DESPRE AMBASADORUL AUREL PREDA MĂTĂSARU… ŞI NU NUMAI

28 mai 1812 – 200 de ani de la vânzarea Basarabiei către ruşi

Foto: Viorel Patrichi

Pe data de 28 mai, Hanul lui Manuc a găzduit ultima conferinţă de comunicări ştiinţifice, organizată de Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România.

Toţi participanţii au căzut de acord că dezastrul românilor din partea de est a Moldovei istorice a început la 16/28 mai 1812.

“Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să poată plânge”, ar fi spus generalul Kutuzov, care conducea delegaţia ţaristă de la Bucureşti.
Pentru că dorea ca Rusia să ia toată Moldova şi toată Valahia, ceea ce reprezenta pretenţia maximă a Rusiei, ţarul Alexandru I l-a rechemat de la Bucureşti.

Târgul dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus este aniversat şi în prezent de către ruşi, în timp ce românii fac doar comemorări la Chişinău, la Iaşi şi la Bucureşti.

Au fost şi congrese de istorie la Chişinău şi la Iaşi, unde istoricii ruşi au venit tot cu tezele lui Stalin: limba moldovenească şi poporul moldovenesc există, era dreptul Rusiei să ia Basarabia, Bucovina şi Herţa pentru că trupele ruseşti au trecut pe-acolo sute de ani, poporul român s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în unele teritorii ale Valahiei şi Moldovei istorice etc.

Iată de ce studiul istoriei naţionale nu trebuie abandonat, cum se întâmplă astăzi în România.

Academicianul Ioan Scurtu a reamintit că tragedia Basarabiei a început cu tot concursul marilor puteri occidentale. La fel s-a întâmplat şi la Conferinţa de pace din 1947, când România, victimă a pactului Molotov-Ribbentrop, a fost abandonată în faţa Rusiei Sovietice.
“Sigur că putem considera că Rusia ne-a făcut mult rău, dar teritoriile trebuie să le cerem de la Ucraina, iar nu de la Rusia. Apoi, nu am văzut niciun lider politic de la Bucureşti, care să intervină pe lângă Washington, Londra şi Paris pentru îndreptarea acelui abuz”, a spus istoricul.

Sufletul acestei manifestări a fost ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru, care a prezentat o excelentă comunicare.
Pentru că este un text bine scris şi documentat, reproducem studiul realizat de ambasadorul Aurel Preda Mătăsaru.

200 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus

“Rusia îşi face apariţia în teatrul politic european în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Martor în epocă, Jaques Fervourt, un chargé d´affaires francez la Sankt Petersburg, aprecia: “Dacă ambiţiile ruseşti nu sunt luate în seamă, efectele lor ar putea fi fatale pentru vecini…O astfel de naţiune are stofă de cuceritor”.
Aprecierea diplomatului francez a fost, din păcate, confirmată de evenimente şi, în ce ne priveşte, de propria experienţă. Ţara noastră a simţit din plin efectele acestui avertisment. Astfel, prin tratatul de la Luţk, Petru cel Mare se obligă să nu se amestece în treburile interne ale Moldovei şi să nu intervină în problema succesiunii la tronul Moldovei atunci când acceptă, în articolul 3, că “noi, marele stăpânitor, Măria noastră ţarul, făgăduim pentru noi şi pentru urmaşii urmaşilor noştri la tronul Rusiei să recunoaştem pământurile principatului Moldova ca fiind cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei după delimitările făcute cu acele ţări”. La scurt timp – istoriceşte vorbind – şi anume în anul 1792, ţarina Ecaterina a II-a ajunge la Nistru, care devine astfel frontiera vestică a Rusiei, o ţară considerată “drept una din cele mai puternice naţiuni ale continentului”.
Cincizeci de ani mai târziu, Metternich, cancelarul imperiului austriac, avertiza că ţarul Rusiei Alexandru I nu “concepea o alianţă care să dureze mai mult de 5 ani, «deoarece ceea ce ţarul visează noaptea face ziua»”.
Cancelarul austriac, unul din redutabilii oameni de stat ai Europei acelor timpuri, dublat de un diplomat iscusit, avea dreptate: imperiul rus se extinde spre centrul Europei şi acest marş pare de neoprit (dacă în 1792 graniţa este pe Nistru, în anul 1812 ajunge pe Prut) pentru mai mult de 100 de ani, practic până la 27 martie 1918.
În tot acest timp, Rusia a avut o poziţie retrogradă, situându-se de partea a tot ce a reprezentat vechiul, pentru acest motiv fiind supranumită “jandarmul Europei”.
Dacă Ecaterina a II-a gândea, spre deosebire de Petru cel Mare, la crearea, la frontiera de vest a Rusiei, a unui regat al Daciei, cuprinzând cele trei principate româneşti (un vechi vis şi al lui Iosif al II-lea al Austriei), regat pe al cărui tron să-l aşeze pe Potemkin, un amant de care ţarina voia să se descotorosească, evenimentele din Europa au luat o altă turnură decât cea la care visa ţarina (care de altfel moare în ianuarie 1796), iar urmaşii săi, în primul rând Alexandru I este forţat să negocieze această chestiune cu Napoleon, la Tilsit şi, apoi la Erfurt, când împăratul francez şi-a dat chiar acordul pentru anexarea Moldovei şi Munteniei la Rusia, în anumite condiţii care, de altfel, au fost des schimbate datorită şireteniei monarhului rus, cum ar fi ameninţarea cu ocuparea Prusiei şi, mai ales, în expectativa invadării Angliei (ambele ipostaze din anul 1807).
În acel joc murdar s-a avut în vedere, la un moment dat, evacuarea, atât a Prusiei (de francezi), cât şi a Principatelor româneşti (de ruşi). Ambele ipostaze s-au tocmit ca la târg între cei doi împăraţi. Poziţia lui Napoleon s-a schimbat brusc după înfrângerea suferită în Spania, când a fost silit să evacueze şi Prusia (avea nevoie de trupe) şi să fie mai maleabil în tratativele cu şiretul ţar de la Petersburg.
În perspectiva războiului pe care cei doi împăraţi urmau să-l poarte, această clauză devine iluzorie, şi Alexandru este nevoit să-şi retragă toate trupele aflate în cele două principate şi de la Dunăre, astfel că turcii se simt fericiţi să păstreze cele două principate chiar cu preţul renunţării la jumătate din Moldova, adică la porţiunea dintre Prut şi Nistru. Baza juridică a fost Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, prin care Poarta “renunţă” la Basarabia.
Menţionam că Poarta nu putea să cedeze un teritoriu care nu-i aparţinea, pentru că prin convenţiile încheiate la 1393 cu Muntenia lui Mircea cel Bătrân şi 1507 cu Moldova lui Bogdan al III-lea (Bogdan cel Orb – fiul lui Ştefan cel Mare), imperiul otoman nu a devenit niciodată suveranul acestor pământuri, dobândind doar suzeranitatea cu tot ce decurge din această poziţie (tribut, prestaţii cu titlul de ajutor militar şi aprovizionare din partea română în schimbul obligaţiei Porţii de a apăra teritoriul acestor principate, care îşi menţineau astfel independenţa).
De altfel, cele două convenţii (capitulaţii – de care unii se îndoiesc că ar fi existat) au fost invocate de Poarta însăşi, la negocierea păcii de la Carlowitz (1699), când, presată de poloni să-i cedeze Moldo-Vlahia, un vechi vis al şleahticilor polonezi – diplomaţii turci au răspuns “că nu au dreptul de a face cesiuni teritoriale deoarece capitulaţiile nu confereau Imperiului Otoman decât un drept de suzeranitate”.
Cu toate că – aşa cum am subliniat – ţarul Alexandru I ar fi dorit transformarea celor trei principate în gubernii ruseşti, totuşi, în perspectiva apropiatei invazii napoleoniene asupra Rusiei, este nevoit să-i ceară mareşalului Kutuzov, la 22 martie 1812, urgentarea încheierii acordului, acceptând, în art. IV din textul acestuia, formularea: “Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”.
Imperiul rus a încorporat astfel Basarabia, efort care a costat Moscova 200 de milioane de ruble de aur pentru mituirea delegaţilor turci la tratativele de la Bucureşti, inclusiv mituirea lui Manuk – bey cu o moşie imensă în Basarabia, precum şi a demnitarilor turci de la Istanbul, la care s-au adăugat reprezentanţii diplomatici ai marilor puteri occidentale ale vremii, acreditaţi în această capitală.
Acordul încheiat la Bucureşti la 16/28 mai 1812 a fost ţinut mult timp secret, iar obiectul său – raptul Moldovei dintre Prut şi Nistru – a fost numit Basarabia , o extindere în scop fraudulos a denumirii unei mici porţiuni din sudul teritoriului în discuţie, mai precis al unor pământuri care au aparţinut membrilor dinastiei Basarabilor, prinţii titulari ai tronului Ţării Româneşti (Valahia).
A fost o încercare de eludare tipic rusească a dispoziţiilor Tratatutului de la Tilsit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, în baza căruia ultimul se obliga să evacueze trupele sale din Moldova şi Muntenia.
Avem de a face, aşa cum sublinia şi Fr. Engels, “cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf”.
Raptul Moldovei de Est, al Basarabiei (citeşte al României de Est) “se constituie printre cele dintâi «colonii ale Imperiului muscalesc»”, cum le-a denumit unul dintre cei mai duri cancelari ai Moscovei, Aleksandr Gorceakov, la Congresul de la Berlin din 1878, în răspunsul său către premierul englez Disraeli: “Acţiunile Rusiei în Basarabia au fost similare celor vestice, destinate a consolida imperiile coloniale ale acestora”.
Aflat la răscruce de vânturi şi încrucişări de spade, pământul românesc al Basarabiei a rămas ca atare în inimile românilor de pe ambele maluri ale Prutului, aşa cum sublinia marele român Arbore în Parlamentul României Mari: “Basarabia, domnilor parlamentari, este acel teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru cu picioarele în Marea Neagră şi cu fruntea adumbrită la poalele Carpaţilor, unde, de secole, stă sentinela română cu ochii aţintiţi spre pustietatea stelelor”.
Din păcate, urmaşii acestor luptători care s-au înveşnicit în istoria României au asistat neputincioşi când, în anul 1997, preşedintele şi respectiv ministrul de Externe ai României au acceptat inacceptabilul, semnând – în numele poporului român – Tratatul politic “de bază” cu Ucraina, una din succesoarele imperiului muscălesc, tratat care consfinţea raptul sau cea mai mare parte a lui, înfăptuit de Kutuzov la Bucureşti, acum 200 de ani.
A fost în realitate o “capitulare peste ani”, în timp de pace, într-un moment în care România nu avea nici un fel de angajamente şi era – juridiceşte – la cota maximă a independenţei ei de stat, aşa cum n-a fost niciodată pe parcursul celor două mii şi ceva de ani de existenţă statală, în sensul că nu făcea parte – în acel timp – din nici un fel de alianţă militaro-politică, alianţă care i-ar fi impus o astfel de obligaţie.
Cine au fost “Kutuzovii” care ne-au obligat, după 200 de ani de la marele rapt din 1812, să acceptăm o astfel de capitulare în timp de pace? Estul sau Vestul, ca de obicei, plus laşitatea tradiţională a unor “patrioţi” de la Bucureşti.” – Ambasador dr. Aurel Preda, profesor universitar emerit, preşedinte al Asociaţiei Române de Politică Externă

Mircea Snegur i-a propus lui Ion Iliescu unirea, dar a fost refuzat

Am considerat că este cea mai completă prezentare a situaţiei istorice şi juridice pentru momentul 1812, din câte am văzut expuse la diverse manifestări unde am fost invitat.
Societatea civilă din cele două state româneşti s-a mişcat. Istoricii au fost la înălţime. Nici diplomaţii nu puteau sta deoparte, cum au făcut politicienii de la Bucureşti şi Chişinău.
Cu extrem de puţine excepţii: Dorin Chirtoacă, Mihai Ghimpu, Viorel Badea şi cam atât.

În 2009, Aurel Preda a publicat cartea “Memoriile unui diplomat oarecare”. Atunci mi-a povestit că a redactat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 1991 şi că Mircea Snegur chiar i-a propus lui Ion Iliescu să facă unirea. Cu o condiţie: să-i garanteze funcţia de vicepreşedinte al României.

Iată povestea adusă la zi.
Aurel Preda a acceptat invitaţia lui Vasile Nedelciuc de la Frontul Popular să meargă la Chişinău, unde a redactat Declaraţia de independenţă de la 27 august 1991. A conceput-o ca un prim pas spre reunificarea celor două state româneşti. La fel ca Marcel Dinu, a susţinut introducerea în Constituţia României a unei prevederi clare referitoare la acest obiectiv naţional. În acest sens, trebuia rezervat un post de vicepreşedinte al României, care să rămână vacant până când se va realiza unirea. Apropiaţii lui Ion Iliescu nu au acceptat.
Aurel Preda a lucrat în Subcomitetul ONU pentru definirea agresiunii şi a participat la negocieri bilaterale dificile. Cel mai mult l-a marcat însă “diplomaţia în genunchi”, pe care politicienii de la Bucureşti au impus-o specialiştilor de talie din Ministerul de Externe pentru încheierea Tratatului cu Ucraina. Ca şef al delegaţiei române la tratative, el nu a făcut concesii Kievului în detrimentul interesului naţional şi a fost nevoit să se retragă. “În acordul conex, încheiat de dl. A. Severin şi ortacii săi, se stipulează clar, în context: ‘’Insula Şerpilor aparţine Ucrainei’’. Propunerea îi aparţine chiar domnului Severin. Astfel, dintr-un condei, negociatorii români şcoliţi (atenţie!) nu la Moscova, ci la Geneva, la Institutul de Înalte Studii Politice, au lăsat ‘’posibilitatea’’ generaţiilor viitoare de guvernanţi şi diplomaţi să se “distingă” în cadrul unor negocieri anevoioase cu partenerii ucraineni, negocieri în legătură cu frontiera pe braţul Chilia, delimitarea plaotului continental şi a zonelor economice exclusive ale celor două ţări la Marea Neagră. (…) Pe scurt, România şi-a dat consimţământul, după 57 de ani, asupra unei frontiere stabilite prin dictatul sovietic din 1940. Acest fapt se regăseşte în dreptul internaţional sub denumirea de E S T O P E L şi are drept efect imposibilitatea deschiderii oricărei discuţii pe această temă”, notează Aurel Preda în cartea lui. Oricare parte semnatară poate însă denunţa unilateral tratatul semnat de Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, iar comportamentul Ucrainei ar justifica o asemenea decizie politică importantă. Nici astăzi, Kievul nu şi-a schimbat atitudinea faţă de români, la fel ca Moscova.

Aurel Preda mi-a povestit că o delegaţie formată din Vasile Nedelciuc şi Anatol Plugaru, şeful serviciilor secrete de la Chişinău, a venit de două ori la Bucureşti pentru a trata cu Ion Iliescu propunerea lui Mircea Snegur.
Nu a fost primită. Mai mult, când a trebuit să plece spre Alma-Ata pentru a semna tratatul de aderare la Comunitatea Statelor Independente, Mircea Snegur ar fi sunat la Bucureşti şi a aşteptat două ore pe aeroportul din Chişinău răspunsul lui Ion Iliescu. Într-un târziu, răspunsul lui Ion Iliescu ar fi venit: “Domnul preşedinte Ion Iliescu zice să mergeţi şi să semnaţi tratatul”.

După prima discuţie cu Aurel Preda, l-am sunat pe Ion Iliescu şi l-am întrebat dacă a existat o asemenea propunere din partea lui Mircea Snegur. “Este o aiureală de-a lui Preda… nu a existat o asemenea propunere… era o perioadă tulbure, nu era posibil aşa ceva…”, a fost răspunsul liderului de la Cotroceni.

*******

Şi iarăşi am revenit, peste ani, la discuţia cu ambasadorul Aurel Preda.
– Domnule ambasador, de ce aţi organizat această evocare la Hanul lui Manuc?
– Ca să fac o punte peste ani, peste secole. Pentru că şi atunci, în 1812, am lipsit de la masa istoriei, unde s-a stabilit destinul naţiunii noastre şi mă tem, că şi acum, în 2012, rămânem absenţi.
– Cum vă explicaţi că politicienii au lipsit de la toate evocările organizate în perioada 13-28 mai?
– Din oportunism. Este o linie constantă a oamenilor politici români. Majoritatea au fost mereu aşa. Au existat şi oameni politici mari, ca Brătienii, Carol I, Ferdinand, Regina Maria, care au dovedit că erau foarte buni români. Ceilalţi – cum a bătut vântul.
– E adevărat că Mircea Snegur a vrut unirea cu România?
– Aşa e.
– Vasile Nedelciuc nu zice nimic, Valeriu Matei neagă. L-am întrebat pe Ion Iliescu şi mi-a spus că “este o aiureală de-a lui Aurel Preda, care nu ştie ce vorbeşte, că era o perioadă tulbure, că nu a fost niciun dialog de acest gen.” Până la urmă, care este adevărul? Vă menţineţi afirmaţia?
– Absolut! Mă aşteptam de la domnul Iliescu la un asemenea răspuns, el este şi rămâne un alogen care nu poate gândi ca noi. Dar, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, Vasile Nedelciuc sau Valeriu Matei, sunt şi ei români temători, ca mulţi alţii.
– Temători de ce? Este un fapt istoric. Au trecut 20 de ani. Nu putem să-l discutăm? De ce nu s-ar putea face unirea condiţionat pentru a asigura nişte garanţii pentru politicienii de la Chişinău?
– E vorba de un sindrom al obedienţei faţă de imensitatea Estului şi a Vestului. Nici eu nu-i înţeleg. Cu toate acestea, văd că au rămas contaminaţi ireversibil.
– Încă o dată, deci acele negocieri pentru reunificarea României au avut loc?
– Atunci cum înţelegeţi dumneavoastră situaţia? Un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti este trimis la Chişinău să redacteze Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, el participă la festivităţile şi la ceremonia de declarare a independenţei în Parlament, el redactează decretele care sună cam aşa “Cu data prezentului decret, Imnul de Stat al Republicii Moldova este Deşteaptă-te, Române!, “Cu data prezentului decret, Drapelul de Stat al Basarabiei este aşa…”, ce concluzie putea să tragă Mircea Snegur? El şi-a închipuit, în absenţa altor granguri de la Bucureşti, că Preda ăsta e ăla care are prerogativele negocierilor şi a fost trimis acolo. Că lucrurile stăteau altfel, asta e altă treabă.
– A fost o iniţiativă proprie?
– Nici vorbă! Eu am primit ordin să mă duc acolo de la domnul Adrian Năstase, care era atunci ministru de Externe. E foarte adevărat că nu a fost un mandat scris. Dar şi asta a fost o şmecherie. Dacă, de exemplu, băieţii de la Moscova se supărau şi provocau un conflict diplomatic, atunci răspunsul către preşedintele Ion Iliescu ar fi fost: “N-a avut mandat!” “Păi se poate, domne, ca un ministru consilier (cum eram eu atunci) să plece fără mandat scris? Asta a fost şmecheria. Mi s-a dat telefon şi mă aştepta maşina Ministerului de Externe la gară şi de acolo am plecat la Chişinău. La ora 10 fără 10 minute, eram în biroul lui Mircea Snegur.
– Deci el cerea un post de vicepreşedinte al României unite?
– El a spus aşa: “Dacă tot faceţi Constituţia acum, spune-i lui Ion Iliescu că noi am vrea un post de vicepreşedinte”. (El îşi închipuia că mă bat pe epoleţi cu Iliescu!).
De fapt, şi la 27 martie 1918, basarabenii lui Pan Halippa şi ceilalţi au pus nişte condiţii. Au crezut în 1991 că pot repeta istoria.

Mircea Druc: Para mălăiaţă nu-l aşteaptă la nesfârşit pe Nătăfleaţă!

Începând cu 13 mai, am asistat la multe manifestări dedicate aceluiaşi eveniment. Timp de 50 de ani, nu am pomenit de acele evenimente din 1812. Acum, putem vorbi. E foarte bine. Însă eu spun din 1990: Nu vorbiţi de iubire, iubiţi-vă! Nu vorbiţi de unire, uniţi-vă!
Eu am avut toată viaţa acelaşi credo: Ago ergo sum! Acţionez, deci exist.
Pentru mine, lucrul bine făcut este esenţial. A vorbi e meseria artiştilor, literaţilor, a diplomaţilor. Este frumos, dar am ratat la o cotitură istorică în 1991.
Acum, para mălăiaţă s-a copt. E gata să cadă. Pe altă spirală. Depinde numai de Nătăfleaţă şi cu asta s-a terminat.
Ce pot să spun? Trebuie să acţionăm. După cum bine spunea domnul ambasador Aurel Preda, nici independenţa, nici suveranitatea, nici fericirea nu se servesc pe tavă de către marile puteri! Şi nici nu se oferă credit pentru asta de la băncile internaţionale. Reîntregirea naţională se construieşte zi de zi, prin sacrificii.

Vasile Şoimaru, Chişinău: Fricosul este pe malul Dâmboviţei!

– Domnule Vasile Şoimaru, cât ne mai lamentăm? Facem sau nu facem unirea?
– De 20 de ani o facem şi n-o mai putem isprăvi. Depinde de români. Mai ales de conducerile românilor, dar cel mai mult de cei de pe malul Dâmboviţei. Din 1990 încoace, tot am aşteptat.
– Spuneţi că au fost nişte tratative pentru unire pe timpul lui Snegur?
– Ştiu de la ambasadorul Aurel Preda. Au fost la Bucureşti doi deputaţi din Parlamentul de la Chişinău. Frica de Moscova era prea mare.
– Cu Vasile Nedelciuc aţi vorbit vreodată?
– El nu mai confirmă nimic acum. El luptă din greu ca să rămână singurul autor al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Eu ştiu cine-i autorul. Au apărut însă 5 români din Chişinău, care pretind că au redactat Declaraţia.
– Facem un monument pentru fiecare sau un grup statuar, ca să-i cuprindem pe toţi?
– Nu-i posibil că se bat între dânşii. Valeriu Matei zice că el a scris-o. Dar şi juristul Gheorghe Amihălăchioaiei susţine la fel. Mai este şi Alexandru Moşanu, care nu se bate cu pumnul în piept totuşi.
– Vorbă de clacă. Deci, concret, cum facem unirea?
– Trebuie să ne spună specialiştii noştri în drept internaţional cum mai rămâne cu Pactul Molotov-Ribbentrop.
– Ambasadorul Aurel Preda a precizat că este nul şi neavenit ab initio. Toţi specialiştii în drept internaţional spun la fel. Pactul a fost denunţat chiar şi de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Au procedat la fel Parlamentul de la Bucureşti, Parlamentul de la Chişinău. Ce ne mai trebuie din punct de vedere formal? L-au călcat în picioare toţi, au rămas consecinţele. Ce facem cu aceste consecinţe?
– Trebuie să urmeze ceva după “călcatul în picioare”. Nu urmează nimic. Unde stă fricosul? Pe malul Dâmboviţei. De ce nu se ridică dintre sălcii? România e membră NATO, membră UE.
– Chişinăul nu are niciun rol?
– Chişinăul este o ruptură, o aşchie din fosta Românie care a fost pusă pe trunchi. Mai avem o speranţă: integrarea europeană nu se va amâna la infinit. Măcar atunci vom fi împreună.

******
După 200 de ani, românii din Basarabia trăiesc încă o absurdă criză identitară. Evident, falsă şi nu au nicio scuză: au majoritatea absolută acasă la ei. Moldoveni? Români? Dar oltenii de ce nu intră în criză identitară? Aderarea la UE, la NATO? Sau ascultăm de glasul de sirenă al lui Vladimir Putin spre Uniunea Vamală, spre Uniunea Economică Eurasiatică? Adică izolarea tehnologică a Estului, ca pe vremea CAER? Mingea este în terenul Uniunii Europene acum, dar asta nu scuteşte de efort elitele politice şi spirituale de la Chişinău şi Bucureşti.

Şi în timp ce noi facem evocări, ruşii au luat toată producţia de vinuri, cu tot cu vii. Spaniolii de la Union Fenosa au acaparat resursele şi circuitele energetice ale Republicii Moldova. Israelul are băncile şi producţia de alimente, iar Germania realizează între Nistru şi Prut cea mai mare cantitate de sfeclă-de-zahăr din istoria ţinutului.

România se mai gândeşte. Să sperăm că va construi măcar gazoductul Iaşi-Ungheni, apoi o linie ferată europeană, cu fonduri atrase inteligent de la UE…
Restul e vorbă.

Viorel Patrichi
Sursa: Elldor.Info

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s