fontana, ofiter de vinatori de munte si multiplu campion national la biatlon. In pichetul sau a intrat un terorist care l-a impuscat cu o rafala de arma automata. Datorita eroismului celorlati militari, teroristul a fost imobilizat si arestat. M-am interesat la Sectia Parchetelor Militare cine a fost teroristul Cu totii au ridicat din umeri: nu cunosteau cazul.

In luna ianuarie 1990, inca gituit de emotie, un ofiter al Directiei Cercetari Penale din fostul IGM imi povestea cum toti ofiterii directiei au fost chemati sa apere Ministerul Apararii Nationale. S-au deplasat cu un autobuz, au oprit linga trotuarul opus ministerului, s-au dat jos si in acel moment din curtea M.Ap.N. impotriva lor s-a deschis un foc concentrat. S-au adapostit, declarind cine sint si ca au venit sa lupte impotriva teroristilor. De dincolo de gard, li s-a raspuns ca teroristii se afla pe acoperisul blocului vecin, fiind invitati sa urce si sa-i lichideze. S-au tirit cu mare grije, au intrat in bloc, au ajuns pe acoperis, si in acel moment din curtea M. Ap. N. s-a deschis din nou focul asupra lor. Au fost nevoiti sa astepte noaptea ca sa poata sa coboare si sa fuga. M-am interesat la Sectia Parchetelor Militare ce s-a intimplat atunci. Mi s-a raspuns ca situatia de mai sus nu a fost cunoscuta. Nu cred.

In repetate rinduri si eu si alti revolutionari am cerut sa fim audiati in dosarele Revolutiei – zadarnic. Iata de ce am convingerea ca in Romånia, autoritatile sint cele care nu vor sa se cunoasca adevarul asupra Revolutiei. Si atunci, nu mai este nevoie sa explic de ce.

Dan Cristian Ionescu                                                                                                                                                                                                          „21 Decembrie” – nr. 5/2001

La citiva ani dupa ce am scris acest articol, am citit romanul „Bezna sub soare” al scriitorului (din Azerbaidjan) Cinghiz Abdulaev. Desigur, sint foarte putini in Romania cei care stiu ca acest renumit (in prezent) scriitor azer, in anul 1989 era seful rezidentei GRU in Romania. In acest roman, este amintit acel eveniment din decembrie 1989 din apropiere de Craiova, cind s-a facut confuzie intre „turisti” si „teroristi”, acel caz despre care procurorii militari zimbeau, spunind ca „nu a fost chiar asa, dar cam asa”. Abdulaev evoca acest eveniment, in urma caruia nu au fost insa ucisi toti ofiterii GRU (cum scrisesem eu).

Cartea mai prezinta insa un aspect interesant. Postfata este semnata de gen. Victor Atanasie Stanculescu, acesta precizind in final ca nu il cunoaste pe autor. O enorma minciuna: tradatorul Stanculescu (el nu l-a tradat pe Ceausescu, ci a tradat Romania) s-a intilnit inainte de revolutie cu Abdulaev la lacul Balaton, in Ungaria. Informatiile pe care mi le-a dat un fost ofiter de securitate, spun ca Stanclescu s-a intilnit si la Atena cu agenti ai serviciilor secrete straine care pregateau revolutia din Romania. Stanculescu poarta cu mindrie pe piept, la ocazii oficiale, „Steaua Romaniei”.

SURSA:www.ioncoja.ro

O autoare evreică despre ce a ignorat Institutul “Elie Wiesel” la Cluj: DESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE… DUIOASĂ

O autoare evreică despre ce a ignorat Institutul “Elie Wiesel” la Cluj: DESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE… DUIOASĂ

Ignác Romsics la Zilele Culturii Maghiare de la Cluj despre Horthy MiklosDupă cum semnalam în precedentul număr din Revista Baabel (http://baabel.suprapus.ro/2015/07/dupa-75-de-ani-horthy-revine-la-cluj/), în programul ediţiei din acest an (a VI-a) a Zilelor Culturale Maghiare din Cluj, figura şi o expunere întitulată „Horthy Miklós emlékezete” (Memoria lui Miklós Horthy) pe care am întâmpinat-o cu  nedumerire şi promiteam că, în calitate de baabelian, nu am să lipsesc de la eveniment. Şi m-am ţinut de cuvânt. Prelegerea organizată de Academia revistei Korunk a fost găzduită de sala de conferinţe a Erdélyi Múzeum Egyesület (Asociaţia Muzeului Ardelean) aflată într-o clădire emblematică a Clujului, Palatul Rédhey (unde în 1792 avusese loc spectacolul de debut al Teatrului Maghiar din Cluj). Am ajuns cu câteva minute înainte de ora începerii evenimentului, însă nu mai aveam nicio şansă de a ocupa vreun loc. Sala era ticsită, intrarea era blocată şi publicul se întinsese pe scările interioare ale vechii clădiri. Graţie intuiţiei de jurnalist învăţat să se strecoare, am observat că, dând puţin din coate, puteam ieşi pe un balcon lung care dădea spre curte şi se învecina cu şirul de geamuri dinspre interior ale sălii de conferinţe. Balconul în renovare, susţinut de căpriori, era deja plin de spectatorii care găsiseră înaintea mea această posibilitate de a urmări expunerea prin ferestrele – dintre care doar una era deschisă – ciulind urechile şi concentrându-se la maximum. M-am furişat printre ei şi m-am postat lângă fereastra întredeschisă, apucând cu putere de gratiile acesteia (pentru a nu fi dislocată, de noii sosiţi sau „veteranii” enervaţi).

Andrea Ghita Horthy 1

Apoi s-a pornit o răpăială generoasă ai cărei stropi calzi îi simţeam în ricoşeu; urechea stângă recepta strigătele persoanelor din curtea interioară, rumoarea programului artistic care se desfăşura simultan în centrul oraşului (aflat la doi paşi), în timp ce cu urechea stângă, încordată la maximum, am putut urmări aproape în totalitate prelegerea academicianului Romsics Ignác, cu excepţia momentelor când vocea lui era acoperită de vuietul sirenelor ambulanţelor sau zgomotul avioanelor care brăzdau cerul. În schimb, din unghiul acela de vedere, nu prea puteam distinge imaginile proiectate pe ecran, trebuind să mi le imaginez doar din comentariile conferenţiarului.

La un moment dat m-a săgetat gândul că sunt o masochistă şi că ar fi cazul să fac cale întoarsă, că o simplă expunere despre Miklós Horthy nu merită atâta efort (fizic şi psihic), dar am rămas cu îndărătnicie dincoace (sau dincolo ?) de gratiile de fier forjat ale ferestrei, pe al cărei pervaz interior se căţăraseră câţiva tineri (erau destul de mulţi tineri in rândul publicului), ascultând într-o linişte desăvârşită cele relatate despre „Memoria lui Horthy”.

andrea romsics

Ignác Romsics, membru al Academiei Ungare, cotat ca un istoric moderat, expert în epoca Horthy, predă şi la Universitatea Babeş-Bolyai şi este membru în colegiul de redacţie al revistei Korunk. Prelegerea sa, alcătuită după repere cronologice, a trecut în revistă – destul de detaliat – viaţa lui Miklós Horthy, începând cu sorgintea, copilăria şi prima tinereţe, studiile, cariera militară şi reuşitele acesteia în primul război mondial, perioada sângeroasă de după înfrângerea sovietelor ungare, ascensiunea politică şi gloria interbelică, faptele din al doilea război mondial şi exilul din perioada postbelică, până la stingerea sa din viaţă, făcând şi un bilanţ al acuzaţiilor care i s-au adus şi aducând argumente pentru confirmarea, respectiv infirmarea lor.

În ultima parte a expunerii, Ignác Romsics a analizat şi exemplificat (cu citate din poezii şi cântece) naşterea şi amploarea cultului lui Horthy în spaţiul maghiar carpato-dunărean. A schiţat elementele „anti-cultului” Horthy din anii comunismului, vorbind apoi despre despre revirimentul cunoscut de acest cult,  în ultimii 25 de ani, despre manifestările şi cauzele fenomenului.

Expunerea a luat sfârşit. Mi-am desprins pumnii încleştaţi pe zăbrelele geamului, încercând sentimente amestecate. Pe de o parte nu puteam reproşa carismaticului istoric maghiar – care a vorbit circa o oră şi jumătate, într-un ritm alert, cu detaşare şi, uneori, ironie – că nu ar fi prezentat în mod competent, atractiv şi bogat ilustrat, viaţa, cariera şi cultul lui Horthy, sub diversele sale aspecte contradictorii…Şi totuşi…Ceva nu era în regulă. Cel puţin din punctul meu de vedere (de dincolo…sau dincoace de zăbrele).

Am plecat îngândurată căutând să descopăr sorgintea nemulţumirii, a gustului amar pe care–l încercam. Nu mă aşteptasem, fireşte, la o expunere care îl înfiera pe Horthy – nu se încadra nicicum în tabloul Zilelor Culturale Maghiare – , ci mai degrabă dimpotrivă, la una cu tentă de disculpare şi reabilitare. Nu am găsit argumente să afirm că fusese vorba de aşa ceva…Atunci ce mă nemulţumise, ce mă deranjase?! Nu faptul că ar fi evitat să vorbească de culpele şi crimele lui Horthy, ci modul în care a făcut-o. Proporţia diferitelor etape istorice în economia expunerii şi lejeritatea cu care le-a prezentat pe cele întunecate, duioşia cu care s-a aplecat asupra personalităţii conducătorului, scoţând în evidenţă calităţile sale, acordând spaţii ample descrierii copilăriei, carierei militare, reuşitelor glorioase – inclusiv intrarea triumfală în părţile de ţară recăpătate după arbitrajele de la Viena, menţionând că la Cluj „nu a sosit pe un cal alb, ci pe un Mercedes” – condimentându-şi prelegerea cu momente pitoreşti din viaţa personală, a „omului Horthy”. Romsics nu a ezitat să enunţe cu subiect şi predicat că cele două erori majore ale guvernatorului şi regentului Ungariei au fost: participarea la război şi deportarea evreilor din vara lui 1944, dar în acelaşi timp a scos în evidenţă faptul că după intrarea trupelor germane în Ungaria şi primirea lor binevoitoare, Horthy care – după o întâlnire cu Hitler – şi-a păstrat funcţia de guvernator „s-a izolat în cetate şi nu a făcut nimic altceva, decât să semneze deciziile guvernului Sztójay”. În acest fel s-a făcut vinovat de deportarea la Auschwitz şi exterminarea a 70% din evreimea provincială, şi 30% din cea budapestană, deci „în urma unei medieri se poate spune că a salvat 50% din evreii din Ungaria”. Cât despre deportările din 1941, în Galiţia (unde a avut loc şi masacrul de la Kameneţk-Podolsk) „era vorba de evreii care nu aveau cetăţenie ungară şi n-au fost decât …câteva mii”.

Romsics a explicat revirimentul cultului lui Horthy prin faptul că în Ungaria, după căderea comunismului, s-a creat un vid de modele. Eroii paşoptişti fiind prea îndepărtaţi în timp, cel mai la îndemână erou era Horthy. Figura sa a fost evocată din ce în ce mai des, osemintele i-au fost reînhumate în patrie (aşa cum îşi dorise), i s-au ridicat statui, castelul din Kenderes (locul unde s-a născut) şi cripta familiei Horthy (unde a fost reînhumat) au devenit locuri de pelerinaj, cultul său cunoscând un trend ascendent. Istoricul a mai arătat că, îndeobşte, la evenimentele dedicate memoriei lui Horthy, alături de cei care îl omagiază apar şi protestatarii „mai ales supravieţuitorii de la Auschwitz şi militanţii de stânga” …

Ignác Romsics a menţionat şi faptul că Miklós Horthy nu a fost declarat criminal de război, fiind citat la Procesul de la Nürnberg doar în calitate de martor. Tito ceruse extrădarea lui spre a fi judecat (Dincoace de gratii nu am auzit să se fi precizat motivul extrădării, respectiv masacrarea câtorva mii de sârbi şi evrei din Voivodina, în ianuarie 1942), dar până la urmă Horthy nu a fost predat sârbilor, înlesnindu-i-se plecarea în Portugalia unde a trăit la până la capătul zilelor sale, în pitorescul Estoril, pe ţărmul mării „aşa cum îi şedea bine unui amiral”.

La finalul celor aproape nouăzeci de minute ale prelegerii – la care necunoscătorii limbii maghiare au beneficiat de căşti pentru a audia traducerea în limba română (o sarcină extrem de dificilă pentru translator, datorită ritmului alert, datelor, numelor şi citatelor) – în afara unei singure persoane care a cerut lămuriri privind muzeul de la Kenderes, nimeni nu a întrebat nimic…Probabil unii au răsuflat uşuraţi că nu a fost „mai rău”, iar alţii erau mulţumiţi de cele auzite. În fond cine să fi dezbătut subiectul, în plin sezon estival, în toiul festivalului culturii maghiare şi, mai ales, în lipsa invitaţiilor lansate istoricilor?!

Înghiţindu-mi amărăciunea, am plecat spre casă, reflectând asupra necesităţii abordării unui subiect controversat care stârneşte un interes atât de mare şi a modalităţilor de prezentare acestuia… Asupra obiectivităţii, detaşării şi…duioşiei istoricului.

Şi nu pot să spun că nu m-a încercat teama că dacă va continua aceeaşi lejeritate în evidenţierea responsabilităţii lui Horthy în ceea ce priveşte exterminarea populaţiei evreieşti,  odată cu dispariţia generaţiei de supravieţuitori ai Holocaustului, sunt şanse mari ca importanţa lui Miklós Horthy, guvernator şi regent al Ungariei,  să sporească tot mai mult şi figura lui să se profileze tot mai pregnant şi mai pozitiv, pe fundalul istoriei.

Andrea Ghiţă

Sursa: Revista Baabel via Ziaristi Online

Citiţi şi: Horthy, ucigaşul a 166.000 de evrei din Transilvania, omagiat oficial de Budapesta şi Cluj, la 75 de ani de la Diktatul de la Viena. Lui Alexandru Florian de la “Elie Wiesel” nu-i pasă. Yad Vashem ştie?

Aba-Novák Vilmos freskója, a központban Horthy alakja - FrescaDESPRE HORTHY cu OBIECTIVITATE…DUIOASĂ

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/09/20/o-autoare-evreica-despre-ce-a-ignorat-institutul-elie-wiesel-despre-horthy-la-cluj-cu-obiectivitate-duioasa/#sthash.BQ4e1U5e.dpuf

ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII: FRANCMASONIERA (2)

masoneria_roÎn iulie 1984 s-a hotărât deschiderea dosarului la toate inspectoratele judeţene ale Securităţii din ţară. Coordonarea activităţii pe ţară era asigurată de Serviciul 7 din cadrul Direcţiei a III-a, laolaltă cu celelalte probleme date în sarcina serviciului respectiv – radioamatori, filatelişti etc. Dosarul de problemă avea numărul 1780 – (denumit „Prevenirea acţiunilor organizaţiei francmasonice”) – cu numele de cod „Oculta”, iar de coordonarea acţiunilor din cadrul acestuia răspundeau nemijlocit căpitanul Odroiu Dumitru şi colonelul Ştefănescu Gh. Iată în exclusivitate la acestă selectă sesiune ştiinţifică ordinul semnat de Şeful Securităţii general – colonelul Iulian Vlad înaintat spre aprobarea Departamentul Securităţii Statului, cu menţiunea Strict Secret în data de 06.11.1984 şi Nr. 0044915 de către general-locotenent Aristotel Stamatoiu.

MINISTERUL DE INTERNE
STRICT SECRET
DEPARTAMENTUL SECURITĂŢII STATULUI
Exemplar nr. 1
Direcţia I, Direcţia a III-a
Nr. 00150.466 din 03.VII.1984
APROB
MINISTRU-SECRECAT DE STAT, Tudor Postelnicu
DE ACORD
ADJUNCT AL MINISTRULUI, General-locotenent Iulian Vlad

RAPORT cu propunerea de a se organiza activitatea informativ-operativă de securitate în problema francmasoneriei

Informaţii şi evenimente din ultima perioadă atestă intensificarea şi extinderea activităţii francmasonice pe plan internaţional. Edificator în acest sens este cazul organizaţiei francmasonice „Propaganda due” din Italia. În acelaşi timp, se deţin date şi informaţii ce evidenţiază faptul că unele organizaţii francmasonice din Franţa, Italia, Anglia, S.U.A. şi din alte ţări acţionează pentru reorganizarea şi extinderea activităţii francmasonice şi în R.S. România. Astfel, elemente reacţionare din emigraţia românilor din Franţa, constituite în trei loji francmasonice reunite în aşa-numitul „Supremul Consiliu pentru România”, acţionează în mod sistematic în vederea stabilirii de legături cu persoane din ţară, unele cunoscute cu activitate francmasonică trecută ori suspecte de apartenenţă la această organizaţie clandestină, cu scopul de a obţine date despre situaţia actuală a foştilor francmasoni, de a recupera şi scoate din ţară arhiva fostelor loji, precum şi pentru contactarea şi reactivizarea vârfurilor masonice din ţară. În contextul escaladării din exterior a acţiunilor potrivnice ţării noastre, „Supremul Consiliu pentru România”, în proclamaţiile sale, s-a dedat la aprecieri duşmănoase şi denigratoare la adresa regimului politic din R.S. România şi a lansat apeluri în vederea „redeşteptării lojilor francmasonice româneşti”.

În ultima perioadă, au fost identificaţi mai mulţi francmasoni străini care, vizitându-ne ţara, au contactat persoane cunoscute că au făcut parte din francmasonerie. Aşa, spre exemplu, comerciantul Foresto Lavati, cu prilejul vizitelor în R.S. România a fost preocupat să culeagă informaţii despre foştii francmasoni din ţara noastră şi să racoleze cetăţeni români la francmasonerie. Un alt comerciant, vest-germanul Schmidt Zorner Eduard a fost depistat cu preocupări de a lua legătura cu foştii francmasoni din R.S. România. El avea asupra sa adresele unor foste sedii francmasonice şi a urmărit să obţină date despre modul în care este apreciată această organizaţie în ţara noastră. De asemenea, a fost semnalat un secretar al institutului belgian de ştiinţe politice care a afirmat că este în cunoştinţă de existenţa în România a unor membrii şi simpatizanţi francmasoni. Preocuparea de penetrare francmasonică este evidenţiată şi de afirmaţiile făcute de parlamentarul liberal italian Aaldo Bozi, fost membru al Comisiei de anchetă a Parlamentului italian în cazul Lojei masonice „Propaganda due”, care a susţinut că în R.S. România există membrii ai loji menţionate. S-a mai stabilit, de asemenea, că Miron Grindea, scriitor englez de origine român, agent al „Secret Intelligence Service”, care face parte din Marea lojă francmasonică unită a Angliei, întreţine legături cu unii oameni de cultură şi artă din R.S. România care au făcut parte din francmasonerie ori în ale căror lucrări se regăsesc expresii, simboluri şi semne suspecte a fi de nuanţă francmasonică. Lojile francmasonice din Occident care acţionează împotriva ţării noastre dispun de o reţea diversificată de instituţii de acoperire: „Pen-Club” în mai multe ţări, „Rotary-Club” în Franţa, „Opera-Club” în Belgia, „Roma-Club” în Italia şi altele – încadrate cu elemente ce deţin influenţă şi poziţii pe care le folosesc pentru a contacta şi atrage la francmasonerie cetăţeni români care călătoresc în exterior, adesea la invitaţia acestor organizaţii ori pentru a participa la activităţi organizate de ele.

Până în prezent, în ţară au fost identificaţi 22 masoni în viaţă (14 la Bucureşti, 4 în judeţul Cluj şi câte 2 în Timiş şi Constanţa), precum şi 50 de persoane suspecte că au fost racolate la francmasonerie în ultimii ani, în exterior, marea majoritate nefiind din municipiul Bucureşti. De asemenea, prin măsuri specifice Unităţii speciale „S” au fost depistate peste 100 de legături externe cu caracter francmasonic. Informaţii obţinute recent atestă că unii străini aflaţi temporar la studii în ţara noastră în centrele universitare Bucureşti şi Craiova sunt preocupaţi să intre în legătură cu centre din exterior pentru a fi iniţiaţi şi afiliaţi la organizaţia mondială masonică „Ordinul Trandafirului şi Crucii” (A.M.O.R.C.) ori pentru a obţine materiale doctrinare. De menţionat şi faptul că în ţara noastră există unele persoane preocupate de studierea teozofiei, ezoterismului, astrologiei şi a altor tendinţe filozofice oculte aflate, ca dogmă, în vecinătatea francmasoneriei ori folosite de aceasta drept acoperire. Încercările de penetrare francmasonică preconizează, printre altele, folosirea eventualelor condiţii favorabile care ar mai putea exista ca urmare a faptului că, în decursul timpului, francmasoneria a avut în România o puternică bază care a constituit centrul acestei activităţi oculte din sud-estul Europei. Imediat după 23 August 1944, francmasoneria a constituit un important mijloc de acţiune al serviciilor de spionaj şi cercurilor reacţionare din străinătate împotriva R.S. România şi de sprijinire a burgheziei autohtone. Scoaterea francmasoneriei în afara legii în anul 1948, măsurile luate împotriva conducătorilor ei şi plecarea din ţară a unor francmasoni influenţi au determinat încetarea temporară a activităţii francmasonice, fapt ce a condus, treptat, la diminuarea măsurilor de securitate pe această linie. Ulterior, pe măsura ieşirii din detenţie şi a re-activizării unor elemente ostile din rândul francmasonilor, s-a reluat şi activitatea de securitate pe această linie în cadrul dosarului de problemă deschis de Direcţia de Informaţii Interne. Ca urmare, în perioada 1960-1975 au fost identificaţi şi verificaţi peste 500 francmasoni, obţinându-se informaţii privind unele încercări din exterior de reluare a activităţii francmasonice în R.S. România, existenţa unor grupări restrânse de asemenea elemente şi preocupări izolate de a stabili legături cu organizaţii francmasonice din Occident şi de a organiza ajutorul masonic în ţara noastră.

În anul 1975, apreciind în mod nejustificat că „majoritatea elementelor din baza de lucru în problema francmasonică au decedat iar cele rămase în viaţă datorită vârstei înaintate nu mai prezintă pericol social”. Securitatea municipiului Bucureşti, unde fusese transferat dosarul de problemă, a dispus încetarea activităţii de securitate în această problemă şi a clasat materialul la C.I.D. În ultimii ani, măsurile informativ-operative întreprinse de Direcţia I, Direcţia a III-a şi Unitatea militară 0544/225, potrivit competenţei lor, au evidenţiat preocupări de penetrare ori de activitate francmasonică în R.S. România, ceea ce a impus includerea în baza de lucru a unor suspecţi de profilul acestor unităţi care prezintă, totodată, suspiciuni de apartenenţă la francmasonerie. Măsurile întreprinse până în prezent nu pot însă constitui un dispozitiv de securitate corespunzător, capabil să rezolve sarcinile ce decurg din noua situaţie operativă pe această linie. În concluzie din analiza informaţiilor existente cu privire la acţiunile desfăşurate împotriva ţării noastre prin intermediul francmasoneriei internaţionale, rezultă că, datorită desfiinţării acestei probleme de muncă, în acest domeniu nu s-au mai întreprins măsuri organizate de cunoaştere şi prevenire, drept consecinţă, nu se cunoaşte situaţia prezentă a foştilor francmasoni din ţară şi străinătate, în special a celor care au fost condamnaţi pentru activitate ostilă, precum şi a descendenţilor acestora, cu precădere a celor care au rude şi legături în exterior, călătoresc în străinătate ori se află în relaţii cu străini şi nu a existat o preocupare temeinică pentru depistarea emisarilor francmasoneriei şi a canalelor de legătură. Datele obţinute până în prezent, în contextul activităţii generale de culegere a informaţiilor, nu permit o evaluare corectă a dimensiunilor şi naturii activităţii ostile pre-organizate sub această formă. Ca urmare, aparatul de securitate, nefiind instruit şi orientat cu privire la această problemă, nu cunoaşte formele şi metodele specifice ale acţiunilor ostile desfăşurate de francmasonerie şi, în consecinţă, nu este în măsură să sesizeze particularităţile activităţii de nuanţă masonică a elementelor din baza de lucru suspecte sau să identifice persoanele racolate de organizaţie.
Având în vedere datele şi informaţiile ce atestă preocupările unor organizaţii francmasonice occidentale de a reorganiza şi extinde activitatea francmasoneriei în R.S. România, existenţa unor elemente ostile care acţionează împotriva ţării noastre cu mijloace şi metode proprii francmasoneriei, precum şi faptul că în prezent nu există un dispozitiv informativ-operativ permanent care să acţioneze riguros şi specializat pentru a preveni şi contracara acest gen de activitate ostilă,

Propunem să fie luate următoarele măsuri:
– să fie deschis dosarul problemei francmasonice, cu sediul la Direcţia a III-a;
– activitatea informativ-operativă în această problemă să fie desfăşurată de toate unităţile de securitate, pe principiul muncii în obiectiv-problemă, în temeiul programului de măsuri anexat.
ŞEFUL DIRECŢIEI I,
General-maior – LS – Bordea Aron
ŞEFUL DIRECŢIEI A III-a,
General-maior – LS Alexie Ştefan

La deschiderea dosarului de problemă, în iulie 1984, erau identificaţi, în România, 22 de francmasoni în viaţă – 14 în Bucureşti, 4 în judeţul Cluj şi câte 2 în judeţele Timiş şi Constanţa – cărora li se adăugau 50 de persoane suspectate de a fi fost racolate de francmasonerie în anii din urmă, majoritatea acestora fiind din Bucureşti [17]. Apoi, în decembrie 1984, în urma studierii materialului de arhivă deţinut, sunt identificate 320 de persoane (români şi străini) „care au făcut sau fac parte din francmasonerie, sunt descendenţi de francmasoni, întreţin relaţii cu persoane din străinătate ce fac parte din francmasonerie, au preocupări pe linia teozofiei, ezoterismului ori altor practici oculte”. Dintre aceste persoane, 70 au fost incluse în baza de lucru, fiind subiectul propriu-zis al, 22 cu dosar de urmărire informativă, iar 48 au fost puse sub supraveghere informativă[18]. În iulie 1987, numărul persoanelor care intraseră sub urmărirea informativă a Securităţii ajunsese la 92 (77 români şi 15 străini), dintre aceştia 62 aflându-se sub supraveghere informativă, iar 30 având dosare de urmărire informativă, din punctul de vedere al profilurilor situaţia prezentându-se astfel: 80 de persoane intraseră în atenţia contraspionajului (Direcţia a III-a), 5 în cea a informaţiilor interne (Direcţia I), 5 în cea a contrainformaţiilor economice (Direcţia a II-a), iar 2 făceau obiectul atenţiei contrainformaţiilor militare (Direcţia a IV-a)[19]. Numărul celor urmăriţi creşte, în 1988, până la 103 persoane( 92 români şi 11 străini – dintre care 34 aveau dosar de urmărire informativă, 2 aveau mape de verificare, iar 67 se aflau sub supraveghere informativă)[20]. Dintre compartimentele implicate în urmărirea informativă a persoanelor bănuite de legături cu francmasoneria, se distinge Direcţia I a Securităţii, ale cărei structuri teritoriale identificaseră, în 1987, un număr de 166 de elemente, cetăţeni români şi străini, care se încadrau în caracteristicile enunţate de Programul de măsuri întocmit la deschiderea dosarului de problemă „Oculta”, dar dintre aceştia doar 30 erau incluşi efectiv în baza de lucru (20 în urmărire informativă, 7 în supraveghere informativă şi 3 cazuri în atenţie)[21]. Se poate remarca atenţia pe care o acordă Direcţia I, legat de problema francmasoneriei, persoanelor din mediul cultural – artistic, în 1988 existând 7 dosare de urmărire informativă deschise unor persoane din acest mediu, bănuite de apartenenţă la diverse loji masonice, existând totodată intenţia de a se extinde urmărirea asupra a încă 18 persoane – scriitori, oameni de teatru, artişti plastici – pentru aceleaşi motive[22]. Începea o nouă etapă a relaţiilor dintre Securitate şi Masonerie care va lua sfârşit abia în sângerosul decembrei 1989.

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. – Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni, 12-14 iunie 2015.
–––––––––––––––-
[17] Ibidem, f. 2, Raport cu propunerea de a se organiza activitatea informativ – operativă de securitate în problema francmasoneriei, semnat de şeful Direcţiei I, general maior Aron Bordea şi şeful Direcţiei a III-a, general maior Alexie Ştefan, din 03 iulie1984.
[18] Ibidem, f. 31, Notă – raport privind stadiul măsurilor întreprinse în problema „Prevenirea acţiunilor organizaţiei francmasonice”, redactată de Direcţia a III-a, din 3 decembrie 1984. Se poate observa, deja, o lărgire a sferei persoanelor care puteau fi urmărite în această problemă, în plus faţă de ceea ce se stabilise prin programul de măsuri amintit mai sus.
[19] Ibidem, f. 111, Raport privind Stadiul îndeplinirii prevederilor Programului de măsuri în problema „Oculta”, din iulie 1987, semnat de şeful Direcţiei a III-a, general maior Aurelian Mortoiu.
[20] Ibidem, f. 136, Informare privind stadiul îndeplinirii prevederilor Programului de măsuri în problema „Oculta”, raport din 1988, semnat de şeful Direcţiei I, colonel Raţiu Gheorghe şi şeful Direcţiei a III-a, general maior Mortoiu Aurelian.
[21] Ibidem, vol. 5, f. 81, Raport privind stadiul executării prevederilor Programului de măsuri pentru cunoaşterea şi contracararea acţiunilor ostile ţării noastre preconizate de francmasonerie privind elemente din sfera de competenţă a informaţiilor interne, din 24 iunie1987, redactat de maior Mălureanu Vasile din cadrul Direcţiei I.
[22] Ibidem, f. 4, Notă privind activitatea desfăşurată de Direcţia I pe linia problemei „Oculta” în perioada 15 aug. 1987 – 15 aug. 1988.

Lector univ. dr. Florian Bichir

SURSA: http://www.art-emis.ro

ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII: FRANCMASONIERA (1)

masoneria_roA discuta, dar mai ales de a scrie despre relaţia dintre Masonerie şi Securitate este extrem de dificil. În mod absolut firesc cele doua organizaţii – dacă le putem numi aşa – au intrat în conflict încă de la primele tatonări. Caracterul ocult sau discret, după cum se spune astăzi, al francmasonerie a făcut ca toate, dar absolut toate serviciile de informaţii din lume, indiferent de perioadă să se arate interesate de activitatea celor reuniţi în temple în numele Marelui Arhitect al Universului. Istoria demonstrează fără conjur că lojile masonice au avut de-a lungul timpului o influenţă socială, dar mai ales politică, ceea ce a generat în mod firesc să trezească interesul luptătorilor pe frontul invizibil. Că de cele mai multe ori membrii ai frăţiei au făcut parte din serviciile de informaţii sau viceversa este deja o altă temă care va fi probabil dezbătută în viitorul apropriat. În 1944, la mai puţin de şapte ani de la intrarea „în adormire” a lojilor masonice şi a Marii Loji Naţionale din România (M.L.N.R.) s-a hotărât „redeşteptarea” M.L.N.R. şi a lojilor din componenţa acesteia. Ca o paranteză istorică trebuie spus că în 1937 Jean Pangal a citit decretul de încetare a oricărei activităţi masonice pe teritoriul României în faţa primului Patriarh al României, Miron Cristea. Masonii s-au zgâlţâit de atâta râs. Faţă în faţă stăteau doi fraţi. Unul jura întoarcerea la Biserică, celălalt îl binecuvânta. De altfel relaţia dintre Biserica ortodoxă şi Masonerie este una aproape hilară, dacă în Biserica Catolică există bule papale care interzic apartenenţa credincioşilor la francmasonerie în ortodoxie lucrurile stau mai delicat. Astfel există doar o singură decizie a Sfântului Sinod al B.O.R. – Temei numărul 785/1937 – care interzice apartenenţa credincioşilor la masonerie. Culpabilii erau ameninţaţi că vor fi îngropaţi fără preot, ori acest lucru nu s-a petrecut niciodată, putând spune că decizia a fost şi este caducă.
Iată decizia sau mai exact măsurile luate:
1. O acţiune persistenta publicistica si orala de demascare a scopurilor si a activităţii nefaste a acestei organizaţii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, sa le părăsească. În caz contrar, „Frăţia Ortodoxa Româna” extinsa pe toata tara va fi îndemnata sa izoleze pe cei ce prefera sa rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz ca până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sfântul Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti si asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul si Corpurile legiuitoare sa aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz ca Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji sa fie adusa o astfel de lege din iniţiativă parlamentară”[1].

Ei bine, în 1944 aprobarea de funcţionare a Marii Loji a fost obţinută, în cele din urmă, în data de 2 septembrie 1944, ea venind din partea Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române. Totodată, la intervenţia unuia din membrii de seamă ai francmasoneriei române, Mircea Ciupercescu, Ministerul Afacerilor Interne restituie arhiva ridicată de Poliţie şi Siguranţă în anii 1940-1944[2]. Vremurile bune păreau că s-au reîntors. Dezgheţul a fost însă de scurtă durată pentru că pe scenă apare noul partid dominant – impus de tancurile Armatei Roşii – Partidul Comunist Român (P.C.R.). Dacă raporturile au fost bune la început acestea s-au deteriorat treptat. Marea Lojă a fost inundată de oameni fideli P.C.R., al căror scop părea a fi, în principal, acela de a comunica liderilor Partidului liste nominale cuprinzând membrii diferitelor loji existente în ţară. Conducerea Marii Loji a acceptat acest compromis, cu speranţa că membrii P.C.R., o dată deveniţi masoni, ar fi putut constata că în cadrul lojilor „nu se petrecea nimic subversiv […] se dorea doar perfecţionarea omului şi a societăţii”[3]. Urmarea acestui fapt a fost crearea a doi poli de influenţă în masoneria română: unul al vechilor loji şi altul al celor nou create, mult mai numeroase şi cu mai mulţi membri[4] şi alegerea unei conduceri a Marii Loji Naţionale pe placul regimului comunist.

Ana Pauker, o dată ajunsă în fruntea Ministerului de Externe, a căutat să folosească „tovarăşi de drum” din rândul francmasonilor, numindu-i în diverse posturi diplomatice, pentru a obţine, din partea Occidentului, recunoaşterea legitimităţii noului regim de la Bucureşti. Un exemplu, în acest sens, îl constituie numirea lui Mihail Ralea în postul de ministru plenipotenţiar al României în S.U.A. Misiunea diplomatică a lui Ralea s-a bucurat de un real succes, atribuit de mulţi calităţii sale de mason[5]. O circulară a Ministerului de Interne, din 18 iunie 1948, cere conducerii Marii Loji „închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc”[6]. Lanţul prieteniei se rupsese. Urmează o perioadă neagră. A urmat arestarea mai multor membri de seamă ai Marii Loji Naţionale, în perioada 1949-1953, sub acuzaţia de „înaltă trădare” sau „spionaj” în favoarea unor state „imperialiste”[7], după cum notează şi istoricul Nicolae Ioniţă, autorul unui studii extrem de interesant. La toate acestea s-au adăugat supravegherea permanentă a foştilor francmasoni, care au fost mereu priviţi de organele Securităţii drept spioni în slujba statelor capitaliste, dar şi folosirea marilor personalităţi, care aderaseră anterior la francmasonerie, ocupând chiar funcţii importante în cadrul acesteia – este cazul, de exemplu, lui Mihail Sadoveanu – în vederea îndeplinirii scopurilor propagandistice ale regimului comunist. În mod oarecum paradoxal, în România, francmasoneria a avut mai mult de suferit de pe urma regimului comunist decât din partea celui legionar – care era un adversar declarat al masoneriei – iar situaţia din ţara noastră pare să fi fost singulară chiar şi în rândul celorlalte state socialiste din Europa de Est: „România a fost prima ţară intrată în sfera de influenţă sovietică [sic!] care, sub formă deghizată, a desfiinţat Ordinul francmason, deşi, înainte, ca şi după desfiinţare, [regimul comunist] s-a folosit de cei care au acceptat să-i fie colaboratori, atât peste hotare, cât şi în ţară. Printre ei figurau Sadoveanu, Ralea, Hulubei, Victor Eftimiu, profitori ai regimului, uitând că majoritatea fraţilor lor erau victimele unor procese absurde, mulţi decedând în închisorile staliniste”[8].

După 1948, Masoneria intră din nou în „adormire”, fiind considerată o organizaţie cu caracter „antinaţional, anticreştin şi contra intereselor statului”, care „a desfăşurat şi desfăşoară ilegal o activitate de subminare a regimului din ţările cu democraţie populară”[9], motive suficiente pentru ca Masoneria să devină obiectiv/problemă „de interes” pentru organele de securitate. În cadrul acesteia s-au luat măsuri de urmărire informativ-operativă a membrilor ei şi crearea unei evidenţe specifice. Aceste măsuri au fost concretizate într-un dosar problemă şi într-o serie de dosare individuale[10]. Dar nu suferinţa masonilor face obiectul nostru de interes în acest demers ştiinţific. Inedit în raporturile dintre Masonerie şi Securitate este că problema francmasonică reapare pe agenda Securităţii în anii 1980. Foştii masoni, rămaşi în libertate, vor fi menţinuţi sub continuă supraveghere, cel puţin până în 1975, iar cei care au mai apucat eliberarea din 1964 nu reiau nici ei vechile ritualuri, conştienţi fiind de faptul că amnistia putea fi doar o măsură temporară[11]. Interesul Securităţii pentru această problema masonică continuă să se menţină scăzut, motiv pentru care, în 1975, căpitanul Petre Ionescu, din cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti, propune – şi i se aprobă – închiderea dosarului de problemă privind elementele duşmănoase din rândul fostei francmasonerii române, aducând următoarele argumente: „Analizând situaţia operativă din problemă, se constată că majoritatea elementelor au decedat, iar cele rămase în viaţă, datorită vârstei înaintate, nu mai prezintă pericol potenţial. În prezent, în evidenţele noastre, se află un număr de 3 elemente din această categorie, fiind şi fost condamnate pentru infracţiuni contra securităţii statului, urmărirea lor continuându-se în cadrul problemei 891 – foşti condamnaţi fără nuanţă politică. Menţionăm, de asemenea, că nici în cadrul Direcţiei I nu există un asemenea dosar de problemă”[12].

În momentul închiderii dosarului de problemă, în evidenţele Securităţii figurau 738 francmasoni, dintre care 453 erau „foşti exploatatori”, liber profesionişti şi negustori, 163 ingineri şi tehnicieni, 30 cadre de conducere din aparatul de stat, 37 ofiţeri activi, 15 magistraţi, 5 înalţi demnitari şi 35 membri ai P.C.R.[13]. După cum notează istoricul Nicolae Ioniţă [14] începând cu anul 1981, francmasoneria redevine brusc o problemă de mare importanţă pe agenda Securităţii. Motivaţiile acestei bruşte schimbări de atitudine se refereau mai ales la activitatea francmasoneriei din exterior. Se citează, în acest sens, acţiunile Supremului Consiliu pentru România, care denigra regimul politic din România şi făcea apel la „redeşteptarea lojilor francmasonice româneşti”, vizitele în România ale unor masoni din străinătate, suspectaţi a fi în slujba unor servicii de spionaj occidentale, dintre care unii ar fi proferat diferite ameninţări la adresa autorităţilor române – precum cea de a se folosi de relaţiile lor masonice pentru a distruge turismul românesc – menţinerea legăturilor unor vechi membri ai lojilor din ţară – de exemplu: Panait Stănescu – Bellu, Vasile Florescu, Alexandru Bilciurescu – cu Marcel Schapira, aflat la Paris, intrarea în contact a unor intelectuali români cu francmasoni din străinătate cu ocazia călătoriilor efectuate de aceştia în Occident etc.[15]. Toate acestea nu par, însă, justificări suficient de credibile ale interesului acordat francmasoneriei din anul 1981. Supremul Consiliu pentru România se înfiinţase încă din 1969, legături ale intelectualilor români cu persoane bănuite de apartenenţă la francmasonerie din Occident erau semnalate de multă vreme, după cum vizitele unor masoni străini în România se produseseră şi anterior. Cel mai probabil, toate acestea nu reprezintă decât justificări ulterioare ale unei hotărâri luate din cu totul alte motive. În ceea ce priveşte adevăratul motiv al reconsiderării problemei francmasoneriei, documentele nu oferă date suplimentare, dar este de remarcat coincidenţa acestei schimbări de atitudine a conducerii Securităţii cu scandalul lojii masonice italiene „Propaganda Due”, care a izbucnit în 1981, afectând întreaga clasă politică din Italia şi care a beneficiat de atenţia mass-media din întreaga lume. În rapoartele Securităţii apar referiri la acest scandal, extrase din presa italiană, reproduceri ale declaraţiilor unor oficiali italieni – precum cele ale lui Aldo Bozi, preşedintele Partidului Liberal Italian, membru al Comisiei de anchetă a Parlamentului italian în cazul lojii „P2″, care afirma că, în România, s-ar găsi membri ai lojii amintite[16]. Este de remarcat, de asemenea, faptul că prima unitate care arată un interes deosebit francmasoneriei după închiderea dosarului de problemă în 1975 este Centrul de Informaţii Externe (U.M. 0544), care preia multe din informaţiile presei occidentale referitoare la masonerie şi caută să prezinte practicile lojii „P2″ ca fiind generalizate în cadrul francmasoneriei. Toate acestea nu reprezintă, însă, decât o ipoteză, care nu este confirmată şi nici infirmată de documentele studiate. Oricum, pentru conducerea Securităţii, mai important decât să arate că îşi stabilea propria agendă în funcţie de speculaţiile presei occidentale, era faptul că astfel redescoperea un vechi „duşman”, în seama căruia putea pune unele acţiuni îndreptate împotriva regimului pe care îl apăra ba chiar, cu puţin efort, toate neajunsurile care apăreau în diverse sectoare de activitate din România.
– Va urma –

Lector univ. dr. Florian Bichir

SURSA: http://www.art-emis.ro
–––––––––––––––––
[1] Cronica interna B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4, Martie-Aprilie.
[2] Horia Nestorescu – Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Bucureşti, Editura Phobos, 2005, p. 292.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[6] H. Nestorescu – Bălceşti, op. cit., p. 294.
[7] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[8] ACNSAS, Fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 8796, vol. 6, f. 45.
[9] A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar 1325, f. 26.
[10] Cristina Anisescu, Petre Liviu Niţu, Masoneria, în atenţia Securităţii în „Dosarele Istoriei”, mai, 2004
[11] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[12] Ibidem, vol. 2, f. 205, Hotărâre din 13 febr.1975.
[13] Ibidem, vol. 1, f. 176, Raport al Direcţiei I din 1981, semnat de şeful Direcţiei, general maior Aron Bordea.
[14] Nicolae Ioniţă, „Problema „Oculta”. Securitatea faţă cu francmasoneria în anii ’80”, Caietele CNSAS nr. 1/ 2008, pag 93-133
[15] Ibidem, f. 31-33.
[16] Ibidem, vol. 5, f. 154, Măsuri privind reorganizarea muncii informativ – operative în rândul persoanelor suspecte de activitate francmasonică, din martie 1983.

UNIREA CU BASARABIA ÎN REGIM DE URGENŢĂ MAXIMĂ!

Unire cu Basarabia în regim de urgență maximă!

602062_509603252412074_1794251214_n (1)

Unire cu Basarabia în regim de urgență!
Pronia cerească ne oferă cel mai bun prilej pentru Unirea cu Basarabia!
Excelent textul prin care dl ALEX MACHEIN le oferă compatrioților săi basarabeni, din Republica Moldova, 13 argumente clare și convingătoare pentru a înțelege oricine cât de mari vor fi dincolo de Prut (și de Nistru!) binefacerile de pe urma a ceea ce oricum se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu: UNIREA CU ROMÂNIA! Dar, evident, cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru toată suflarea omenească din vremelnica republică Moldova!
Cel mai convingător mi s-a părut al 14-lea argument al clarvăzătorului român din Basarabia: Republica Moldova este o țară prea mică pentru hoții de la Chișinău… Nu le poate face față!
Citind textul dlui ALEX, mi-am pus întrebarea firească: dar care ar fi argumentele care să conteze pentru noi, cei de dincoace de Prut?! De ce am dori și noi această Unire?
Și am dat să găsesc și eu măcar tot 13-14 argumente pentru care Bucureștiul, chiar așa lipsit de primar cum e, ar trebui să-și dorescă Unirea Basarabiei la Țara Mamă!
Și chiar în clipa următoare mi-am dat seama, iluminat, că trăim un moment istoric despre care putem spune că este cel mai propice pentru a face cât mai repede Unirea, de azi pe mâine dacă se poate, la noapte chiar! Un moment de care trebuie să profităm cu graba cea mai mare!
Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n gură!
Pentru prima oară în ultimii ani, Bucureștiul are mare nevoie de această Unire, mai mult decât Chișinăul! Iar noi, românii din România, e cazul să ne dăm seama că avem mult mai mare nevoie de basarabeni decât am crezut vreodată!…
Așa le-a întors Dumnezeu, ca să ne mai mirăm odată cât sunt de nepătrunse căile Domnului!
Actuala situație demografică dramatică, și mai ales cea tragică spre care se îndreaptă Europa, atât de primejdioasă pentru toți europenii, în România, în mod miraculos, poate fi contracarată printr-un act politic a cărui înfăptuire se tot amână din motive neclare, neserioase, nedemne de a mai fi luate în seamă: eliminarea ultimelor consecințe nefaste ale tratatului criminal dintre Stalin și Hiter, din 1939!
Condamnat de toată lumea, de pe urma acestui act banditesc mai supraviețuiește, ca o sechelă nevindecată încă, ca un atavism, granița de pe Prut!
Din pricina cârdășiei bolșevico-naziste, cea mai bezmetică din toată istoria lumii, noi, românii, noi, România, avem câteva milioane de refugiați cărora e timpul să le deschidem poarta întoarcerii acasă!
Noi, domnilor de la Bruxelles, avem o cotă de refugiați de câteva milioane, care așteaptă de peste 75 de ani să revină în Patria lor, a străbunilor lor!
Nu poate fi moment mai potrivit pentru efectuarea acestui gest de justiție istorică decât zilele acestea, pe care le trăim cu atâta spaimă și îngrijorare! Dumnezeu ne oferă această neașteptată ocazie ca spaima să facă loc bucuriei nesfârșite a ReÎntregirii!
Dacă până acum au existat rețineri și argumente pentru tergiversarea Unirii, acestea cad toate în fața realității pe care o trăim de câteva zile: suntem amenințați cu o invazie! O invazie pe care liderii europeni o acceptă cu o ușurință suspectă, criminală propriu zis! Dinaintea acestei invazii programate de înșiși cei invadați, noi putem să ne dăm la o parte: doamnă Merkel, noi, românii, avem o solicitare mai veche, din partea a 4-5 milioane de refugiați, care de 75 de ani sunt obligați să trăiască rupți de Țara lor! Până acum ne-ați tot împiedicat să ne regăsim sub același acoperiș!… Înainte de a ni se fixa o cotă de refugiați de ultimă generație, îngăduiți-ne să respectăm ordinea așteptării și să-i primim mai întâi pe refugiații noștri!
Da, față de refugiați trebuie să avem toată înțelegerea!
Dar există o listă a refugiaților, o listă de așteptare, și situația refugiaților trebuie rezolvată în timp și într-o anumită ordine! Nu cumva trebuie să începem cu cei care așteaptă nu de câteva zile, ci de câteva generații ca Europa să le acorde atenția și înțelegerea cuvenite unor refugiați?!
Odată înfăptuită politic Unirea, vor urma costurile întregirii. Costuri imense, știm bine asta din experiența Germaniei, cât a costat unirea RFG cu RDG… Toată lumea va fi de acord că aceste costuri vor fi atât de mari încât nu ne vom permite luxul de a mai cheltui și pentru refugiații altora!…
…Iată, pe scurt, schița unui scenariu politic deloc fantezist sau utopic!
Nu e nevoie decât de voința politică a unei clase politice care are acum ocazia de a se spăla de toate păcatele  din ultimii ani! Nu e nevoie decât de analiza lucidă a pașilor care trebuie făcuți!
Iar dacă clasa politică nu poate imagina acei pași, să lase societatea civilă să-și ia răspunderea! Adică să ia cu asalt frontiera de pe Prut, așa cum au făcut ceilalți refugiați cu frontiera, mult mai simandicoasă, mai bine apărat, a spațiului interzis Schengen!…
Vom lua cu asalt frontiera de pe Prut din ambele direcții! O vom spulbera dintr-o sorbire, ca pe Milcovul de odinioară!
Doamne, ajută!
Ion Coja
Post scriptum: Mai corect este să spunem Mulțumescu-Ți, Doamne!, pentru cum ai întors lucrurile în așa fel ca să putem înfăptui dreptatea pe acest pământ românesc. Nu ne-ai uita, Doamne!…

SURSA: http://www.ioncoja.ro

Imagine din Internet